Dar marea are dinţi sticloşi / stâncoşi şi nu prea poţi să te apropii de ea. Dibuim un golfuleţ de vreo 50 de metri, numit pe Google Baie publică mare. Mare?! Atunci cum e Lido di Jesolo sau Mamaia sau Copacabana? În asemenea înghesuială fiecare metru pătrat e valoros. În loc de nisip, pietre, pământ, ierburi sau... beton. Apa mării e îndiguită, prinsă în chingi de beton, valurile se izbesc de diguri, spaţiul de înot e mic, până la geamandurile ce închid semicercul "plajei". Cobori în mare ca într-un bazin, la ştrand. Mai mult chiar, sunt trepte de beton pentru intrarea în apă şi bare de inox de care să te sprijini ca să nu aluneci pe scările acoperite de alge. În asemenea condiţii o simplă baie e o aventură. Mă aventurez aşadar şi înot puţin, valurile sunt moderate. Observ că doi inşi au ieşit pe un alt loc, unde sunt de asemenea scări. Mă iau după ei şi când ajung lângă mal, constat că nu mai pot fi stăpân pe mişcările mele. Apa mă joacă aşa cum vrea. Valul se izbeşte de dig, apoi se întoarce şi forţa apei mă împinge înapoi. N-am vrut să-mi ud nici părul, dar în ciuda voinţei mele mă trezesc în mod repetat împins sub apă. Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă aşa ceva. Tânărul ajuns pe scări se uită spre mine şi e gata să mă ajute. Se opreşte. Eu fac eforturi să mă descurc fără ajutor, dar iar sunt sub apă. Întrezăresc scările prin masa apei, dar nu ajung să pun piciorul pe ele. Tânărul îmi întinde mâna, eu nu reuşesc să i-o apuc. Valul mă împinge constant înapoi. Nu vreau să intru în panică şi fac eforturi să fiu stăpân pe mine. Când în sfârşit îi apuc mâna, nu reuşesc să pun un picior pe scară. Într-un târziu tânărul mă trage cu putere în sus pe dig. Îi mulţumesc. Cei de pe ştergare şi şezlonguri privesc scena. Mă îndepărtez de privirile lor uşor ruşinat. Când mă uit în jos, sângele îmi şiroia pe picioarele rănite sub apă. Am scăpat... uşor. Unde este plaja lată şi întinsă de la Mamaia cu nisipul ei fin? Cu litoralul ei măsurând infinitul? Cu valurile care se preling lin pe nisip? Înaintezi în mare o sută sau două sute de metri şi apa e doar până la genunchi sau la şold. Dar noi ne batem joc de darurile naturale cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Litoralul românesc e în paragină şi mergem aiurea să ne rănim picioarele de stânci, să ne golim buzunarele pentru a prospera alţii, nu noi. Acolo unde alţii ştiu să atragă turişti printr-un marketing niciodată păgubos. Denigratorii de ţară ar trebui să fie recompensaţi de agenţiile de turism străine (poate că şi sunt), căci mulţi fug de litoralul românesc pentru a ajunge în destinaţii mediteraneene... fără plajă. Numai berea băută pe o terasă (20 kuna), după ce ne-am plimbat pe faleza şerpuită, umbrită de stejari mediteraneeni, mă mai poate scoate din această amărăciune cu nume de Adriatica, mai puţin prietenoasă şi prielnică băii la Lovran.
Ziua următoare căutăm alt loc pentru plajă şi baie. Mergem spre sud un kilometru şi jumătate de-a lungul drumului ondulat printre vile, prevăzut cu un singur trotuar pe una din părţi şi acesta nu mai lat de un metru. În Floreşti e la fel, fără coasta stâncoasă, dar comuna metropolitană ataşată de Cluj s-a dezvoltat în ultimii ani pe un câmp viran. Diferenţa iresponsabilităţii primăriei locale vorbeşte de la sine. La mare, aceeaşi situaţie. Alt semicerc de vreo 50 de metri, alte pietre, alte stânci. Lumea pare deprinsă cu peisajul agrest, mulţumită, copiii se bucură, ba încearcă să ridice din pietriş castele... de pietriş. La întoarcere mâncăm pe o terasă supă de tomate şi hamburger (64 kuna), apoi rătăcim drumul spre casă şi ne enervăm. Seara, Le petit lion ne duce la Rijeka / Fiume, oraşul admirat în depărtare de pe terasa vilei. De istoria oraşului se leagă şi numele scriitorului Gabriele d'Annunzio, care, militar fiind a condus în 1919 o expediţie în Dalmaţia şi a ocupat portul Fiume unde a înfiinţat un stat independent până în 1921. Onorat fiind de Mussolini, numele scriitorului italian era considerat tabu la noi în epoca dejist-ceauşistă, mai ales că e asociat cu alte orori. Portul, gara, biserica situate în centrul vechi dau un aer de urbe aglomerată, ridicată pe terasele coastei croate. Ca să vizitezi Biserica Santa Maria de Lourdes, construită în stilul unei bazilici neogotice cu două nave, trebuie să urci treptele de piatră de pe zidul masiv conceput ca un solid postament al întregii clădiri. Sculptura Maicii Domnului de la Lourdes, situată pe faţadă, e opera lui Giuseppe Marietta, dar ea nu poate fi admirată decât de la o anumită distanţă. De lângă scări, unghiul de fugă al turnului e ameţitor. Artera principală de lângă port e intersectată de o cale ferată. Animaţia comercială e evidentă. Fotografiem vulturul bicefal habsburgic de pe turnul cu ceas, simbolul oraşului.
Lumea petrecăreaţă alunecă pe lângă terase în tangaj crepuscular pe Korso. Parfumul damelor elegante se amestecă uneori cu aromele preparatelor culinare din bucătăriile restaurantelor. Cinăm într-un local amenajat în chip rustic (200 kuna pentru patru persoane). Ne întoarcem în Lovran prin Opatija, Icici, Ika, toate contopite într-o feerică staţiune de coastă, inundată de bun gust arhitectonic şi de eleganţa vilegiaturiştilor. Seara are gust de smochine zemoase şi miros de ambră.
Multe maşini Dacia Logan, Sandero, dar mai ales Duster, înmatriculate în Hrvatska, aleargă pe şoselele aglomerate, netede ca-n palmă. Până la Zagreb autostrada trece prin munţi împăduriţi, tuneluri, zone fără aşezări omeneşti. Avem întâlnire cu Pavel, în partea estică a Zagrebului. E un tânăr subţirel şi afabil cu o bicicletă, care se plimbă cu fetiţa lui Sofia de trei ani, drăgălaşă şi vorbăreaţă. Ne pune la dispoziţie garsoniera lui, utilată cu tot ce trebuie, bine compartimentată şi foarte curată. Ne întâlnim cu Tania, colega lui Em din Amsterdam care ne explică drumul spre Krizevici şi cum să ajungem cu tramvaiul în centru. Programul e simplu. Em şi Lucian vor merge cu Tania în Krizevici (50 km) iar noi cu Le petit lion vom merge după ei în ziua următoare. Tania e masivă şi tonică, de-o veselie molipsitoare, lucrează la o editură din Zagreb şi face naveta în Krizevici, localitatea ei de naştere, unde locuieşte cu rudele ei. Cu tramvaiul 17 ajungem în centrul istoric, invadat şi el de turişti şi localnici puşi pe benchetuială. Lume pestriţă, plimbăreaţă, nepăsătoare. Din cauza acesteia, arhitectura, clădirile şi-au pierdut din sobrietate şi importanţă. Totul e redus la orizontala prezentului. Totul e consum, istoria însăşi pare ignorată, marginalizată în colb de cronici. Cum începea un film din perioada neorealismului italian: Roma filmată de sus şi comentariul ironic La cita eterna... Şi o pauză care însemna La dracu! Apoi continuarea naratorului Eternă e doar lupta pentru supravieţuire... Un individ dubios ne cere kuna. Impresia generală din toate centrele urbane contemporane, invadate de turişti gălăgioşi, ca aici, consumatori fervenţi de informaţie primară şi de pălăvrăgeală gratuită, este că idealul suprem al "omului recent" (o sintagmă valabilă a rămas şi din Patapievici) nu este primenirea spirituală, ambiţia autodepăşirii continue, nici realizarea de bunuri materiale (cum ne-a învăţat marxismul), ci statul la taclale pe terase în văzul lumii. Să fii văzut, să comunici orice, să-ţi dai cu părerea, să fii în fapta relaxării viclene.
Mă enervează că pe traseu nu găsesc anunţată localitatea Krizevici din loc în loc, nici indicatoare cu drumul 41 pe care trebuie să merg, dar mă descurc verificând în atlasul rutier localităţile prin care trec. Întâlnirea cu cei trei în piaţa centrală din Krizevici are loc, fireşte, tot pe o terasă, la o cafea. Terasa plină, deşi e ora 11 dimineaţa, sâmbătă 21 iulie 2018, sau poate tocmai de aceea. Am impresia că am pătruns într-o grădiniţă sau creşă. Peste tot sunt părinţi cu copii, cu cărucioare, cu jucării (maşinuţe, ursuleţi), cu răzgâieli, cu mofturi, cu plâns sonor, cu alergări printre mese. Deh! E mediul cu care trebuie să se acomodeze de mici. Tania promite să vină la Cluj pentru a se întâlni cu... Dracula. Alt mit prefabricat, promovat artificial şi ilar printre străini. Plecăm pe la amiază.
Cozi de 45 de minute la peage la ieşirea din Hrvatska. Cozi la intrarea în Ungaria de 20 de minute. Cinăm la Orgovány, înainte de cazarea în Bugac, zonă liniştită cu drumuri periferice proaste la sud de Kecskemét. O ciorbă bună de legume şi un platou cu un munte de bunătăţi ne costă 10.000 de forinţi. Nu putem mânca atâta. Punem la caserole. Avem mâncare gătită pe trei zile. Ne găsim sălaşul de noapte (szállás în maghiară) la capătul unui drum neasfaltat, plin cu nisipul fin pe care nu l-am găsit pe plajele din Croaţia. Casa e izolată într-o poiană de vis. E ideală pentru un scriitor, îmi spun, dar pentru asta ar trebui să închiriez casa pentru cel puţin o lună de zile. Rămâne o destinaţie de vis.
În august 2018, Le petit lion împlineşte 12 ani de când mă poartă pe drumurile Europei şi prin ţară. Cum se urează pentru maşini? La mulţi ani! sau La multe alte drumuri fără reparaţie?