Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XLI)


Dan Recheşan

21.10.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark este angajat de Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, ca medic curant al curţii din Salzberg. În trenul spre Salzberg, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor homosexual, căruia îi propune să îl însoţească. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, cu semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret. Ulterior Stark descoperă că un copil este captiv în podul castelului şi bănuieşte că ar fi Waldemar.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza. Cornelia poartă un inel cu sigiliul Frăţiei. Cornelia observă lipsa unui medalion al soţului ei dintre lucrurile primite.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Totuşi Cornelia îi promite că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Cornelia se joacă de-a îndrăgostita nehotărâtă. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii conduşi de Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian, un mînuitor al puştii destul de dibaci, se angajează să îl omoare pe regentul Leopold.

41.

JURNALUL DOAMNEI C.

În primele momente am hotărît să nu împărtăşesc nimănui îngrozitoarea veste, nici măcar Norei, care, în pofida defectelor ei şi a firii sale frivole, se dovedise întotdeauna o prietenă devotată. Nu aveam nici o dovadă că Egon îmi ucisese soţul, în afara mărturiei lui Sacher şi am început să mă îndoiesc că acesta îmi spusese adevărul. Pe de altă parte, în afara obsesiei sale pentru mine, nu vedeam ce foloase ar fi avut dacă mi-ar fi înşirat minciuni.

M-am frămîntat aşa, o zi întreagă, pînă cînd mi-a venit ideea să dau de doctorul Stark, un om echilibrat, aflat deasupra oricăror intrigi de la curte, pe a cărui judecată clară mă puteam baza în orice împrejurare. Din nou, m-au cuprins îndoielile, fiindcă în urmă cu o lună, în timpul balului de Advent, observasem că se fîstîcise în prezenţa mea şi citisem în ochii lui că mă plăcea. Ce puteam să fac, dacă aceasta era soarta mea, să exercit o atracţie ireversibilă asupra tuturor bărbaţilor pe care-i întîlneam? Poţi, oare, împiedica un trandafir să înflorească şi să răspîndească o mireasmă tulburătoare? Am trecut, însă, şi peste acest mărunt şi naiv reproş şi am plecat la palat decisă să-l caut. L-am găsit schimbat, palid şi cu cearcăne mari sub ochi, iar în părul său castaniu, bine pieptănat luceau fire albe pe care nu i le văzusem înainte. Am intrat în camera lui şi, fără nicio introducere i-am destăinuit impasul în care intrasem. La fel de direct, ca de obicei, Stark mi-a spus că Sacher era bolnav mintal dar nu mă minţea, auzise cu urechile sale mărturisirea în timp ce îl hipnotiza. Aş fi vrut să-l răsplătesc pentru vorbele acestea dar, orice gest în plus ar fi fost un semn de frivolitate. M-am bucurat că, în sfîrşit, aflasem adevărul şi, dincolo de grozăvia faptei, aveam să-mi găsesc liniştea interioară. Stahlfaust plecase în fruntea cavaleriştilor săi să înfrunte ipoteticul inamic de la graniţa răsăriteană, aşa că nu aveam altceva de făcut decît să mă înarmez cu răbdare şi să aştept clipa prielnică ca să mă răzbun. Fiindcă pistoletul pe care mi-l dăruise Emil era o armă bună pentru o femeie, dar avea un calibru prea mic ca să provoace o rană mortală de la distanţă aveam nevoie de altă armă. Riscam, însă, să trezesc bănuielile poliţiei şi să-mi deconspir intenţiile. Mi-am amintit că, atunci cînd îmi amanetasem colierul cu rubine, văzusem într-o vitrină şi cîteva flinte şi pistoale împodobite cu frumoase ornamente din argint damaschinat. Aram Voskgoyan era, poate, singurul din Salzberg care mi-ar fi putut procura, păstrînd discreţia, o armă modernă, suficient de puternică. Am îmbrăcat o pelerină groasă, cu glugă şi, pe-nserat, la adăpostul întunericului, m-am îndreptat spre dugheana armeanului. L-am găsit în acelaşi loc, ghemuit pe covorul persienesc, dinaintea uriaşului armoar din lemn vechi numărînd un fişic de taleri strălucitori. Cînd am intrat şi mi-am descoperit chipul, obrazul său smochinit s-a luminat:
"Ce bucurie, doamnă, să vă revăd! Cărei împrejurări trebuie să-i fiu recunoscător că v-a adus, din nou, în modesta mea prăvălie? Doamna are nevoie de bani?"

I-am zîmbit, aşa cum aş fi zîmbit unui bunic iubitor şi prevenitor:
"Nu, domnule Aram, am nevoie de o armă, mai exact de un pistol!"

El s-a încruntat şi şi-a vînturat palmele osoase, aproape scheletice:
"Vai de sufletul meu, ce să faceţi cu ea cînd frumuseţea dumneavoastră e cea mai puternică armă din cîte s-au văzut pe lume?"

Văzînd că tac, alegînd să-i dau sau nu detalii, a continuat:
"Sigur, nu e treaba mea să vă descos, dar gîndiţi-vă bine: cine ridică sabia, de sabie va pieri, aşa scrie-n scripturi!"
"M-am gîndit bine, înainte de a veni aici!"

El s-a ridicat cu greu şi mi-a întins mîna:
"Atunci, veniţi cu mine... eu nu ţin arme de vînzare dar vă conduc la un om care negustoreşte moartea!"

