Pornim spre Motovun, cetate medievală din centrul peninsulei Istria, Istra în croată, teritoriu mult disputat din Antichitate până în Al Doilea Război Mondial. În epoca modernă a aparţinut Italiei, apoi Iugoslaviei. De fapt, toată peninsula arată (peisaj, arhitectură, floră) ca o Italie în care se vorbeşte altă limbă decât italiana. Greşesc. Se vorbeşte şi italiana. În cimitirul din Motovun, marcat de la distanţă de chiparoşi bătrâni, (constat a doua zi) sunt îngropaţi mulţi italieni. Ocolim vreo 80 de kilometri până să urcăm pe colina destinată înnoptării, unde stă cocoţată de veacuri cetatea Motovun. Suntem cazaţi în cetate, aproape de piaţa centrală. Străzile înguste, în pantă severă, slab luminate, pun în evidenţă macadamul vetust întins între ziduri fantomatice, atinse de misterul nopţii de iulie. Am ajuns în "evul mediu întâmplător", nu în piesa lui Romulus Guga. Clădirile din interiorul cetăţuii poartă cu demnitate, fidel amprenta timpului ca cetatea Sighişoarei. "Aproape fiecare deal din Istria Centrală ascunde în vârful ei o cetate sau ruinele ei" citesc într-un ghid turistic. Noi am urcat în două din ele: Motovun şi Buzet.
Ne trezim în marşul nesfârşit al turiştilor care au cucerit cetatea fără arme sau strategii militare şi mişună peste tot bezmetic de parcă n-ar vrea să rămână un colţişor nedescoperit de curiozitatea lor insaţiabilă. Ei pun stăpânire treptat pe centrul cetăţii, pe străzi şi terase, pe puţinele buticuri cu suveniruri, pe parcările şi aici neîncăpătoare. Găseşti maşini din Hrvatska (i.e. Croaţia), Germania, Belgia, Olanda, Cehia, Polonia oprite pe fiecare fâşie rămasă liberă de pe marginea drumului. Casele vechi sunt transformate în apartamente pentru cazare. Întâlneşti la tot pasul, pe pereţi, inscripţia Sobe - Camere, iar pe indicatoarele de străzi scrie ulica şi via, ca altădată în Clujul copilăriei str. şi uca. Bilingvismul public a biruit pretutindeni ca o necesitate a convieţuirii. La noi e straşnic păzit de naţionaliştii de serviciu.
Hoarde de turişti unguri, japonezi, nemţi rad tot de prin restaurante. Prânzim şi noi pe o terasă cu vedere spre depărtările înverzite. Rhapsody in green şi in blue. Comandăm o ciorbă istriană (ni se spune), specialitatea casei, calamari şi bere Karlovacko. De fapt, specialitatea istriană lăudată de ospătar este o foarte bună ciorbă de fasole, banală, internaţională în cele din urmă. Majoritatea croaţilor sunt romano-catolici. Vizităm biserica Sfântul Ştefan din piaţetă cu turnul ce pare nefinisat, de un gri posomorât, şi cu întărituri metalice exterioare, cu aspect de colţari ruginiţi. În apropiere e hotelul Kastel cu un mic şi cochet SPA, unde ne bălăcim în timp ce afară plouă.
Drumul din ziua următoare e spre Buzet şi chiar mai departe până la râul Mirna cu apa de un albastru tulbure ce curge printre stânci de calcar şi păduri nesfârşite. Facem o drumeţie de şase kilometri pe malul râului şi curajoşii, Lucian şi Em se aventurează să facă baie într-o bulboană cât un lac adâncit între stânci.
La întoarcere urcăm cu Le petit lion în Buzet (tot o fortăreaţă tip Motovun, ceva mai mică, lipsită de turişti). Străduţe pustii fără macadam, aici sunt asfaltate. Găsim cu greu un restaurant tocmai când începe ploaia. Când cerem vestita (credem noi) ciorbă istriană (pe care o consideram deja, după informaţiile primite, o specialitate a zonei), chelnerul nu priveşte mirat. N-a auzit despre aşa ceva.
(va urma)