- Bă, unu' n-ar sparge vreun gemuleţ la vreo bancă, ceva, cum se face prin lume. Sfioasă violenţă revoluţionară!
Aşa scriam tîrziu, în noaptea zilei de vineri, 10 august 2018, în toiul linşajelor în care a degenerat - sau spre care a fost deturnat, canalizat, călăuzit, îndemnat - Mitingul Diasporei româneşti.
Ceva mai devreme, în cursul aceleiaşi seri, scrisesem:
- Ca să nu facă cumva grevă şi să supere vreun patron (român sau străin, de aici sau de-aiurea), românii protestează, cuminte, doar în timpul lor liber: după program sau în vacanţă. Nu degeaba ne vom putea, probabil, foarte curînd, pensiona după 15 ani de contribuţii: ca să putem protesta liniştiţi, fără teamă de concedieri sau de ore / zile tăiate. Iluzoria separare a economicului de politic a prins.
Iar şi mai devreme:
- PSD răspunde Mitingului cu Legea Pensiilor, pe foarte repede înainte. Sîntem cu toţii ca şi la pensie, deja. Pensionaţi de mici!
Iar cîndva, în dimineaţa aceleiaşi zile de 10 august 2018, notam, mai mult pentru mine, pentru a nu uita să revin (aş fi vrut s-o fac chiar azi, în acest articol, dar nu e cazul):
- O noutate (pentru alţii, nu pentru noi): greva coordonată (deocamdată la nivel european; deocamdată sectorială, de "nişă", pe "ramură") - răspuns creativ la creativitatea managerială (deja fumată) a Ryanair.
Aş fi vrut să scriu despre Marele Miting al Diasporei, să-i dau, altfel spus, curs. Am făcut-o deja, în aşteptare. Căci tocmai aşteptarea şi anticiparea au fost enorme, mesianice de-a dreptul, iar evenimentul ca atare - manifestarea dispăruţilor, a invizibililor, revenirea celor dislocaţi, a celor plecaţi, nu pe altă lume, ci pur şi simplu în lume -, o mare noutate, dătătoare de speranţe.
Trebuie să plecăm, ca să ne putem întoarce. România actuală îşi goneşte pur şi simplu populaţia, România actuală este o ţară în care, la propriu, nu se poate munci, nu se poate decît muri, situaţiei de diaspora i se adaugă noul exil interior (asupra căruia de asemenea va trebui să revin), aşa încît, în loc de Diaspora ar trebui să spunem, poate, cu termeni mai vechi, oameni Detaşaţi sau, pur şi simplu, Mari Navetişti. Nimeni, de fapt, nu pleacă. A fost nevoie de ceva timp şi suferinţă, de metabolizarea existenţială a izgonirii de către propria ţară pentru ca o mişcare ce poate părea o fugă pasivă să devină (aproape) un elan şi o forţă.
Spre disperarea diasporei, din păcate, mitingul de vineri, 10 august 2018, nu a avut loc. Tocmai de-asta şi s-ar putea să continue. Dar de la început această manifestare-speranţă a fost deturnată, infiltrată, suprainvestită. Cînd sloganul "politico-filosofic" este, încurajat, "Muie PSD", este de înţeles că primii care l-au înţeles şi s-au gîndit să-l "pună în practică" au fost tocmai cei care îl folosesc curent, şi care vineri noapte au luat faţa Diasporei, lăsînd fotbalul democraţiei, ca joc social, deoparte şi trecînd direct la faulturi.
Decalajul, dislocarea pe care o constituie întoarcerea Diasporei răspunde la fel de contorsionat puterii delegat exercitate, prin tot felul de interpuşi, de către Dragnea, politician mărunt dar cu atît mai ambiţios care, neputînd fi direct, în persoană, la putere, tîrăşte ţara după el prin tot felul de delegări şi mai dubioase: putere ventrilocă, s-a spus pe bună dreptate.
Protestul Diasporei, din păcate, nu a avut loc. Eu încă îl aştept. Dar nu este aceasta, această speranţă o fugă, o fundătură? Oare de aici, de pe loc, fără să ocolim, izgoniţi, lumea, nu ne putem salva? Numai ca diaspora, ca înstrăinaţi faţă de noi înşine, mai putem spera ceva de la noi înşine, pentru noi înşine?
Încet-încet, Diaspora devenim cu toţii, pe loc. Nici nu mai trebuie să plecăm: ne fuge, ne este sustras pămîntul de sub picioare.
Filosofic popor! Filosofic rău!