Un şantier: de-construirea monumentului

Am participat recent, vara aceasta, la două manifestări, Festivalul de Film şi Istorii de la Râşnov (mulţumesc şi felicitări noilor mei prieteni, Andreea şi Dan Lazea) şi Tabăra de creaţie de la Brăduleţ, Argeş (mulţumesc şi felicitări vechiului meu prieten, Arpad Zachi), pentru care - probabil şi sub presiunea Centenarului Marii Uniri, cu care nimeni nu face nimic consistent, dovadă că nu are, pentru noi, niciun conţinut de substanţă, deci cel mai probabil sub presiunea creată de insuportabilul, incredibilul vid al acestui eveniment - am fost invitat să mă gîndesc aplicat, tematic, la monumentele publice în relaţie cu identitatea naţională, azi, şi, respectiv, la legăturile dintre memorie şi imaginar.
 
Întru cît aceste invitaţii mi-au prilejuit deschiderea (sau re-deschiderea) unor şantiere mai vechi, pe care însă, de data aceasta, nu mai vreau să le închid înainte de vreme, astăzi nu voi face decît să lansez, foarte pe scurt, concluzia∙ipoteză de lucru la care am ajuns∙de la care pornesc. Anume cu privire la monumente.  
 
Monumentul, ca atare, nu există, este imposibil, şi dacă totuşi există, există ca problemă şi criză în act. Cel puţin azi, acum. La noi, aici, în special.
 
Monumentul este în deconstrucţie şi există ca (de)construcţie: nu poate apărea decît ca ruină şi este sortit ruinei, ruinării active.
 
Monumentul fuge în mai multe direcţii - opuse.
 
Pe de o parte, monumentul fuge spre marile proiecte de infrastructură, care sunt implicit şi monumente, self-monumente, monumente de sine. Pentru mine, de pildă, marele monument al modernităţii industriale naţionale (al enormei, istoricei, "istorialei" chiar conjuncţii dintre două concepte nu numai, între timp, disjunse, ci şi căzute, ambele, în desuetudine, ca proiecte pe care nimeni nu mai vrea să le moştenească, adică să le continue: modernitatea şi naţiunea) îl reprezintă podul de la Cernavodă, al lui Anghel Saligny. Ceea ce ne spune că nu e posibil un monument care să nu aibă o anumită utilitate, fie ea practică sau simbolică (ceremonială). Un arc de triumf (deci tot un fel de punte, de pod, de boltă - de cercetat!) este un monument posibil pentru că este util, pentru că poate fi folosit, pentru că i se poate da o anumită folosinţă. Prima linie de fugă∙deconstrucţie a monumentului o constituie, aşadar, ingineria, sau, cum extraordinar era ea numită pînă în secolul al XIX-lea, "arta inginerească". Cine mai asociază azi ingineria cu arta, cine, azi, cînd spune inginer, se mai gîndeşte, ca înrudire semantică, la geniu? Nimeni. Voi reveni.
 
A doua linie de fugă∙deconstrucţie o constituie arhitectura, altfel spus, creaţia de spaţii. Un monument nu poate să fie un punct într-un spaţiu pre-existent, ci trebuie să (se) ofere (ca) spaţiu ("negativ": ca pauză) de rememorare şi de regăsire - în primul rînd de sine. Exemplu în Bucureşti: Memorialul Holocaustului.
 
La polul opus, sau în direcţia opusă, monumentul fuge∙se (de)construieşte∙dispare spre non-monumental şi chiar anti-monumental: spre efemer ("monumentele" închinate unor mari gînditori de către Thomas Hirschhorn, de pildă) şi spre miniatural, spre discret. Altfel spus, coborîrea monumentului de pe soclul său clasic (fie şi, aşa cum s-a întîmplat la Timişoara, cu excepţional de grăitoarea - adevărată pildă naţională - îngropare a soclului, asupra căreia nu se va putea să nu revin) spre dimensiunile omului, toate aceste coborîri la scară şi umanizări fiind însoţite, adesea, de o deconstrucţie plastică, materială, monumentele apărînd ca atacate, alterate, afectate, găurite, golite.
 
Şi, în sfîrşit, pentru a închide cercul tot cu o linie de auto-monumentalizare, efemeră însă, de auto-celebrare şi auto-glorificare de sine, linia începută în (Mai) 68, aceea dorinţă a unei noi generaţii de a (se) face (singură) imagine, pînă la "pozele" recente, ca self-monumentalizare a mulţimii nemulţumite, din Piaţa Victoriei (deja istorica poză cu flashurile îndreptate spre cer).
 
Ca (re)lecturi de lucru (producţie de unelte), a doua Consideraţie inactuală a lui Nietzsche, comentarea ei de către Heidegger din Fiinţă şi timp, şi absolut revoluţionara, încă nefolosita (după Deleuze) la adevărata ei capacitate Matière et mémoire (Materie şi memorie) a lui Bergson.
 
Şi un text mai vechi de-al meu, de cînd am deschis acest şantier de (de)construcţii, "Să rupi la loc inelul".
 
Pînă atunci, să comparăm în gînd şi/sau cu pasul Memorialul Holocaustului (deja amintit) şi devastatul, criticul şi în-act-criticatul "ansamblu" al lui Ghilduş din Piaţa Palatului, în cazul căruia ruina, deconstrucţia la propriu şi activă nu face decît să reflecte, de fapt să continue, perfect coerent, ruina, eşecul conceptului însuşi.
 
Altfel spus, despre profanare (pe urmele lui Agamben) şi despre vandalizarea ca utilizare, ca donare de sens (acolo unde nu există, nu ni se dă, nu ni se oferă).
 
Revin cînd termin. Pe curînd deci.