Între polii politici, între polii (structurali) ai politicii (Carl Schmitt), nu e posibilă, tocmai, traducerea, medierea, în politică nu există terţi, deşi aşa pare, deşi aşa se spune, deşi aşa se deplînge şi se reclamă.
Adversarii politici sînt identici, mai mult, compun, împreună, Identicul (care se compune, este compus, nu "dintr-o bucată").
Adversarii politici sînt în oglindă. Traducerea este între diferiţi, nu între opuşi. (Diferenţa dintre diferit şi opus.) Diferenţa multiplică, opoziţia replică, dublează, "clonează", imită. Opoziţia este mimetică, imitativă, închide în Identicul polar.
Deşi nu există imitaţie sau copie perfectă, ci tot multiplicare, însă mascată. Asta înseamnă că politica (se) minte în privinţa ei înseşi, şi ţine în frîu multiplicarea, noutatea, prin oglindirea imitativă.
*
Tradiţia se compune din ruine. Din false ruine şi din false noutăţi. Tradiţia chiar se bazează pe doar aparent noua "obsolescenţă programată" (ruinarea cu intenţie şi înainte de vreme).Falsa ruină, falsa noutate: acelaşi proiect (nedus, adică, pînă la capăt, nerealizat, neterminat) abandonat aici şi reluat dincoace, alături, cu titlu de noutate. În loc să continuăm, reîncepem. Noul în locul vechiului. Noul e performat prin declararea vechiului.
Şi totul numai din nevoia de proprietate, ca urmare a pulsiunii propriative: "nou" adică "al meu", "al nostru". Nu suportăm să stăm în construcţiile altora (deşi stăm pe ele), şi atunci le declarăm "vechi" şi "ruine". Prin această deplasare, mutare (pe post de mutaţie) se multiplică (produce) spaţiul.
Aceasta e logica, structura, matricea, pe care se construiesc abateri, posibile mode ale vechiului şi ale ruinei, mode ale reluării, mode ale ne-modei. Dar, tocmai, doar mode: să treacă! (Moda ca ruină programată.)
Ceea ce numim stat ar trebui însă să despartă clar vechiul de nou, să le facă să se adauge, nu să-şi ia locul, să se însumeze şi să compună, pe bune, tradiţia, adică realitatea, locul. Tradiţia e teritoriul, e spaţiul. Trebuie redefinită ca coordonată.