Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza. Cornelia poartă un inel cu sigiliul Frăţiei. Cornelia observă lipsa unui medalion al soţului ei dintre lucrurile primite.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Totuşi Cornelia îi promite că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Cornelia se joacă de-a îndrăgostita nehotărâtă. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune. Cumpără un pistol şi se dovedeşte o trăgătoare de elită.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii conduşi de Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian, un mînuitor al puştii destul de dibaci, se angajează să îl omoare pe regentul Leopold.
Unul dintre soldaţii lui von Stahlfaust e diagnosticat cu tifos.
43.
Fábian stătea culcat pe brînci, în neaua afînată, ascuns între rădăcinile unui brad mare. Polonezul îi dăduse o manta groasă din postav negru care-l ferea de frig şi se îndepărtase. Ninsoarea încetase, iar pădurea deasă de molizi cu trunchiurile înalte cît coloanele unui templu, era stăpînită de linişte, ca un sanctuar, iar pacea calmă a naturii, ba chiar un sentiment inexplicabil de bucurie îl cuprinsese şi pe el. Aştepta în tăcere, răbdător ca un vînător care luase urma unui cerb, mîngîind cu degetele patul aspru al carabinei. Pierdu noţiunea timpului culcat, acolo, în zăpadă iar prin minte începură să i se perinde întîmplările ultimelor zile: vizita nocturnă în stabilimentul destrăbălărilor carnale, întîlnirea cu conspiratorii şi mareşalul Seimului, pînda în cabana porcarului, exerciţiile de tir şi, mai ales felul necondiţionat prin care se învoise cu planul atentatului. Ca o apariţie fantastică, imaginea Venerei învăluită în blănuri, a baronesei Kendy, se ivi, misterioasă, angelică şi liniştitoare, ostoindu-i frămîntările sufletului. Tînjea să o vadă aievea pentru ultima oară, să i se prosterneze la picioare, iar ea, cu chipul încruntat să-l certe, să-l umilească şi să-l lovească, oferindu-i într-un fel contradictoriu uşurarea tuturor chinurilor trupeşti. Suspină şi murmură mulţumit de parcă ar fi simţit degetele ei diafane atingîndu-i fruntea: "sunt sclavul tău pe vecie, regina mea de gheaţă!"
Deodată, un zgomot de voci îl smulse din visare şi-l făcu să înalţe capul. Dintre tufele albite de promoroacă văzu un tînăr înalt şi zvelt cu trupul mlădios strîns într-un dolman verde cu fireturi negre, apoi, în urma sa, păşind greoi printre troiene, un bărbat scund, mult mai vîrstnic, îmbrăcat la fel. Fábian îl recunoscu, deşi nu-l întîlnise decît o singură dată, în seara nefericitului incident a balului de Advent, pe regent. Armă carabina încet, atent ca nu cumva clinchetul metalic al încărcătorului să-l dea de gol şi privi prin cătare. Cei doi ajunseră într-un luminiş la patruzeci-cincizeci de paşi depărtare de ascunzătoarea lui. Tînărul se opri zîmbind, iar regentul îi cuprinse talia şi-l îmbrăţişă sărutîndu-l pe gură.
"Dios me ayude, fiindcă am să scap ţara de un tiran!" murmură Fábian atingînd uşor cîrligul trăgaciului.
Salva sparse liniştea pădurii. Primul cartuş îl lovi pe regent în umăr trîntindu-l în zăpadă. În timp ce ţintea pentru a doua oară tînărul se aruncă în direcţia celui căzut. Într-o fracţiune de secundă al doilea glonţ îl lovi în piept, corpul său făcu un salt şi se prăbuşi peste cel căzut ca şi cum ar fi vrut în îmbrăţişarea morţii să-l protejeze. Fábian încercă să introducă încă două cartuşe în magazia carabinei dar degetele crispate refuzară să-l servească. Scăpă cartuşele din mînă şi degeaba scotoci prin zăpadă că nu reuşi să le recupereze. Auzind voci furioase şi lătrat de copoi aruncă arma inutilă şi o luă la fugă printre brazi. Troienele îi îngreunau fuga, poalele lungii matale îl stinghereau, tălpile i se încurcau în tufele şi rădăcinile ascunse sub nea dar înainta încercînd să se îndepărteze cît mai repede. După o jumătate de oră se opri cu răsuflarea tăiată. Zgomotele păreau că se îndepărtează şi atunci porni din nou, la pas, drămuindu-şi forţele. Încerca să se orienteze, amintindu-şi că atunci cînd plecase din adăpost avea soarele dimineţii în spate, iar acum astrul zilei se ridicase deasupra creştetului. Ajunse pe o cărare şerpuitoare care, după socotelile lui, trebuia să-l ducă la nord de Salzberg dar nu apucă să facă decît cîţiva paşi că drumul îi fu barat de doi soldaţi în uniforme vînăte, cu armele pe umăr. Rămase încremenit, văzîndu-i cum se apropie cu paşi lenţi, desluşind cu exactitate fiecare detaliu al îmbrăcămintei lor, feţele grosolane, înroşite de frig, lucirea ţevilor de armă, ochii duşmănoşi, injectaţi de alcool. Cînd unul i se adresă cu o voce aspră, în dialectul galiţian pe care nu-l ştia, tresări ca un iepure şi sări în jnepenişul de pe marginea drumeagului Nu ajunse prea departe fiindcă al treilea ostaş, care pîndea ascuns în tufe, îl lovi pe neaşteptate cu patul puştii în spinare. Căzu pe brînci, zvîrcolindu-se şi încercînd să evite alte lovituri însă zdrahonul îl pocni de data asta în ţeastă şi căzu, orbit de şoc, într-un hău întunecat, nedefinit. Cei doi îi ridicară trupul inert de subsuori tîrîindu-l prin zăpadă pînă în dreptul unei căruţe solide, cu loitrele întărite cu fier şi acoperite cu un coviltir gros din piele netăbăcită. Îl aruncară ca pe un sac pe podeaua vehiculului, iar atelajul tras de patru cai robuşti se urni spre zidurile cenuşii ale Salzbergului.
(va urma)