Ajungem în Kerekgyháza pe strada Jókay Mór nr. 35. Ne întâmpină un inginer pensionar cu barbă firavă, Istvan Mako, împreună cu soaţa ei, profesoară pensionară (aflu mai târziu). Simpatici, vilă superbă, spaţioasă, luminoasă, curte cu flori, cu havuz şi nuferi, gazon bine întreţinut. Străbunii lui Istvan se trag din Maramureş, el a studiat în Germania şi a muncit în Germania. Îi pare rău că nu pot conversa cu el în germană. Soţia lui ştie destul de rău maghiara. Iarna locuiesc în Germania, vara în Ungaria, sunt practici şi se adaptează uşor oricăror situaţii. Fiul meu, Lucian, vrea să vadă herghelia din apropiere. Pentru ea a făcut rezervarea acolo. Plin de solicitudine, Istvan se oferă imediat să ne conducă cu maşina lui la parcul-herghelie situat la vreo 4 kilometri distanţă. Caii zburdă nestingheriţi pe spaţii largi, unii vizitatori îi fotografiază când se apropie. Cai superbi, debordând de sănătate şi energie. Grajduri, unelte agricole, un restaurant printre salcâmi, spaţii amenajate pentru jocuri de copii. Seara e liniştită. O tihnă binefăcătoare se ridică din pusta străjuită în depărtare de păduri umbroase. Până aici nu răzbate vâjâitul motoarelor de pe şoselele şubrede, peticite. Cinăm la o pizzerie indicată de Istvan. Îi spun gazdei mele că am probleme cu maşina. Mă asigură că a doua zi mă va duce la un electrician pensionar priceput în toate cele. E limpede că Istvan e filogerman. La TV-ul din vila lui sunt numai canale germane.
Ziua următoare Le petit lion e supus unei expertize medicale. Ca medicul ce consultă un bolnav, electricianul verifică starea maşinii cu un laptop. Spune că nu e mare lucru, poate ar trebui înlocuit tubul de presiune al uleiului prevăzut cu un szelep (sau aşa ceva), dar e prea scump, cam 70.000 de forinţi. Propune o curăţare şi o ungere pentru care plătesc 3.000 de forinţi şi mă asigură că pot merge până în Croaţia fără griji. Ne despărţim de Istvan şi amabila lui soţie, promitem să revenim la băile din Kecskemét. Pornim pe drumuri vălurite, plombate, peticite, ca toate drumurile secundare din Ungaria. Rulăm rapid pe autostradă, la sud de Balaton. În atlasul meu rutier tipărit în 2007, autostrada spre Slovenia era doar conturată cu linie întreruptă, ca proiect în curs de executare. La fel şi cea spre Maribor din Slovenia. Azi sunt funcţionale. La noi...
Nu ne dăm seama când intrăm în Slovenia şi numai la mare distanţă de nesemnalata graniţă găsim o benzinărie de unde cumpărăm vigneta ca alţi români derutaţi. Un dop de 50 de minute (drum în lucru) ne obstrucţionează înaintarea. Ne topim de căldură. De la Maribor ne îndreptăm spre sud şi oprim la Celje în plin târg popular, cu lume înghesuită la mâncare şi băutură sub cort, prin fum şi hărmălaie specifică. Miros de carne de porc bine rumenită şi muzică bubuitoare produsă de o formaţie rock cocoţată pe o estradă din apropiere. Noroc că nu stăm mult şi o tulim spre băile din Rimske Toplice unde liniştea ne inundă simţurile. Băile au mai multe bazine cu apă termală şi pe toţi pereţii sunt înscrisuri în limba latină. Sol omnibus lucet. Deci şi pentru noi. Dacă romanii au descoperit termele, slovenii le perpetuează astfel memoria. Apa nu e prea caldă, dar saunele sunt excelente.
Intrăm în cea mai stresantă parte a zilei pe sfârşite: căutarea cazării următoare. Facem zeci de kilometri pe serpentine aiuritoare. Sus, pe sprânceana unui deal împădurit, se profilează pe cerul în amurg turnul semeţ al unei biserici. Curând ajungem să vedem turnul aceleiaşi biserici luminat feeric undeva sub noi, atât de mult am suit pe serpentinele versantului extrem de abrupt. Nici GPS-ul nu ne mai ajută. E o reţea foarte întortocheată de drumuri prin pădure. Am vrut munte, îl avem şi nu comentăm, dar mai comodă era o rezervare lângă autostradă. Deşi înguste, drumurile sunt asfaltate până la orice casă şi acestea sunt la mare distanţă una de alta. Ultimii 500 de metri sunt neasfaltaţi şi Le petit lion se târâie cum poate cu burta pe pământ şi pe buruieni crescute între urma adâncită a roţilor. Puternic încercat, Leuţul roşu s-a dovedit a fi jeep viguros, maşină de teren, tractor, tab rezistent, nu delicată maşinuţă de oraş.
Localitatea întinsă pe povârnişuri împădurite este Stari Dvor şi cătunul format din câteva case e Jelovo. Căutăm casa cu numărul 23. Valsăm, ne legănăm în sus şi în jos pe serpentine. În cele din urmă dăm de casa cu pricina la întâmplare, după ce am bâjbâit prin întunericul ostil atât de mult încât aveam impresia că n-o vom găsi niciodată. Casa e în renovare, dar are toate utilităţile. Proprietarul ei, un ins cu fire de boem (chitara lui e agăţată de perete) e plecat în Anglia, aşa că ne descurcăm singuri şi ne relaxăm în faţa televizorului, printre canale slovene şi câteva croate. Zapând curios, prind ultimele încurajări ale suporterilor croaţi pentru finala campionatului mondial de fotbal de a doua zi. Clipuri, formaţii, fani isterizaţi în pieţe publice, nebuni de tot felul care susţin echipa Croaţiei cu un elan demenţial. Simt că lumea întreagă ţine cu echipa Croaţiei care a ajuns în mod miraculos în finală, nu cu echipa Franţei. Să vedem ce va fi. Sperăm să găsim pe undeva prin Croaţia sau Italia un televizor într-un local (ca pe la noi) să vedem marea finală.
(va urma)