Am ieşit amîndoi printr-o uşiţă în spatele dughenei şi am ajuns în dreptul unui zid gros dar părăginit şi năpădit de iederă şi smocuri de iarbă, care făcea parte din vechea fortificaţie a oraşului. Voskgoyan a întins braţul şi a scotocit cu degetele printre vlăstarii uscaţi. S-a auzit clinchetul metalic al unui clopoţel şi, imediat, în grosimea zidului s-a crăpat scîrţîind o poartă tainică. Am păşit înăuntru şi am mers de-a lungul unui coridor luminat de sfeşnice mari din bronz pînă cînd ne-am trezit într-o încăpere rotundă, cu tavanul scund şi pereţii foarte afumaţi. Fără îndoială, era atelierul unui armurier, fiindcă peste tot am văzut uneltele meseriei sale menghine, pile, nicovale, ciocane, cleşti şi matriţe pentru turnarea gloanţelor. În dreptul unei forje mici stătea un bărbat îndesat, musculos, cu părul roşcat ca arama, încins cu un şorţ din piele groasă.
"Guten abend, meştere Helmuth‟, a spus călăuza mea.

Armurierul a ridicat privirea mormăind:
"Guten abend, herr Aram. Ce treabă aveţi cu mine?"

Eu am făcut un pas în faţă şi i-am spus răspicat:
"Meştere, vreau să cumpăr un pistol, unul puternic şi mortal, nu o jucărie pentru copii şi femei!"

El m-a privit cu ochii săi înguşti, de culoarea oţelului şi a rînjit:
"Înţeleg, doamna vrea să-mpuşte pe cineva!"

A lăsat ciocanul din mînă şi s-a îndreptat şontîcăind, fiindcă era şchiop ca Hefaistos, spre un dulap din fier, cu multe sertare. L-a deschis şi mi-a arătat un pistol cu butoiaş, cu mînerul curbat şi ţeava de o palmă:
"Acesta e un Smith & Weson veritabil, calibrul 38, o armă mortală în mîna celui care-l mînuieşte cu dibăcie... are cocoşul foarte sensibil şi trage şase focuri la rînd, la interval de două secunde!"

A basculat butoiaşul împingînd şase cartuşe argintii în cei şase cilindrii şi mi l-a întins arătînd spre un sfeşnic în care pîlpîiau două lumînări albe, din ceară aflat la vreo paşi depărtare:
"Încercaţi-l, să vedem dacă vă descurcaţi cu el!"

Am cumpănit patul armei în palma stîngă, era destul de grea dar, sprijinindu-mi încheietura de antebraţul celeilalte mîini, am ţintit şi am tras fără să-mi tremure mîna. Primul glonţ a lovit baza sfeşnicului, dar al doilea şi al treilea au stins lumînările.
"Tausende von Teufeln! a exclamat armurierul, să mă înghită focul iadului în clipa asta dacă am mai văzut vreodată o femeie folosind pistolul aşa de bine... unde aţi învăţat, meine süße Dame, să trageţi aşa, într-un regiment de puşcaşi tirolezi?"
"Cît costă?" l-am întrebat hotărîtă să cumpăr pistolul, indiferent de preţ.
"O mie de coroane, dar să ştiţi că nu e scump, a fost fabricat în Anglia dintr-un oţel special şi vă dau la acest preţ şi un toc din piele, anume croit să nu vă stingherească!"

Am dus mîna la săculeţul în care-mi ţineam paralele dar Voskogayan mi-a luat-o înainte şi a plătit el, explicîndu-mi zîmbind:"banii aceştia sunt dobînda pentru rubinele amanetate!"

Generozitatea lui m-a uimit din nou şi i-am mulţumit vîrînd pistolul în holster şi strecurîndu-l sub pelerină. Greutatea oţelului rece m-a îmbărbătat şi m-am întors acasă plină de încredere că-mi voi atinge ţinta. Nora mă aştepta neliniştită şi atît de neajutorată încît dacă nu ar fi fost atît de răvăşită de griji m-ar fi pufnit rîsul văzînd-o. Nici măcar candelabrul nu-l aprinsese, iar focul în cămin se stinse fiindcă uitase să arunce lemne pe jar. Între timp se lăsase noaptea, iar cînd am intrat pe uşă m-a năucit cu întrebările. I-am răspuns scurt: "Am fost să iau aer" dar nu s-a lăsat: "La miezul nopţii? Cornelia, draga mea, tu-mi ascunzi ceva... ai un amant, nu-i aşa?"

I-am răspuns, cum se zice la noi în Sân Petru, în dodii: "Nu unul, ci mai mulţi!" iar asta a inflamat-o mai tare şi a început să se văicărească: "O să mă îmbolnăvesc de nervi din pricina grijilor pe care mi le fac pentru tine!"
"Nu-i bai, doctorul Stark arde de nerăbdare să te consulte!"

S-a bosumflat mai tare şi a început să se smiorcăiască:
"Crezi că nu ştiu că doctorul are ochi numai pentru tine? De altfel, nu există un singur bărbat în oraşul acesta care să nu te soarbă din priviri!"

Atunci, am simţit nevoia să o liniştesc:
"Draga mea, ştii bine că inima mea e împietrită şi singurul bărbat pe care l-am iubit a fost Emil al meu!"

Nu ştiu dacă m-a crezut dar m-a luat în braţe, ca o soră mai mare şi m-a mîngîiat pe păr şoptind printre lacrimi:
"Biata de tine, n-o să-l uiţi niciodată, cît vei trăi nu-i aşa?"

Am făcut focul şi am pus un ceainic pe grătarul căminului. După ce am băut ceaiul şi am mai povestit o jumătate de oră tot felul de fleacuri, ne-am dus amîndouă la culcare, liniştite şi întărite în convingerea că vom fi mereu două prietene adevărate.

Am ascuns pistolul sub saltea şi m-am culcat. După atîtea nopţi albe am adormit liniştită de parcă prezenţa armei îmi dădea o siguranţă nebănuită.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer