11.11.2018
Rezumatul capitolelor precedente: Doctorul Stark este angajat de Leopold de Leuben, regent al Lodomeriei, ca medic curant al curţii din Salzberg. În trenul spre Salzberg, Stark îl cunoaşte pe Aldo, un pictor homosexual, căruia îi propune să îl însoţească. Leopold îi cere lui Stark să se ocupe de Waldemar, viitor moştenitor al tronului, un copil anemic, cu semne de retardare şi cruzime nejustificate, iar lui Aldo să îi realizeze un portret. Stark descoperă că un copil este captiv în podul castelului şi crede că ar fi Waldemar. Cînd Waldemar moare, Stark bănuieşte că ar putea să fi fost otrăvit cu arsenic.
Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului şi un prieten din copilărie, Andrei Groza. Cornelia poartă un inel cu sigiliul Frăţiei. Cornelia observă lipsa unui medalion al soţului ei dintre lucrurile primite.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul lui Emil. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Totuşi Cornelia îi promite că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Cornelia acceptă, chiar dacă doar din obligaţie. Charlotte se întoarce în Salzberg şi se dovedeşte atinsă de nimfomanie, după ce le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Cornelia se joacă de-a îndrăgostita nehotărâtă. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune. Cumpără un pistol şi se dovedeşte o trăgătoare de elită.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii conduşi de Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian, un mînuitor al puştii destul de dibaci, se angajează să îl omoare pe regentul Leopold, dar îl nimereşte doar în umăr pe acesta, omorînd însă un tînăr însoţitor al regentului.
Unul dintre soldaţii lui von Stahlfaust e diagnosticat cu tifos.

44.
Duminică, 9 ianuarie, Salzberg

În noaptea trecută au murit cinci din cei douăzeci de cavalerişti atinşi de tifos. Din nefericire nu am avut destulă morfină la îndemînă ca să le alin durerile, iar spiţerul Naum Hershkovici nu avea în apothecă decît o sticluţă de calomel ca să le badijonez pustulele infectate. Singurul leac pe care l-am aplicat au fost prişniţele cu apă rece care să le scadă febra mistuitoare. Probabil că şi restul soldaţilor vor avea aceeaşi soartă şi mă temeam că, în pofida măsurilor de izolare, flagelul avea să se întindă în tot oraşul. Întorcîndu-mă la palat, am dat de Putyera, cu o mutră spăşită aşteptîndu-mă în faţa intrării.
"Domnul medic curant, alteţa sa regală, ducesa de Steyenmark, vă roagă să-i faceţi o vizită!"

Eram obosit după o noapte de veghe şi nu aveam niciun chef să prescriu paliative pentru bătături, podagră, reumatism sau, pur şi simplu, ipohondrie însă el a insistat şoptind:
"E musai să daţi curs invitaţiei, e vorba de nenorocirea care a lovit casa regală a Lodomeriei!"

Moartea nefericitului regişor aproape că-mi ieşise din minte de cînd văzusem victimele tifosului. Mi-am aranjat în grabă hainele şi m-am îndreptat spre apartamentele arhiducesei. Anna-Khaterina von Hohenlohe und Steyermark stătea tolănită într-un balansoar, cu o perucă stufoasă de culoarea morcovului pe cap şi acoperită cu un pled gros din lînă. Silueta ei nu avea nimic princiar, semăna cu o femeie obişnuită, grasă, trudită şi atinsă de necazurile vîrstei. Mi-a făcut semn să mă aşez şi a rostit încet, cu vocea-i hîrîită şi neplăcută la auz:
"Doctore, după cum ai constatat şi dumneata, regele nostru, Waldemar, a trecut la cele veşnice... pînă cînd vom organiza funerariile oficiale te desemnez să te îngrijeşti de corpul său, aşa cum merită un vlăstar de sînge regal!"

Am văzut negru dinaintea ochilor şi am îngăimat iritat de absurditatea cererii ei:
"Mi-e imposibil, alteţă, nu am nici abilitatea şi nici materialele necesare unei îmbălsămări profesioniste... de altfel, mă îndoiesc că în tot regatul veţi putea găsi un îmbălsător calificat!"

