Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trans-traducerea (răspuns la o întrebare)


Bogdan Ghiu

22.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Traducere de Mădălin Roşioru (fără nicio intervenţie a autorului)
 
Levure littéraire: Este actul de a scrie, în poezie, cumva un act de auto-traducere?
 
Pentru mine aceasta a devenit ÎNTREBAREA. Am scris deja o carte pe această temă (Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015), şi pregătesc o alta despre explozivul potenţial pedagogic, formativ şi de cercetare al traducerii considerate model de procedură. Dar aici trebuie avută multă, multă atenţie, nu cumva să cădem în clişeu, în falsa evidenţă. Traducerea şi mai ales traducătorii sînt un pic la modă acum, dar acest exces simplificator al modei ar trebui citit ca un simptom de hipercompensare a milenarei, a structuralei ocultări, marginalizări, secundarizări a traducerii şi a traducătorului. Adevărata revoluţie, nu doar culturală, ci şi politică, etică, "habitaţională" (cum să locuieşti pe Pămînt, spaţiul ca atare?) ar fi recentrarea pe traducere, şi poate tocmai din cauza acestui pericol, pe orizontul pericolului acestei adevărate posibile revoluţii, se precipită ideea traducerii în braţele modei: pentru a o evacua, pentru a o face să intre în ciclul indefinit al uitării care-i urmează în mod necesar uluirii.
 
Resping aşadar orice grabă, orice simplificare, orice "deznuanţare", orice clişeizare, orice "sloganizare" în această privinţă. Nu, scriitura se scaldă în traducere, este îmbibată de ea tocmai pentru că traducerea este ÎNTRE, acolo unde eu însumi m-am aflat situat, fiind. "Traiscrierea" noastră este terestră (şi, de aici, teritorială), dar traducerea este acvatică, maritimă, aeriană. Există şi va fi pretutindeni traducere, însă paradigma modelatoare, exactă şi preţioasă a traducerii trebuie să rămînă traducerea inter-lingvistică, adică frontiera făcută şi păzită, cultivată, pentru a fi în permanenţă trecută, depăşită în toate sensurile. Nu trebuie să visăm, să încercăm să evităm sau să "sărim" peste traducere, conform iluziei oferite astăzi de promisiunile traducerii automatizate. Ar însemna să ne descărcăm de traducere, să-l eliminăm deja pe celălalt, pe ceilalţi, politica şi etica, traducerea fiind tocmai şansa de a le face pe cele două să se întîlnească. Traducerea în sensul ei inter-lingvistic este cea mai dificilă, cea mai constrîngătoare, dar şi cea mai comună şi mai "trivială": contingentă. Nu sîntem fiinţe-teritorii sau posesiuni delimitate de limite de intraductibilitate chiar relative, "depăşibile". Nu, sîntem, după cum o demonstrează de exemplu în mod strălucit Tristan Garcia în cartea sa Noi (Nous, Grasset, 2016), mănunchiuri sau "pachete" de identităţi, sîntem noi înşine frontiere vii, fiinţe-frontiere, "teritorii" de limite în trecere, în traducere, în acelaşi timp linii de separaţie şi linii de trecere - linii de montaj, linii de producţie (este titlul uneia dintre cărţile mele recente despre - sau mai degrabă cu - arta contemporană). Dar linii care nu compun portrete, sîntem abstracţi pentru noi-înşine şi pentru ceilalţi, monştri de abstracţie şi barbari ai abstracţiei, infigurabili, în timp ce politica trebuie să continue să lucreze în mimesisul reprezentării (naţiunea ca peisaje-şi-portrete "realiste", adică recognoscibile). Trăim în traducere şi ca traducere. Sîntem traducători şi traducere. Ca să ne "jucăm" încă o dată cu cuvintele şi să le jucăm pe degete, sîntem "traiduceri" [joc de cuvinte (!): êtraductions, être (a fi(inţa), fiinţă) + traductions (traduceri) - n. t.]. Scriitura "vine după", decurge din aceste posibilităţi pe care sîntem învăţaţi să le trăim ca pe nişte limitări, frustrări, priv(atiz)ări.
 
Aşadar, pentru a nu îneca şi dizolva - deci a rata, a scăpa, a pierde - traducerea într-un fel de "atot-traducere", trebuie mai degrabă spus că atunci cînd scriu nu mă traduc propriu-zis eu pe mine însumi, ci mă dăruiesc traducerii, traducătorul este mereu (un) altul, eu depind mereu prin urmare de celălalt ca traducător, sînt în puterea lui de a mă mîntui, de a mă trece dincolo de frontieră (care este mereu o frontieră a fiinţei, a cărei trecere marchează intrarea în fiinţă), de a mă duce pînă la expresia lui "mine-însumi" "trădîndu-mă", traducînd. Mă las la mîna celuilalt ca să mă traducă. Mereu e celălalt, un altul care traduce. Traducerea este Celălalt inclus din cultură: singurul operator de universalitate. Cînd scriu mă Livrez celuilalt, în chip de Carte [joc de cuvinte bazat pe omonimia lui livre, carte - n. t.]. Traducerea este o obligaţie "socială": fiecare depinde de un alt-traducător şi este un alt-traducător pentru un altul. "Eu" este barbar, idiomatic şi glosolalic, incomprehensibil fără traducerea celorlalţi, fără celălalt ca traducător (fără "autotraducere"). De aceea spuneam mai devreme barbari ai abstracţiei.
 
În plus, trebuie să ne amintim formularea inspirată a lui Édouard Glissant, "Scriu în prezenţa tuturor limbilor din lume". Aceasta este poezia, scriitura ca poezie: co-prezenţa tuturor limbilor în scrierea poetic concepută şi practicată, trans-traducerea. Şi tocmai aceasta face posibilă traducerea efectivă, propriu-zisă, ceea ce constituie cealaltă faţă, "intensivă", a traducerii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer