Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Anesthesia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anesthesia (XLII)


Dan Recheşan

28.10.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark este angajat de Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, ca medic curant al curţii din Salzberg. În trenul spre Salzberg, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor homosexual, căruia îi propune să îl însoţească. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, cu semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret. Ulterior Stark descoperă că un copil este captiv în podul castelului şi bănuieşte că ar fi Waldemar.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza. Cornelia poartă un inel cu sigiliul Frăţiei. Cornelia observă lipsa unui medalion al soţului ei dintre lucrurile primite.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Totuşi Cornelia îi promite că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Cornelia se joacă de-a îndrăgostita nehotărâtă. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune. Cumpără un pistol şi se dovedeşte o trăgătoare de elită.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii conduşi de Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian, un mînuitor al puştii destul de dibaci, se angajează să îl omoare pe regentul Leopold.

42.

Sîmbătă, 8 ianuarie, Salzberg

În ultimele trei nopţi am dormit numai cîteva ore. Prezenţa Corneliei Cândea era atît de puternic întipărită între pereţii camerei mele încît, îndată ce închideam ochii, ea se ivea din eter, nu ca un abur fantomatic, ci în carne şi oase şi se aşeza lîngă mine pe pat. Îi simţeam parfumul subtil, căldura trupului, degetele răcoroase atingîndu-mi fruntea arzîndă şi îi auzeam respiraţia. Ar fi trebuit să înghit un somnifer, aşa cum aş fi recomandat oricărui insomniac cronic în clinica din Mariagrün, dar îmi prelungeam suferinţa cu plăcerea perversă a masochistului care se prosternează dinaintea iubitei aşteptînd să fie lovit şi umilit.

Analizîndu-mi cu suficientă detaşarea obsesia, mă loveam de acelaşi amănunt de care mă poticnisem în timp ce-l consultam pe fantasmagoricul Fábian: oare ce declanşase, în mecanismul minţii mele irezistibila atracţie pentru o femeie, e drept, de o frumuseţe rară, dar pe care o văzusem doar de trei-patru ori şi-atunci în total numai două ore puse cap la cap? Pentru mine amorul platonic este o absurditate, o amăgire a simţurilor, o falsă interpretare a sentimentelor erotice, fiindcă atunci cînd dorinţa nu există sau dispare, amorul este înlocuit de prietenie şi nimic mai mult, ori, în cazul meu numai de amiciţie pentru o femeie nu putea fi vorba. Sensul afectului sexual, aşa cum se manifestă el, ca idee, sentiment sau instinct, ia naştere în scoarţa cerebrală dar, totuşi nu putem încă afirma fără tăgadă că centrul sexual se află în creier, chiar dacă aici se acumulează toate informaţiile senzitive încercate lîngă persoana de sex opus. Eram la curent cu studiile lui Ferrier care afirmă că între viaţa sexuală şi simţul olfactiv există legături reale, foarte puternice. Acesta a presupus că centrul olfacţiei se găseşte în gyrus uncinatus, un tract al materiei albe în formă de cîrlig localizat în partea anterioară a lobilor frontali, în timp ce doctorul Zucherkandl, după amănunţite studii de anatomie comparată este de părere că se află în aşa-zisul corn al lui Amon, o formaţiune hipotalamică semieliptică denumită de el "rinencefal". Înclin să le dau dreptate că alături de ceilalţi stimuli periferici olfacţia are un rol important în declanşarea instinctului sexual dar asta însemna să reduc iubirea mea intempestivă la simpla decelare a mirosului pielii celei de care m-am îndrăgostit. Dincolo de toate constatările şi comparaţiile cu animalele, semnalele cerebrale ale unui bărbat sănătos trec prin filtrul raţiunii, îl străbat şi se contopesc intim şi deplin cu reacţiile psihice ale femeii care-l găseşte acceptabil şi viguros, pregătit pentru perpetuarea speciei. M-am ridicat din pat să-mi notez reflecţiile şi apoi am revenit în pat.

Cred că nu aţipisem mai mult de jumătate de oră cînd m-a trezit o izbitură puternică în uşă, iar în prag s-a ivit silueta bondoacă a şambelanului Putyera, înfăşurat într-un halat gros din molton cafeniu.
"Veniţi repede, doctore, a spus cu o voce ridicol de ascuţită, aproape ca a unei femei, e nenorocire mare!"
"Ce s-a întîmplat, am mormăit, a ieşit Vistula din matcă, a erupt un vulcan în mijlocul Salzbergului?"
"Maiestatea sa, Waldemar, se simte tare rău!"

Am sărit repede din pat, mi-am tras pantalonii şi mi-am căutat trusa medicală în timp ce el mă urmărea cu un zîmbet tîmp.

În timp ce păşeam grăbit în urma sa spre apartamentul regişorului o presimţire sumbră mi s-a înfiripat în minte. Eram sigur că în urmă cu trei zile se afla închis în pod, îl auzisem clar şi pe deasupra văzusem servitorii care-i duceau prînzul şi cina acolo, iar acum, cînd îl lovise o boală inopinată se grăbiseră să-l care în camera lui. Într-adevăr, l-am găsit în încăperea ca o volieră, întins pe un pat cu cearşafurile mînjite de vomă, foarte palid şi cu globii oculari pironiţi în gol. M-am apropiat şi i-am luat pulsul, bătea slab şi neregulat şi cînd am încercat să-i palpez ficatul a horcăit vomînd o spumă albă presărată cu firicele de sînge. În spatele meu, Putyera m-a întrebat cu o mutră îngrijorată:
"Credeţi, doctore, că l-au lovit frigurile? Clima noastră este tare nesănătoasă..."

N-am catadicsit să-i răspund şi m-am întors spre valetul bătrîn care-l avea în grijă pe Waldemar:
"Ce a mîncat maiestatea-sa la cină?"

Bietul om s-a fîstîcit îngrozit la gîndul că ar putea fi învinuit de vreo intenţie criminală.
"Rasol de pasăre, legume fierte şi o cană mare de lapte călduţ!"

M-am aplecat din nou asupra bolnavului. Mucoasele îi erau palide, răsufla tot mai rar, iar respiraţia avea un miros amar, de fiere. Mi-am amintit că Putyera îmi ceruse nişte arsenic ca să scape de rozătoarele care, pretindea el, invadaseră palatul şi i-am spus:
"A fost otrăvit... cu arsenic sau cu o substanţă letală asemănătoare!"

Şambelanul a făcut o figură lungă şi a bolborosit:
"Otrăvit? Vai de mine, ce nenorocire!"
"Da, otrăvit, i-am spus cu asprime, chemaţi-l repede pe regent!"
"Maiestatea-sa, regentul Leopold este plecat la o partidă de vînătoare!"

În cameră a intrat von Geschtank, îmbrăcat ca de obicei într-o redingotă neagră, încheiată pînă sub bărbie. Părea să ştie tot ce se întîmplase şi s-a apropiat de patul muribundului şoptind:
"Nu mai e nimic de făcut nu-i aşa?"

Lacheul a aprins o lumînare şi a aşezat-o la căpătîiul lui Waldemar întrebîndu-ne:
"Să chem un preot, luminăţiile-voastre?"

Poliţaiul-şef a ridicat din umeri:
"Ce să-i facă un preot? Nici măcar nu ştim dacă e catolic, protestant sau ortodox... "

Copilul regal a murit spre ziuă, înainte de răsăritul soarelui. Servitorii l-au spălat şi i-au schimbat lenjeria mînjită cu vomă şi fecale, îmbrăcîndu-l într-un costum din catifea albastră cu fireturi din aur. Aşezat pe pat, cu membrele inerte şi obrazul palid dar liniştit părea că doarme, iar moartea îi alungase de pe chip orice frămîntare a minţii sale debile.

Am refuzat, cu toate insistenţele celor doi funcţionari să scriu certificatul oficial de deces "cauza morţii: naturală".
"În astfel de cazuri, legea prevede că este obligatoriu să se efectueze o autopsie!"

Putyera a ţipat de parcă eu îl otrăvisem pe tembelul regal:
"Imposibil, este prevăzut în statul casei regale ca în caz de deces, corpul să fie înmormîntat cu onoruri militare! Ce s-ar întîmpla dacă am arăta lumii strînse la funeralii pe catafalc un regişor ciopîrţit?"

Von Geschtank i-a ţinut isonul:
"Înţelegi, doctore, chiar dacă a fost un asasinat, o crimă de lez-majestate, nu este prudent ca poporul, prostimea, în general, să ştie ce s-a întîmplat cu adevărat!"
"Atunci anunţaţi-l pe regent, pînă la urmă e o afacere de familie!" a spus ştergîndu-mi mîinile cu o batistă.