Ea a clătinat din cap şi şi-a suflat nasul cu o batistă mare, ornată cu dantelă:
"Înţeleg... pe taică-su, cînd a dat ortu', l-am ţinut trei zile în gheţărie, vom face la fel şi cu el."
"Ar fi o soluţie, am încuviinţat dar, totuşi, trebuie grăbite pregătirile de înmormîntare fiindcă în pofida frigului ţesuturile atinse de otravă se vor degrada rapid!"

Şi-a înăbuşit un căscat cu mîna ei grasă şi plină de pete maronii:
"Eiii, aşşş... cine să otrăvească un biet copil?! Nu mai lua şi dumneata în seamă toate bîrfele şi zvonurile răspîndite de duşmanii dinastiei, că nu e bine deloc!"

Precizarea aceasta suna ca o ameninţare şi negăsind nicio replică satisfăcătoare am tăcut.

În următoarele minute s-a lăsat liniştea, iar ea, cu pleoapele căzute şi gura întredeschisă părea că moţăia. O muscă mare şi albastră s-a izbit bîzîind zgomotos de fereastra dormitorului. Atunci arhiducesa a deschis ochii, mi-a zîmbit onctuos şi mi-a făcut semn că întrevederea se terminase.

Am dormit trei-patru ore pînă spre prînz şi m-am trezit cînd cineva ciocănea insistent în tăblia uşii. Era tot făţarnicul şambelan care îşi afişa mutra sa îngrijorată, ca şi cum toate neplăcerile şi grijile interregnului lodomerian apăsau pe umerii săi.
"Ce mai vrei?" am întrebat morocănos, cu pleoapele încă lipite.
"Cel de sus ne încearcă credinţa... altă nefericire ne-a lovit: regentul a fost rănit la vînătoare!"

Am bîjbîit după haine şi trusa medicală:
"Unde se află?"
"În apartamentele maiestăţii sale, l-au adus de la Trzciana, acu un ceas!"

Leopold de Leuben zăcea pe un pat îngust din biroul său. Purta un dolman verde cu fireturi negre a cărui stofă era găurită în dreptul umărului stîng. Cînd m-a zărit obrazul său veşted şi palid s-a înviorat:
"Ce noroc am avut, doctore! Cineva, acolo în ceruri mă protejează... Îţi dai seama, dacă glonţul atentatorului lovea mai jos cu un deget mi-ar fi atins inima, iar acum toate eforturile dumitale ar fi fost inutile!"

I-am desfăcut surtucul şi cămaşa, examinîndu-i rana. Era superficială, o zgîrietură lungă şi lată cît arătătorul. Unul dintre servitori o dezinfectase turnînd rachiu peste ea, aşa că nu am avut altceva de făcut decît să o badijonez cu alifie preparată de mine din frunze de arnică, flori de gălbenele şi rădăcină de tătăneasă. În timpul acestei operaţiuni simple regentul n-a încetat să geamă şi să văicărească, iar după ce am terminat mi-a spus:
"Îngrijeşte-te acum, te rog, şi de tînărul nostru amic, pictorul curţii mele!"

Vestea m-a năucit, mi se părea neverosimil ca un puştan ca Aldo să fie implicat într-un complot. Lîngă noi s-a ivit silueta neagră a lui von Geschtank, care m-a atins pe umăr şoptind misterios:
"Veniţi, l-am dus în capelă!"

Am luat-o pe urmele lui, neliniştit de aceste cuvinte de rău augur. Am coborît scările, cotind-o pe un coridor lung şi întunecos care mirosea neplăcut a scîrnă de şobolani şi am ajuns într-o încăpere mică, cu tavanul boltit şi pereţii roşi de igrasie, lipsită de orice mobilier înafara unui şir de bănci grosolane din lemn şi a unui crucifix mare şi poleit. Cunoscînd afinităţile făţiş arătate de ateu fervent ale regentului nici nu bănuiam că în palat se afla vreun lăcaş de cult. În penumbră am zărit un corp inert, învelit într-un cearşaf alb, culcat pe o saltea în locul unde altădată se afla, probabil altarul. Am tras pînza încet dezvelind trupul gol, cu o plagă adîncă în mijlocul pieptului şi, mai mult ca sigur că murise în cîteva minute în urma unei hemoragii toracice extinse. Obrazul adolescentin al lui Aldo, cu pomeţii perfect modelaţi era calm, cu buzele încremenite într-un surîs senin de parcă îmbrăţişarea morţii l-ar fi surprins într-un moment de adîncă fericire Am simţit un junghi în piept şi m-a năpădit regretul învinovăţindu-mă că-l convinsesem să vină la curtea coruptă şi măcinată de vicii a Lodomeriei şi să sfîrşească atît de tînăr, într-un mod atît de tragic. I-am şters firicelele de sînge închegat din jurul nărilor şi al gurii şi i-am netezit părul jilav de sudoarea morţii. Von Geschtank şi-a scos de sub cămaşă un crucifix mic, din alamă şi l-a aşezat pe pieptul nefericitului. Gestul m-a surprins, mai ales că venea din partea unui poliţai aparent insensibil.
"Ucigaşul a fost prins, se află sub pază într-o temniţă a palatului... e acelaşi care a tras şi asupra regentului!" mi-a spus după ce am ieşit din capelă.
"Pot să-l văd?" am întrebat curios.
"După interogatoriu e-al dumneavoastră!"

Înainte de a mă angaja în clinica din Mariagrun, lucrasem timp de un an şi jumătate la biroul procuraturii din Graz ca şi medic consultant psihiatru şi cercetasem în detaliu cîteva cazuri de criminali sadici, subumani şi atinşi de paranoia. Categoriile descrise de Lombroso mi se păreau convenţionale, schematice şi eronate fiindcă nu explicau raţional motivele care împing un om la o crimă bestială şi mai ales mecanismul declanşat într-o minte atinse de neuropsihoză. Cel mai interesant caz fusese cel al unui argat, un băiat de şaptesprezece ani care căsăpise cu o seceră toată familia stăpînului său. La interogatoriu şi-a recunoscut fapta şi mi-a spus că fusese cuprins de un acces de furie fiindcă nevasta acestuia îi dăduse la cină pîine mucedă. Am invocat tulburări de personalitate şi pierderea temporară a discernămîntului, cerînd o examinare psihiatrică amănunţită. N-aveam destulă experienţă şi sistemul judiciar şi-a făcut treaba. Procurorul s-a opus şi nefericitul a fost dus în penitenciar unde a fost executat prin spînzurare, deşi locul său ar fi fost într-un ospiciu.Asemenea cazuri sunt tot mai dese în pătura săracă a populaţiei imperiului şi o reformare a codului penal ar fi utilă pentru a evita condamnarea acestor nenorociţi.

Un poliţia mi-a adus într-o ladă lucrurile sale: o redingotă veche, cîteva obiecte de lenjerie, un piaptăn, o cărticică de rugăciuni între paginile căreia am găsit un trandafir alb presat şi un caiet gros de schiţe. Răsfoindu-l am fost surprins că se aflau acolo un număr mare de portrete în creion ale regentului, ale arhiducesei de Steyenmark şi chiar ale fiicei lor, Charlotte de Lowenstein. Erau executate într-o manieră realistă, aproape caricaturală, cu o mînă sigură, iar asemănarea era izbitoare. Le-am legat într-o mapă şi le-am luat cu mine fiindcă, în afara portretului ecvestru neterminat al regentului desenele acelea erau singura mărturie a talentului său.

La sugestia mea, s-a scos o lespede din pardoseală, oricum nu se mai ţinea serviciul religios în capelă, iar bietul băiat a fost înmormîntat, acolo, lîngă zidul din spatele altarului. În afară de mine n-a fost de faţă decît von Geschtank, căruia i se poruncise să ţină ascunse de ochii lumii orice amănunte legate de tentativa de asasinare a regentului.

M-am culcat devreme, evenimentele acelei zile mă obosiseră îngrozitor dar, în ciuda extenuării n-am putut să adorm şi am rămas treaz derulînd în minte toate nenorocirile la care asistasem. Părea că un coşmar plin de imagini crude, sîngeroase se desfăşura înaintea ochilor mei împăienjeniţi de nesomn.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus