Dar abia după publicarea întregii versiuni româneşti va începe discuţia pe text: despre traducere în traducere, atelier deschis.
*
La un prim nivel (ca să nu vorbim despre nivelul metabolic, molecular, celular, cel al "traducerii" chimice, de exemplu), am putea vorbi despre auto-traducere pre-lingvistică: nu acţionăm, ci ne traducem în act(e).
La un al doilea nivel, pe care-l numim deja de traducere intra-lingvistică (sau inter-idiomatică, deoarece "limba" este un complex arhitectural de idiomuri traductibile şi de tradus), metalimbajul ideologic dominant ne spune să spunem că noi "comunicăm", sub iluzia limbilor "naturale" sau "materne", adică naţionale, care ne sînt prezentate ca identice şi comune tuturor, traducerea fiind ocultată sub o criminală, deoarece altericidă, automaticitate pur şi simplu tehnologică, adică purificatoare şi simplificatoare.
Undeva pe la mijloc (care nu-i totuna cu centrul), regăsim traducerea "propriu-zisă", adică înţeleasă literal, traducerea inter-lingvistică, singura recunoscută, cea la care se reduce de obicei, pentru o conţine, a-i asigura continenţa (pentru a transforma într-un continent arhipelagul traducerii), fenomenul total al traducerii.
Mai departe, are loc o anumită traducere inter-medială, cea care ne transpune deja în lumea revelatoare a artei, adică a artelor, la plural, care dintotdeauna şi din ce în ce mai mult se traduc, se modulează unele în altele, fapt revelat de performativitatea din ce înc e mai manifestă a artiştilor, care trec din ce în ce mai natural de la scris la vizual, de la sonor la corporal, dînd astfel curs unei trans-scriituri (şi unei transe de scriitură), unei trans-semii a lumii presimţite deja de Roland Barthes (de exemplu). Arta ca trecere neîntreruptă.
Lărgind cadrul, ajungem la traducerea inter-culturală. Pentru a o face mai uşor de înţeles şi de tradus, un foarte mic citat (dintr-o vastă sinteză): "Începînd cu mileniul al doilea, diferitele culturi şi politeismele lumii antice atinseseră un nivel de traductibilitate interculturală dominantă. (...) Religiile tribale sînt etnocentrice. Forţele venerate de un trib nu sînt aceleaşi pe care le venerează un altul. În schimb, se pot transpune fără dificultate de la o religie la alta, de la o cultură la alta, elementele foarte diferenţiate ale panteonurilor politeiste" (Jan Assmann, Moïse l\'Égyptien. Un essai d\'histoire de la mémoire [Moise egipteanul. Un eseu de istorie a memoriei], traducere din germană de Laure Bernardi, Paris, Flammarion, « Champs », 2010, pp. 82-83). La acest nivel începe să se constituie şi să acţioneze noul comparativism global-imanent.
Şi "în sfîrşit", la un nivel convenţional maxim, am putea şi ar trebui să vorbim despre o traducere inter-religioasă, căreia mi-ar plăcea să-i "iau urma" prin două alte citate din acelaşi mare gînditor al monoteismelor (la plural): "ideea conform căreia acele popoare venerau, în fond, aceleaşi divinităţi, dar sub alte nume, e departe de a fi banală şi evidentă. Dimpotrivă, avem nevoie să considerăm această concepţie a lucrurilor drept una dintre achiziţiile importante ale marilor civilizaţii din Antichitate"; "Revelaţia este contrariul naturii. Un nume revelat nu poate fi tradus" (Jan Assmann, op. cit., p. 84, p. 88). Teologia ca "simplă" traductologie, iar religia ca traducere simultan verticală şi orizontală (condamnare la traducere în mitul Turnului Babel şi ca un "dar al vorbirii în limbi" la Cincizecime)?
Dar celălalt pericol, pericolul opus şi complementar ne-recunoaşterii traducerii este cel, şi mai pervers, al disoluţiei sale, al generalizării sale automate şi a extinderii sale necugetate, pe care le-ar putea sugera o lectură zorită, neatentă, a schemei precedente.
Da, traducerea este pretutindeni, dar nu, ea nu este pretutindeni aceeaşi. Modelul, matricea oricărei traduceri, cel şi cea care n-ar slăbi tensiunile traducerii şi n-ar dizolva-o într-o plată indiferenţă şi indistincţie (deja pe drumul către o "traducere" realizată de maşini), este tocmai ceea ce înţelegem îndeobşte (şi în mod tradiţional) prin traducere: traducerea inter-lingvistică (cea care, în mica noastră schemă improvizată, se află, tocmai, la mijloc, pe locul traducerii şi ca loc al traducerii, radiind ca o simultan evidentă şi misterioasă traducere a traducerii). Fenomenul general, universal al traducerii trebuie considerat din perspectiva traducerii "propriu-zise", cea dintre limbi, deoarece tocmai aci, pe această linie de împărtăşire infinit tematizată a traducerii umane, cu toate mizele ei etico-politice, toate tensiunile şi toate şansele fenomenului saturat (cum ar spune Jean-Luc Marion) care este traducerea sînt păstrate şi garantate.
Nu i se poate rezista tentaţiei echivalenţei generale a fiinţelor şi a lucrurilor, a situaţiilor şi a latitudinilor, decît prin atitudinea de traducere, pe care doar experienţa traducerii inter-lingvistice o poate oferi. De aceea traducerea este şi ar trebui să devină şcoală.
Fiinţele şi lucrurile nu se echivalează decît prin echivocul traducerii. Prin traducere, ele nu devin echivalente, ci echivoce. Traducerea înseamnă "a spune un cuvînt în locul altuia" - dar ce polisemie, ce intraductibilitate-bogăţie de traducere, deja, în această simplă definiţie de dicţionar!
Traducerea este lichidă, acvatică. Mediu în acelaşi timp intern, ca sîngele, şi extern, ca ocean planetar şi matcă (maică) a tuturor transporturilor şi afacerilor - cale, adesea ultimă, de refugiu şi a refugiaţilor -, ea ne transformă, cum spunea Édouard Glissant, în arhipelag, revelîndu-ne nouă înşine, traducîndu-ne propriei noastre intenţii, ca arhipelogos.
Văzută prin traducere, perspectiva se inversează, iar lumea este o picătură de apă care ţine laolaltă, reunite printr-o necontenită traducere ca homeostazie, insule de pămînt, de foc şi de sînge (mare interioară). Traducerea ca refugiu de pe pămînt.
Dacă adevărul (ca virtute) se află la mijloc - In medio stat virtus -, nu poate fi decît între noi, în traducere.