Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre mine cu alţii (con-vocări)


Bogdan Ghiu

29.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Traducere de Mădălin Roşioru (fără nicio intervenţie a autorului)

Poezie şi platitudine (etică)
 
Chiar (dar poate: mai ales) nescriind tot timpul, în permanenţă, (decît) poezie, se poate trăi şi acţiona ca poet, se poate spaţializa, metaforiza spaţial poezia, se poate trăi în metaforă, cu o sigură diferenţă (în ce mă priveşte pe mine), care ţine de poziţie şi de "spaţialitate", tocmai: poezia nu este (pentru mine) nici la început, nici la sfîrşit, nici înainte, nici după, nici deasupra, nici dedesubt, ci mereu ÎNTRE: prin ÎNTRE se INTRĂ. Poezia este tocmai  "nimicul" care te (mă) pune în mişcare, clinteşte, trece (dincolo), face să sar(i), aparent să dispar(i), să fac(i) loc. Poezia este aerul sau apa, micul spaţiu de libertate, de mişcare, de trecere şi de irumpere (pentru alţii, pentru necunoscuţi, pentru nebănuibili). Poezia este traducere în act, este arhitectură. Adică înţelepciune. Poezia restaurează, reface planeitatea, imperativa "platitudine" etică a lumii, noima ei cu susul în jos obligă, fără niciun gînd de ierarhie.

  
Nu am scris niciodată o carte
 
Nu ştiu dacă povestea, istoria devenirii mele scriitor (poet) e frumoasă, dar dacă "frumoasă ar însemna plină şi mai ales singulară, aparte, amestec de viaţă şi de istorie, "istorie trăită", cum ar spune Artaud (adică nici "viaţă", nici "istorie", ci "istorie trăită", "animalitate autobiografică", în termenii lui Mehdi Belhaj Kacem din fulgurantul său eseu Artaud şi teoria complotului / Artaud et la théorie du complot, Tristram, 2015), pe cinstea mea, da, o istorie foarte frumoasă. Dar mai întîi, trebuie spus că eu n-am scris niciodată vreo carte. Eu compun cărţi, articulez cărţi, le ticluiesc, dar pentru mine fiecare text are valoare şi ambiţie de "carte". Prin urmare cărţile mele sînt mereu "cărţi de cărţi" şi "cărţi din ale cărţilor". Apoi, "istoric trăit" este faptul că am fost nevoit să debutez, din cauza aberaţiilor sistemului politico-editorial de dinainte de 1990, de trei ori: de două ori colectiv (mai întîi în Cinci, în 1982, apoi în Nouă poeţi, în 1984 - vezi aşadar că debuturile mele sînt marcate mai degrabă de aritmetică!) şi, în sfîrşit, a treia oară, propriu-zis (adică individual, ca orice alt autor), în 1989, chiar înainte de Revoluţie, cu Manualul autorului, care nu cuprindea decît o treime (!) din cartea predată editorului cu mai mulţi ani înainte. Sînt marcat, cum îţi spuneam, nu numai de aritmetică, ci şi de repetiţie şi de micro-colectivismele mai mult sau mai puţin "elective". De atunci, nu contenesc să debutez şi să mă multiplic, să trec (dincolo) şi să sar, să "fac" eu însumi colective. În plus, această primă culegere de poeme era marcată şi de un fenomen destul de interesant, pe care l-am numit "cenzură prin adăugire", şi nu prin sustragere: ca să mi se permită în sfîrşit publicarea, era necesar să nu mai înspăimînt cenzura cu textele mele subtile, fără context previzibil, am fost aşadar sfătuit să adaug titluri, localizări spaţiale şi temporale, şi destinatari, deci toate felurile de "iubirea mea", adică să specific tensiunea generală de adresabilitate care-mi subîntinde toate poemele, necesitatea mea de punere în poem. Frumoasă istorie / Frumoase istorii, nu-i aşa?  
 
A scrie, înseamnă deja şi de fiecare dată a publica. A nu publica la timp dăunează grav textelor şi scriiturii, deoarece ai tendinţa de a reveni întruna asupra lor, iar această insistenţă devine maladivă: o capcană, un cerc vicios. Eu unul sînt un poet să spunem "serial" sau din "cărămizi" sau "blocuri", care scrie destul de rar dar de fiecare dată mult, în "ţîşniri". Nu-mi corectez niciodată poemele, nu revin niciodată asupra lor, le scriu mereu încă o dată, de oricîte ori e necesar, le amîn şi le înşir. Nu-mi pun nicio problemă "înainte" de a scrie, nu există, pentru mine, personal, niciun "înainte" al scriiturii, scriem tot timpul, în toate sensurile şi uneori literal. Cum ţi-am spus-o deja, n-am scris niciodată vreo carte, sau Cartea, cărţile nu se scriu, ci se compun, se îmbină, se construiesc, se "arhitecturează". Cărţile - de poeme, de eseuri, de orice - sînt mai degrabă expoziţii sau instalaţii, cînd scriu mă văd, îmi spun că fabric materie, şi cînd "îngrijesc" cărţi, acţionez, aşadar, mai degrabă ca un "îngrijitor" [sau "curator" - n. t.], ca un "comisar" de expoziţie, un agent între scriitor şi editor. Dar poate din această cauză nu scriu proză. Proza, un roman, ca o carte, da, se scrie - la propriu.   
 
 
Din afară în afară
 
Tot ca "istorie trăită", eu unul am fost constrîns la originalitate, am fost original "în mod implicit". La început de tot, acum 40 de ani deja, pe vremea Cenaclului de Luni, m-am văzut nevoit să încetez, ascetic, eroic, să mai scriu aşa cum scriam deja de un an, pentru a mă diferenţia de strălucitorii mei colegi, precum Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Florin Iaru, Alexandru Muşina sau Mircea Cărtărescu. Cînd ne-am întîlnit ca să re-facem literatura română, nici mai mult nici mai puţin, în 1977, cînd am intrat la Universitate, scriam deja, fără s-o ştim - chestiune de Zeitgeist, dacă vrei - ca ei, aşadar am fost nevoit să încetez imediat să mai produc poezie. După aproape un an de tăcere, de a-poezie, cînd am revenit cu poeme care erau non-poeme, spaţiu dintre poeme, li se spunea (şi încă li se mai spune), pe scurt, "meta-poeme", fusesem pur şi simplu expulzat în afara poemelor, scos din poezie (cea care se concepea şi se scria pe vremea aceea - şi de atunci) - şi din acel moment, de la includerea acelui afară, trebuie că m-am apucat de scris şi scriu. Eu nu scriu poezie, eu scriu înspre poezie, către poezie (!), îi scriu, scriu poeziei. "Stilul" e fulguranţa, trimiterea şi avîntul, telegrama, semnalul tribal. Nu există tehnică a poeziei, poezia este tehnica, dar o tehnică de viaţă, o artă nu atît de a trăi bine, ci de a trăi şi atît (!).
 
 
Scrisul pămîntului
 
Nu ştiu dacă poezia mea este aceea a unui orfevru, cum se poate să fi lăsat impresia, dar dacă, să zicem, poate fi percepută aşa, ea este aceea a unui orfevru care măcar îşi propune să inventeze obiectele pe care le şlefuieşte. Dar nu, n-am nimic dintr-un orfevru, deoarece, cum spuneam, nu am mania obiectului, a perfecţionării sale, produc repede, arunc (a publica înseamnă a arunca pe drumul public; creaţia se înrudeşte cu deşeul, chiar am scris la un moment dat un "Eseu despre deşeu") şi trec mai departe, ca un pictor "peisajist", şi tocmai mişcarea acestei treceri scrie, este scriitura. Apoi asamblez, aşadar, totul în "fraze" sau "enunţuri" de grad superior, pe care oamenii trebuie să-şi acorde timpul să le citească, să le perceapă. Cu cărţile mele de poeme sau de eseuri practic un fel de land art, trebuie luat avionul imaginaţiei pentru a vedea ce se scrie cu cine se scrie. Poezia se scrie, scrisa se scrie în plan, de aceea a scrie înseamnă a emite de fiecare dată un plan (de bătaie şi de viaţă), a avea un plan în plan, pe marele plan al vieţii-lume. Sînt aşadar mai degrabă un contra-orfevru, scriu mai degrabă ca să profanez - tăcerea, ceea ce este ţinut sub tăcere, interzis. Aduc la tăcere tăcutul [în franceză joc de cuvinte bazat pe omofonie: Je tue le tu, Ucid / Tac tăcutul / tu-ul - n. t.] (ca impunere a tăcerii, convenienţă a liniştii) spunîndu-i "tu", con-vocîndu-l.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer