Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza. Cornelia poartă un inel cu sigiliul Frăţiei. Cornelia observă lipsa unui medalion al soţului ei dintre lucrurile primite.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Totuşi Cornelia îi promite că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Cornelia se joacă de-a îndrăgostita nehotărâtă. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii conduşi de Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian se angajează să îl omoare pe regentul Leopold.
40.
Tadeusz Wybrzuszonievski îl conduse pe Fábian pe o cărăruie povîrnită şi presărată cu prundiş care înconjura muntele în care erau săpate galeriile ocnelor. După două ore de urcuş ajunseră în mijlocul unui codru. Printre trunchiurile groase ale molizilor seculari se zări o coşmelie mare, construită din bîrne, pe o fundaţie înaltă din piatră.
"Locul ăsta e departe de nasul copoilor din poliţia secretă, îi spuse porcarul. Ai să te ascunzi o vreme aici, camarade, pînă cînd ţi-om da de ştire că poţi să-l loveşti pe tiran!"
Chiar dacă îi trecuseră aburii ameţitori ai entuziasmului nu se împotrivi. Intrară într-o încăpere largă, cu tavanul jos a cărei duşumea era acoperită cu un strat de jeg unsuros. Într-un cîrlig atîrna o carcasă de porc acoperită de muşte. Mirosea tare a cocină şi peste tot se vedeau intestine uscate, cuţitoaie, satîre, bărzi şi alte unelte de măcelărie, alăturea de lighene cu sînge uscat şi copăi pline cu măruntaie, fiindcă locul ales de conjuraţi ca ascunzătoare servea ca abator pentru turmele de suine vîndute armatei regale.
Porcarul propti o scară de perete şi-l invită să urce spre chepengul deschis al podului. Aici, printre şunci şi şiruri lungi de cîrnaţi atîrnaţi la uscat, îi încropi un culcuş dintr-o saltea umplută cu paie şi o pătură groasă, pătată cu sînge. După ce îl sfătui să stea ascuns şi să nu se arate decît dacă îl căuta vreunul din conspiratori, Wybrzuszonievski îi lăsă o pîine mare şi o sticlă cu rachiu şi plecă în treaba lui.
Se trînti pe saltea cu mîinile împreunate sub ceafă, reflectînd la toate cele ce i se întîmplaseră în ultimele două zile. Nu dormise de mai bine de douăzeci şi patru de ore şi totuşi nu adormi, rămase vreme îndelungată cu privirea aţintită spre lucarna podului. Printre pînzele de păianjen care sclipeau perlate de razele dimineţii văzu aievea obrazul alb şi catifelat al doamnei Cândea. Sub o kazabaikă lungă din zibelină, corpul ei mlădios se întrezărea aţîţător, ca lujerul unui crin în culcuşul blănurilor argintate, pielea marmoreeană îi lucea mată, mîngîiată de soare, sînii rotunzi şi fermi tresăltau în ritmul respiraţiei. Buzele trandafirii îi fremătară întredeschise şoptind:
"Vrei să te biciuiesc, asta vrei, nu-i aşa?"
Îşi umezi buzele arse de sete şi murmură învins:
"Ooo, zeiţa mea neasemuită, ar fi cea mai înaltă răsplată pentru robul tău nevrednic!"
Minunata arătare agită o cravaşă din piele neagră şi-i porunci:
"Îngenunchează, nenorocitule, să-ţi primeşti pedeapsa... am să te biciuiesc pînă cînd îţi va crăpa pielea şi-ai să urli de durere!"
Se repezi să se prosterneze şi să-şi lipească gura de picioarele ei goale dar braţele îi îmbrăţişară aerul. Vedenia se topi în lumina aurie, ca umbra unui înger, mai curînd presimţit decît zărit, iar el rămase năuc dinaintea unui maldăr de frînghii. Luă o funie groasă, împletită în noduri şi începu să se flageleze cu furie peste umeri şi spinare dar durerea ceea surdă, banală nu-i înflăcără defel simţurile, aşa cum un dependent de stupefiante este dezamăgit atunci cînd se ameţeşte cu alcool.
Spre seară mîncă o felie de pîine şi un cîrnat, bău cam un sfert din sticla cu rachiu şi, fiindcă se întunecase între timp, se trînti din nou pe saltea. Afară răsună ţivlitul unei păsări de noapte şi auzi fîlfîitul aripilor moi care stîrni foşgăiala unor mici rozătoare sub saltea şi prin toate ungherele apoi, încet, toate zgomotele se stinseră şi adormi fără teamă, de parcă podul acela ar fi fost cea mai sigură fortăreaţă din lume. Se trezi brusc, după două-trei ore, cu senzaţia că cineva îl urmărea cum doarme. Într-adevăr, un bărbat musculos, cu mustaţa mare şi zburlită plimba uşurel un opaiţ deasupra capului său. Îl recunoscu pe Andrej din Belz, zdrahonul care-l însoţise pe pan Stanislaw Tarnowski, mareşalul Seimului şi-l întrebă, încă amorţit de somn:
"Cît să fie ceasul, că mi se pare că au trecut trei zile de cînd mă ascund aici?"
Celălalt rînji şi îl bătu cu palma pe umăr:
"A venit clipa să te pregăteşti... ceilalţi camarazi şi-au pus mari nădejdi în tine!"
Dădu la iveală o cutie din piele neagră din care scoase pe rînd ţeava scurtă, bascula cilindrică, chiulasa şi patul unei carabine, cu ghinturi, fabricată la Brno. Şterse cu o cîrpă îmbibată în unsoare piesele, le ansamblă cu îndemînare şi i-o întinse:
"Ştii să tragi cu puşca asta?"
El o luă, cumpănind în mînă greutatea armei şi întrebă:
"Pot să o încerc?"
Ieşiră afară şi aleseră drept ţintă un jnepen aflat la o sută de paşi. Fábian introduse două cartuşe în magazie, ţinti cu atenţie şi reuşi, după o salvă pe-alăturea, să reteze vîrful brăduţului cu al doilea cartuş.
"Nu-i rău deloc, zise Andrej din Belz, te las să mai exersezi pînă mîine, cînd iscoadele noastre te-or îndruma pe urmele regentului!"
Fábian se încruntă încercînd să-şi compună o figură cît mai dîrză:
"Să fii sigur că n-o să-mi tremure mîna cînd am să apăs pe trăgaci! Tiranul îşi va primi pedeapsa cuvenită pentru crimele sale!"
Polonezul rînji şi-l bătu pe umăr din nou:
"Ar fi bine să nu-ţi tremure, fiindcă e viaţa tuturor în joc... dacă ratezi, camarazii au ordin să-ţi taie beregata!"
Restul zilei şi-l petrecu mîncînd şi dormind. Spre seară ieşi şi trase din nou la ţintă cu carabina. De data asta reuşi să doboare o codobatură cocoţată pe creanga unui molid, la vreo cincizeci-şaizeci de paşi depărtare şi, încîntat de dexteritatea sa smulse o pană purpurie din coada păsării ucise şi şi-o înfipse la pălărie. Dacă doctorul Stark l-ar fi văzut cît de îndemînatic se dovedea în mînuirea armei ar fi fost uimit, şi ar fi şters din notiţele sale constatarea că cei atinşi de anesthesye suferă de înceţoşarea priviri, ameţeli şi tremurul mîinilor.
A doua zi, dis-de-dimineaţă în faţa cabanei trase o trăsură neagră, acoperită, trasă de patru cai roibi cu stema Lodomeriei pe portiere. Alarmat de apariţia ei, Fábian îşi încărcă repede carabina, gata să sloboadă o salvă ucigătoare asupra ocupanţilor, dar spre uimirea lui din trăsură coborîră Andrej din Belz şi un alt bărbat, mai vîrstnic, cu chipul înnegurat, îmbrăcat într-o cazacă neagră.
"Haide, pane, spuse acesta cînd îl văzu, a venit clipa să-ţi îndeplineşti misia!"
Îşi rîndui gloanţele în cartuşieră, îşi luă arma şi se urcă în vehicul, nu înainte de a arunca cu strîngere de inimă o ultimă privire spre sălaşul în care petrecuse o zi şi o noapte.
"Unde mergem?" îşi întrebă însoţitorii.
"La vînătoare de mistreţi, rînji polonezul, nădăjduiesc să nimereşti porcul ăl mare!"
Se sui pe capră şi plesni din bici, îndemnînd telegarii la trap, pe şleaul care ducea de la Salzberg la Trzciana.
(va urma)