Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Totuşi Cornelia îi promite că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Charlotte se întoarce în Salzberg şi le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune. Cumpără un pistol şi se dovedeşte o trăgătoare de elită.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii conduşi de Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian se angajează să îl omoare pe regentul Leopold, dar nu reuşeşte decît să îl rănească, omorîndu-l însă pe Aldo, cu care regentul începuse o relaţie.
Soldaţii lui von Stahlfaust sunt decimaţi de tifos.
45.
În încăperea pătrată, cu tavanul jos, cu ziduri groase şi o singură fereastră îngustă şi acoperită de un grilaj se aflau trei bărbaţi. Primul, un ins vînjos, în uniforma cenuşie cu galoane negre a poliţiei, stătea în picioare, ţeapăn şi marţial, cu arma pe umăr, lîngă uşă. Ceilalţi doi, se aflau aşezaţi faţă în faţă în dreptul unei mese din scînduri nevopsite. Cel mai vîrstnic era îmbrăcat într-o redingotă neagră destul de ponosită dar curată, cu barbişon şi ochelari cu ramă metalică pe nas avea obrazul palid şi mîinile albe, îngrijite, care trădau o profesie intelectuală. Celălalt, roşcovan şi deşirat, cu o mustaţă mare şi ţanţoş răsucită în sus, purta o zeghe în dungi din pînză aspră şi avea mîinile legate la spate cu un lanţ sclipitor din oţel. Felinarul aflat pe masă, între ei, arunca o lumină gălbuie pe chipurile lor, în timp ce faţa poliţaiului rămînea imobilă şi întunecată în umbră. Peretele din cărămidă netencuită , clarobscurul care învăluia obiectele, feţele lor, scăldate într-o aură ceţoasă, care se detaşau clar pe fondul brun-cărămiziu toate păreau un decor de teatru dacă n-ar fi fost mirosul, o duhoare grea, intensă, formată dintr-o mixtură de izuri amare, de igrasie, oţel rece şi sudoarea trupurilor omeneşti torturate de frică, inconfundabilul şi de neştersul miros al temniţei.
"Îmi pare bine că vă revăd, doctore Stark!" spuse omul în zeghe, cu o voce răguşită.
"Păcat că ne revedem în circumstanţe atît de neplăcute, aici în arestul poliţiei!" murmură celălalt.
Fábian, căci el era arestatul, rînji cu nepăsare:
"Eu nu regret decît faptul că n-am reuşit să-l ucid pe tiran!"
"Aş dori să-mi răspundeţi cu sinceritate la cîteva întrebări!" spuse medicul cu o voce calmă.
Scoase un carneţel gros şi un creion, însă poliţaiul făcu un pas în faţă zicînd răstit:
"N-aveţi voie cu unelte de scris în arest!"
Doctorul se supuse avertismentului şi vîrî notesul înapoi în buzunarul redingotei.
"La ce v-ar folosi? mormăi Fábian, soarta mea este oricum pecetluită... ştiu de pe-acum ce vor spune judecătorii: vinovat pentru înaltă trădare şi crimă de lez-majestate!"
"Curiozitatea mea nu are nicio legătură cu sentinţa judecătorilor, vreau să ştiu motivele care v-au împins la crimă. Ce-i drept, regentul a scăpat cu o rană uşoară, însă cel care-l însoţea, un tînăr pictor din Bolzano, Aldo Alborin a murit împuşcat de mîna dumneavoastră!"
Obrazul lui Fábian se schimonosi frămîntat de un spasm:
"N-am remuşcări, a fost un accident, nenorocitul s-a băgat în bătaia puştii, nu e vina mea că l-am nimerit!"
Ochii lui Stark sclipiră în dosul lentilelor:
"N-aţi fi procedat la fel dacă eraţi în locul său, nu l-aţi fi acoperit cu pieptul dumneavoastră pe cel căruia i-aţi jurat credinţă?"
Fábian se încruntă dar rămase cu fălcile încleştate, iar doctorul continuă:
"Aţi fost aghiotantul lui Maximilian Ferdinand de Habsburg-Lorena, împăratul Mexicului, nu-i aşa? În 19 iunie 1867 vă aflaţi la Queretaro, unde maiestatea-sa era arestat şi aştepta să fie condus în faţa plutonului de execuţie!"
Cuvintele lui Fábian azvîrlite cu patimă şi însoţite de stropi de salivă făcură să pîlpîie flacăra felinarului:
"Nu, nu mă aflam la Queretaro şi n-am fost aghiotantul lui Maximilian de Habsburg. N-am păşit în viaţa mea în Mexic şi nu i-am jurat niciodată credinţă unui tiran... un idiot fantast şi înfumurat, atins de morbul grandomaniei, ca toţi habsburgii!"
Buzele lui Stark schiţară un zîmbet ironic:
"Vă înţeleg reţinerea, e greu să promiţi fidelitate necondiţionată unei persoane, oricare ar fi aceasta!"
"Singurul bărbat din lumea aceasta aflată în descompunere căruia i-aş jura credinţă ar fi Giuseppe Garibaldi... voi regreta cîte zile mai am de trăit că în primăvara anului 1860 n-am îmbrăcat cămaşa roşie şi nu m-am aflat în rîndurile celor o mie de eroi ai batalionului italian al morţii!"
"Ce vîrstă aveaţi în acel an?"
Fábian rîse tare şi, pentru cîteva clipe, obrazul său aspru se destinse:
"Nu eram născut... am văzut lumina zilei zece ani mai tîrziu în Luban, un orăşel din Silezia unde tatăl meu era perceptor de taxe şi impozite! De altfel, naiba ştie unde se află acum Garibaldi, se pare că e-n exil, prin Uruguay sau Argentina!"
Vocea medicului coborî în şoaptă:
"Unei femei i-aţi jura fidelitate pînă la moarte?"
Fábian îşi holbă ochii injectaţi:
"Unei femei? Singura femeie pentru care mi-aş da viaţa e regina mea de gheaţă, Venus cea îmbrăcată în blănuri... vă puteţi imagina o statuie superbă, mai izbutită decît oricare dintre zeiţele dăltuite în marmură de sculptori, prinzînd viaţă? Eu am avut norocul să văd acest miracol pentru care m-ar pizmui orice bărbat, tînăr sau vîrstnic, sărac sau bogat! Da, pentru cîteva clipe alături de ea, prosternat la picioarele ei divine, aş fi capabil să înfrunt cele mai cumplite chinuri şi aş da tot aurul din lume dacă l-aş avea!"
"Te invidiez, murmură Stark, eu n-aş fi în stare de un asemenea devotament!"
"Pentru că sunteţi un cinic... toţi oamenii de ştiinţă, filosofii şi medicii sunt cinici, despică firul în patru în căutarea unor răspunsuri esenţiale, însă adevărul şi fericirea se află, de fapt, la un pas distanţă de ei!"
"Poate că ai dreptate. Cu cît un om se adînceşte mai mult în gînduri încercînd să-şi explice inexplicabilul, cu atît el se îndepărtează mai mult de realitate!"
Fábian rînji din nou, iar ochii săi de culoarea cremenei, obicei apoşi, spălăciţi, luciră:
"Sigur că am dreptate, fiindcă judec cu sufletul nu cu mintea, ca şi dumneata. Dacă nu aş fi legat în lanţuri aş fugi să o avertizez că o pîndeşte o mare primejdie!"
"Te referi la acea femeie misterioasă? Poţi să-mi destăinui numele ei?"
Prizonierul se aplecă peste masă şi şopti, atent să nu-l audă sentinela.
"Numele ei este Cornelia... Cornelia de Kendy!"
În acel moment în tăblia uşii răsunară două-trei lovituri şi de pe coridor se auzi o voce răstită:
"Întrevederea s-a terminat, scoate prizonierul afară!"
Sentinela tresări, îşi aranjă cureaua puştii pe umăr şi făcu doi paşi spre cei doi:
"Haida, tre' să ieşiţi amîndoi!"
Stark se ridică şi-i făcu loc poliţaiului care-l smuci pe prizonier de pe scaun şi-l conduse spre uşă. O deschise şi-l îmbrînci pe coridorul întunecat, adăugînd cu grosolănie:
"Hai, ticălosule, mişcă-ţi mai repede stîrvu'!"
Medicul păşi pe urma lor, însă a doua sentinelă îl opri:
"Nu, nu pe-aici... dumneata, o iei la dreapta, spre birouri!"
Aproape de capătul coridorului, Fábian se smuci din strînsoarea gardianului său, se întoarse şi strigă:
"Promite-mi, doctore, că-i vei spune baronesei că am murit fericit, cu numele ei pe buze!"
Vocea lui răsună de-a lungul coridorului întunecat, reverberată într-un ecou sinistru, apoi se stinse înăbuşită de tropăitul bocancilor cazoni şi de zăngănitul lanţurilor şi a gratiilor.
"Îţi promit" gîndi Stark îndreptîndu-se spre capătul opus al coridorului. Un poliţai îmbrăcat într-o uniformă neagră îl conduse spre ieşirea din temniţă. Ajuns în camera lui, începu să se plimbe de la uşă spre fereastră şi înapoi, cu paşi grei şi egali care făceau să scîrţîie podelele. Deodată se opri ca în faţa unui obstacol invizibil, se aşeză la masa de scris şi luă un toc. Dacă cineva ar fi privit peste umărul lui foaia de hîrtie cu scrisul colţuros, cu literele mult aplecate spre stînga ar fi putut citi:
"Doamnă Kendy, trebuie să vă întîlnesc cît mai grabnic, dacă se poate chiar în această seară. N-aş îndrăzni să vă deranjez cu o vizită inoportună sau un pretext oarecare dacă nu ar trebui să avertizez că vă urmăreşte un pericol cît se poate de real."
Semnă biletul, îl împături strecurîndu-l într-un plic cu stema regatului Lodomeriei, apoi chemă un servitor tînăr şi i-l întinse, explicîndu-i lapidar unde să-l ducă.
(va urma)