Unde nu e dezbatere sînt bătăi şi şi zbatere.
Ne batem pentru că nu dezbatem.
Bătaie şi tăcere: lipsă de comunicare publică.
*
Ne spunem că ar trebui să sărbătorim 100 de ani de stat naţional (cît de cît) întregit, dar nu ştim cum şi de ce. Ce povară! Şi cîtă stupefacţie!De fapt, noi nu am depăşit încă etapa istorică, de secol al XIX-lea, potrivit căreia statalitatea şi teritorialitatea sînt un scop în sine. Statalitatea nu este un scop în sine, ci un scop "de etapă", un scop instrumental, un ţel-mijloc.
Nu ne-am obţinut recunoaşterea ca stat ca să stăm, ci ca să ne putem dezvolta, ca să putem deveni, ca să putem creşte şi ne înmulţi. Aproape le fel (analogiile nu sînt niciodată identităţi, ci aproximari, modelizări) ca o familie tînără care îşi ia casă la început, pe credit, ca să poată creşte, să se poată împlini. Credit ipotecar.
În ce constă creditul în cazul statalităţii unei naţiuni: în naţiunea însăşi, cu dobîndă. Ca datorie de creştere. În ce constă, deci, dobînda? Tocmai în datoria de a dezvolta naţiunea, de a o desăvîrşi.
Ne-am făcut stat tocmai ca să ne putem forma, desăvîrşi ca popor, nu ca să dormim, să ne culcăm pe ambele urechi. Patria e casă, nu adăpost; construcţie, nu improvizaţie şi înjghebare.
Dar nu e clar să spunem doar naţiune. Trebuie să spunem, potrivit unei importante modulări conceptuale recent lansate de doi gînditori (un filosof şi un sociolog) francezi (pe care nu-i voi numi şi nu voi discuta acum şi aici), societate naţională.
Auto-reflexivitate de creştere, falsă redundanţă: ne-am făcut stat, ne-am luptat ca să ni se recunoască statalitatea şi teritorialitatea naţională tocmai ca să putem, să avem unde să putem să ne dezvoltăm ca naţiune. Altfel spus, ca societate cît mai dezvoltată, mai avansată, model naţional pentru alte naţiuni-societăţi.
Ca societate, naţiunea e universală, e lumea făcută casă, lumea-acasă. Social, ea este deja deschisă, bazată pe diferenţa-motor, nu pe omogenitate şi comandă.
La lucru! De-abia de acum, de aici înainte începe cu adevărat creşterea, naşterea unei naţiuni în sensul de casă a universalului (care e "doar" social, etic). Deja am pierdut o sută de ani! Creditul pe care ni l-am acordat şi care ne-a fost acordat este de (cel puţin) două ori la minus, "în roşu".