I-am lăsat şi m-am îndreptat spre Inorogul ca să beau o cafea. Spre surprinderea mea, în hol am dat de Franz Lügner. Părea foarte ostenit şi cu hainele în dezordine ca şi cum ar fi dormit îmbrăcat timp de trei zile. Bucuros că se întorsese i-am relatat pe scurt macabra întîmplare şi felul în care mă opusesem ca asasinarea lui Waldemar să fie muşamalizată.
"Mda, ai procedat aşa cum ţi-a dictat conştiinţa... deşi, trebuie să recunoşti, amice, că conştiinţa este o povară mult prea grea pentru unul ca mine... de pe altă parte mi-e teamă că gestul tău nu va fi apreciat deloc de zbirii regentului!"

Pentru prima oară de cînd sosisem în Lodomeria am simţit un fior de spaimă strecurîndu-mi-se rece în inimă. Ca şi cum mi-ar fi ghicit temerea, Franz scoase din buzunarul redingotei sale prăfuite un pistolet brumat, cu patul pătrăţos:
"E un Browning, semiautomat, calibrul 9 mm, de fabricaţie belgiană, ţi-l pot împrumuta, ca să te simţi în siguranţă!"

Nu-mi plăceau armele şi nu eram deprins să îndrept o ţeavă mortală spre pieptul unei făpturi omeneşti, însă el, văzînd că şovăi, mi l-a vîrît în buzunar precizînd:
"E încărcat, nu trebuie decît să apeşi pe trăgaci dacă-i nevoie!"

M-am întors la palat fără să scap de oribila senzaţie că asistasem la o crimă. Un servitor tînăr mătura scările cu un tîrn din nuiele fluierînd ca un zilier care trece cu coasa printre brazdele de grîu. Dinspre bucătărie venea un abur plăcut de prăjeală şi, realizînd că mi-era foarte foame am luat-o într-acolo. O fată solidă şi roşcovană, încinsă cu un şorţ soios prăjea felii mari de şuncă într-o tigaie. I-am cerut să-mi facă o omletă din patru ouă pe care am înfulecat-o repede, în picioare, lîngă plită. Cu stomacul plin şi revolverul lui Lügner în buzunar m-am îndreptat spre camera mea. La uşă am dat de o cătană în uniforma bleumarin a cavaleriştilor de gardă care mă aştepta răbdător rezemat într-un săbioi mai lung decît braţul. Ţoalele lui prăfuite, cizmele pline de noroi şi expresia obosită a feţei sale arătau că se întorsese recent din campanie.
"Domnu doftor, m-a trimes colonelul meu să v-aduc la cazarmă!"
"Ce necazuri are colonelul tău?"

Cavaleristul a ridicat din umeri, nepăsător ca orice soldat la suferinţa comună:
"Nişte camarazi îs betegi... de aia vă cheamă, să le daţi niscai hapuri!"

Mi-am luat trusa şi am pornit în urma paşilor săi crăcănaţi spre bastionul cetăţii. Se făcuse dimineaţă însă soarele era absent, iar clădirile din jur se întrezăreau estompate, într-o lumină palidă, ceţoasă ca luciul unei perle gri.

Von Stahlfaust mi-a ieşit în cale pocnindu-şi pintenii. Nu-şi schimbase nici el uniforma de campanie iar obrazul lui dur, de obicei impenetrabil, era întunecat de mînie.
"Veniţi cu mine la infirmerie", a mormăit fără să-mi întindă mîna.

M-a condus într-o încăpere largă şi întunecoasă, cu tavanul jos, ferestre înguste ascunse în ambrazura zidului gros. Acolo am dat de zece-doisprezece soldaţi culcaţi pe saltele umplute cu paie şi aşezate direct pe pardoseala din piatră. M-am apropiat de cel aflat lîngă uşă, un flăcău tînăr cu părul bălai. Aiura, iar obrazul şi membrele îi erau contorsionate de convulsii violente. I-am atins fruntea, dogorea ca o tigaie aşezată pe plită şi i-am desfăcut cămaşa. Pieptul şi abdomenul erau acoperite de o spuzeală roşie. Am trecut şi la ceilalţi bolnavi, toţi aveau aceleaşi simptome: delir, febră, spasme musculare şi pete roşii întinse pe tot corpul. M-am întors spre colonel care aştepta nerăbdător în prag rezultatul consultului.
"Ce au, doctore, malarie, brîncă, vărsat de vînt?!"
"Tifos, tifos exantematic!" am murmurat descumpănit şi complet dezarmat în faţa cumplitului flagel.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer