Femeile kamikaze

Mai demult, părea de neconceput. Astăzi, este doar un factor suplimentar de care trebuie să ţină cont serviciile antiteroriste. Acum, mulţi nici nu se întreabă de ce. Ciprian Stoianovici a încercat totuşi să afle mai multe despre femeile kamikaze.


Ce poate determina o femeie să-şi pună o centură cu o încărcătură de dinamită pe care să o detoneze apoi într-un loc aglomerat? Ce o poate face să privească în ochi cîţiva copii - copii pe care ea n-o să-i aibă niciodată sau pe care tocmai se pregăteşte să-i părăsească - şi... Să privească alte femei - femei la fel ca prietenele ei cu care se distra, stătea la taclale, vorbea despre băieţi sau despre farduri şi haine - şi... Să privească bătrîni - la fel de bătrîni ca părinţii care o aşteaptă degeaba să se întoarcă acasă sau şi mai bătrîni, la fel ca bunicii... bunica - şi... Şi să declanşeze Iadul... Ce? Doar speranţa că dincolo e Raiul?

Un răspuns abrupt ar putea suna cam aşa: femeia este mînată spre acest act de aceleaşi motive ca şi bărbaţii. Aceleaşi resorturi funcţionează în ambele cazuri. Şi, atunci, cum se face că, pînă foarte de curînd, kamikaze a fost un substantiv masculin? De ce acum, dintr-o dată, femeile apar pe această scenă care părea rezervată sexului tare? De ce explicaţia de mai sus nu era valabilă şi acum trei ani?


Femei kamikaze - de ce nu?

Povestea luptătorului sinucigaş nu e nicidecum nouă. Istoria este plină de exemple de morţi eroice şi de războinici care dispreţuiau viaţa (şi pe a lor, dar şi pe a celorlalţi). Cel de-al doilea război mondial a consacrat cuvîntul kamikaze. Au fost aviatorii japonezi care se zdrobeau cu tot cu avion de portavioanele aliate. Dar au fost şi infanteriştii ruşi care se aşezau cu grenada la piept în calea tancurilor germane. Şi luptătorii din Rezistenţă. Şi copiii din Hitlerjugend...

În toată această istorie femeile sînt la fel de puţin prezente în toate taberele, în cea a sinucigaşilor, ca şi în aceea a armatelor regulate. Din acest punct de vedere, lucrurile au rămas neschimbate şi după "debutul oficial" al epocii contemporane a atacurilor kamikaze - aprilie 1983, un atac îndreptat împotriva ambasadei americane din Beirut.
De atunci încoace, atentatele sinucigaşe au devenit parte din cotidian în Orientul Mijlociu. Aceleaşi forme de luptă sînt folosite însă şi de către formaţiunile cecene. În ambele regiuni fundamentaliştii musulmani sînt cei care, în numele războiului sfînt, au transformat o practică sporadică şi mai degrabă accidentală în tactică permanentă de luptă. În consecinţă terorismul sinucigaş a devenit în prezent apanajul grupărilor islamice.

Şi, tocmai de aceea, prezenţa femeilor în rîndurile "martirilor" părea cu totul improbabilă. În acest tip de societate, soarta femeii este responsabilitatea directă a rudelor sale de sex masculin. Pe de altă parte, activitatea în interiorul organizaţiilor teroriste este strict secretă; admiterea, antrenamentul şi misiunile martirilor nu pot fi dezvăluite nimănui înainte de îndeplinire, nici măcar familiei. Cum ar putea fi angrenată o femeie într-o astfel de acţiune cînd ea trebuie să ceară voie pentru orice acţiune din afara căminului? Simpla ei recrutare ar fi fost o insultă la adresa bărbaţilor din familie.

Şi, totuşi, lucrurile se schimbă. Cum? Exemplele vorbesc de la sine.

Hanadi Darajat

Povestea ei este un caz clasic, un exemplu de manual pentru un lucru pe care occidentalii îl înţeleg destul de greu: cum se face că în rîndurile fundamentaliştilor apar atît de multe persoane educate, cu un trecut care ar putea fi caracterizat mai degrabă ca progresist?

Hanadi provine dintr-o familie săracă. Părinţii ei au fost nevoiţi să-şi părăsească localitatea natală în timpul războiului care a condus la formarea statului Israel. S-au refugiat în Jenin. Localitatea este încercuită de puncte militare de control, este practic izolată de restul Cisiordaniei, tancurile patrulează pe străzi, restricţiile de circulaţie sînt aproape permanente, nu mai există magazine... E imposibil să pleci, e aproape imposibil să trăieşti. Jenin - oraşul martirilor. Jenin - oraşul în care moartea violentă face parte din cotidian şi în care zidurile sînt acoperite de sute de portrete ale celor care s-au sacrificat.

Tatăl lui Hanadi este invalid, suferă de hepatită cronică. Susţinătorul material al familiei a fost fratele cel mare, Fardi. Fardi a fost, pînă la vîrsta de 23 de ani, comerciant de legume şi fructe. El a pus mîncare pe masa părinţilor săi, a celor cinci surori şi a unui frate mai mic. Fardi... a fost. Pînă într-o zi de mai în care el şi un văr de-al său au fost omorîţi de un comando israelian. Pentru militarii statului evreu a fost o victorie împotriva Jihadului Islamic. Mama lui Fardi susţine că fiul său nu făcea parte dintre militanţi. Dar fotografiile lui şi ale vărului său au apărut în posterele cu martiri pe care Jihadul Islamic le afişează pe pereţii Jeninului.

Hanadi are 28 de ani. Fardi i-a luat de pe umeri povara datoriei faţă de familie pe care o are primul născut. Pentru că Fardi a muncit, ea a putut să meargă la universitate. Pentru că fratele ei a adus pîine în casă, ea a putut să refuze mai mulţi peţitori, să rămînă necăsătorită, să-şi continue cariera. Hanadi urmează să devină avocat, să cîştige bani frumoşi pentru familie şi să lupte pe tărîmul legii pentru poporul său. Pentru că Fardi a existat, ea a putut să devină o palestiniană atipică, independentă, ambiţioasă, educată.

Cînd Fardi a devenit trecut, Hanadi era în Iordania. Căuta cadouri pentru nunta fratelui său. Ea era cea care-i găsise mireasa, ea mijlocise primul moment de fericire deplină a familiei, ea trebuia să cumpere costumul de ginere... Revenită de urgenţă la Jenin, cu darurile în braţe, ea a fost cea care a identificat cadavrul la morgă.

Ce s-a întîmplat din mai şi pînă acum, nu prea se ştie. Se ştie doar că, noaptea, Hanadi a început să asculte casete cu versete din Coran. Dar vorbea în continuare despre biroul de avocatură pe care-l va deschide şi care va purta numele familiei.

Octombrie 2003. Hanadi e la Haifa, în vestitul restaurant Maxim's. Evreii vor sărbători de mîine Yom Kippur. Restaurantul e plin de oameni veseli, femei şi bărbaţi, copii şi bătrîni. Şi Hanadi. E îmbrăcată şi machiată în stil vestic, se confundă perfect cu mulţimea care profită de zilele libere de sărbătoare. Şi mama ei e bucuroasă: dimineaţă, cînd a plecat de acasă, i-a spus că se duce la lucru, că va încheia un contract din care va cîştiga echivalentul a 500 de dolari - o mică avere pentru familia sărmană.

Ora 14,15. În restaurant e aglomeraţie. Hanadi Taysser Darajat are un "argument" puternic pentru "negocierea" care urmează: o centură cu 15 kilograme de explozibil. Şi are doar cîteva clipe pentru a lua o decizie.

Raisa Ganiyeva

Raisa e din Cecenia. Despre ea, personal, sînt mai puţine de spus. Şi la ea, cea mai importantă este familia. Raisa este sora celor două femei care au făcut parte din comandoul terorist sinucigaş care, în octombrie 2002, a provocat criza ostaticilor de la un teatru din Moscova. Fatima şi Milana au fost omorîte atunci, în timpul intervenţiei trupelor antiteroriste. La fel şi alţi aproape 130 de oameni care veniseră să vadă o piesă de teatru.

În familia Ganiyev au fost zece fraţi şi surori. Acum mai sînt în viaţă doar patru. Trei dintre cei morţi sînt victimele celei de-a doua campanii ruseşti din Cecenia. Cu toate acestea, părinţii lor au făcut tot ce le-a stat în putere ca să-şi protejeze copiii de influenţa grupărilor vahabiste. Opoziţia lor, ba chiar şi ameninţările tatălui, au rămas însă fără ecou: fraţii au devenit membri ai grupărilor înarmate.

Dintre cei rămaşi în viaţă, Rustam este cel mai activ. El este un subordonat direct al liderului războinic Şamil Bassaiev şi a participat la organizarea mai multor acţiuni de mare amploare. De fapt, el este cel care şi-a adus surorile în cadrul grupului pe care presa rusească îl numeşte "Văduvele Negre". Sînt soţii sau surori ale luptătorilor ceceni care au murit sau au fost daţi dispăruţi în timpul conflictelor cu Rusia. Sînt femei care au ales soarta de kamikaze. Îşi pun centuri cu dinamită sau conduc camioane încărcate cu explozibil şi încearcă să distrugă obiectivele care le-au fost desemnate. Obiectivele pot fi militare - ca în cazul autobuzului care transporta soldaţi şi care a fost aruncat în aer la Mozdok - sau pot fi personalităţi politice - ca în atentatul din mai 2003, de la un festival musulman, şi care viza o serie de oficiali pro-ruşi - sau pot fi simpli civili în rîndurile cărora trebuie instaurată teroarea - ca în cazul celor două kamikaze care au încercat să pătrundă printre participanţii la un concert rock desfăşurat pe un aerodrom din Moscova. Totul, doar pentru a demonstra că rezistenţa cecenă este puternică şi că fraţii şi soţii lor nu au murit degeaba. Autorităţile ruseşti susţin că Rustam Ganiyev şi-a obligat surorile să se alăture "Văduvelor Negre" şi că ar fi primit de la Şamil Bassaiev cîte 1.500 de dolari pentru fiecare. Femeile cecene neagă vehement acest gen de informaţii. Ele spun că viaţa lor nu este decît disperare şi ură şi dorinţă de răzbunare a rudelor omorîte.

Acum, este august 2003. Raisa este la Moscova, în faţa clădirii FSB-ului, serviciul secret rusesc. A trecut aproape un an de cînd surorile ei au fost omorîte, împreună cu toţi membrii comandoului cecen, în teatrul din capitala rusă. În faţa ei, în clădire, sînt cei care i-au decimat familia. Spre deosebire de Hanadi, ea este o femeie aproape fără istorie personală; viaţa ei a fost viaţa celor din jur. Dar, la fel ca şi surata ei din Cisiordania, Raisa Ganiyeva din Cecenia trebuie să ia o decizie. Şi nu are decît cîteva clipe la dispoziţie.


Femeile kamikaze - de ce da?

Păi, pentru că există. Pentru că anii lungi de conflicte nerezolvate le-au produs. Le-au inoculat ură şi sete de răzbunare, le-au făcut să treacă prin suferinţe de neimaginat, le-au dărîmat pe rînd speranţele, le-au închis perspectivele, le-au ucis tot ce aveau bun şi sensibil, le-au umplut lumea de întuneric, le-au golit viaţa de sens şi le-au lăsat o singură variantă de posibil mai bine: lumea cealaltă, cîştigată printr-un act în care se alătură soţilor şi fraţilor lor.

Şi-apoi, sînt utile. Luptătorii kamikaze sînt surogatul de tancuri şi rachete de care pot dispune liderii facţiunilor armate pentru lupta lor. Sinucigaşii se fabrică, se perfecţionează, se comercializează şi se utilizează ca orice altă armă (cel puţin, aşa susţin serviciile antiteroriste). După atîţia ani de război, muniţiile sînt pe sfîrşite şi nimeni nu îşi mai permite să facă mofturi legate de sex şi tradiţii. În plus, femeile pot pătrunde mai uşor decît bărbaţii în locuri păzite, pentru că încă mai sînt considerate inofensive. Probabil nu pentru multă vreme.

În sfîrşit, o ultimă explicaţie ar fi că aceasta este lumea pe care ne-am construit-o. Luptătoare sînt şi de o parte şi de alta a baricadei. Într-o tabără ele poartă centuri cu explozibil - la fel ca bărbaţii lor - iar în cealaltă, uniforme şi arme automate - la fel ca bărbaţii lor. Şi de o parte şi de alta a baricadei se luptă, se ucide şi se moare. Femei şi bărbaţi, împreună. Şi una şi cealaltă din tabere au ajuns să vorbească - cinic şi crud - despre egalitatea dintre sexe. Dacă în alte zone sociale emanciparea femeilor rămîne un simplu deziderat (mai ales în aceste regiuni ale lumii), în mod stupid, ea tinde să devină realitate pe front: tot mai mult, femeile şi bărbaţii au drept egal la moarte.


Epilog - decizii

Decizia luată de Hanadi a însemnat moartea a 19 civili şi rănirea altor 30. Cel puţin trei dintre morţi au fost copii. Aceasta a fost pledoaria finală a doamnei avocat. Ultima imagine a fiicei bătrînilor Darajat publicată în Vest a fost o perspectivă voit difuză a unui cap răsturnat pe podeaua plină de sînge şi de resturi umane a unui restaurant. Ultima imagine difuzată de televiziunile arabe a fost, conform tradiţiei, aceea a martirei Hanadi, machiată occidental, dar avînd în fundal steagul negru şi auriu al Jihadului Islamic. Familia Darajat nu mai are casă (măsura punitivă obişnuită aplicată de armată familiilor atentatorilor sinucigaşi), dar mai are trei fete şi un băiat. Pe posterul de martir al lui Hanadi este înscris, conform tradiţiei, numărul victimelor: "19 şi numărătoarea continuă". Pe zidurile din Jenin a apărut al şaselea chip de femeie. "Şi numărătoarea continuă."

Decizia luată de Raisa a fost extrem de neobişnuită: s-a predat FSB-ului. Autorităţile militare ruseşti i-au promis protecţie faţă de luptătorii ceceni şi, mai ales, faţă de fratele său. Preţul acestei protecţii... îl ştiu doar ea şi agenţii FSB. Oricum, familia Ganiyev a mai pierdut doi copii, care trăiesc, dar care sînt morţi unul pentru celălalt şi amîndoi pentru restul lumii. Unul este terorist, celălalt este trădător. Alternativă nu există.


(Articol preluat din Revista Elle, octombrie 2004)