Încerc să devin, astfel, iată, ceea ce de multă vreme (teoretic) visez: traducătorul tradus, punînd - performativ, (mustrător) monstrativ - la îndoială preeminenţa originalului în faţa lanţului de originale al culturii şi vieţii, al vieţii culturale, al vieţii-cultură, al vieţii-de-cultură.
Aşa cum sugerează şi scrierea titlului, a traduce este înainte de toate un act poetic, scrierea poetică, scrierea de poezie, versul - tehnic, tipografic - liber, neregulat, marcînd ritmul gîndirii şi trecerea, atît de subversiv politică azi şi întotdeauna, peste falsele limite şi graniţe dintre rînduri, limbi, naţiuni, naraţiuni - na(ra)ţiuni -, identităţi blabla etcetera.
Versul, poezia monstrează şi performează traducerea, trecerea spontană între limbi - ceea ce Deleuze-Guattari (ce fiinţă, ce fiinţare-n traducere!) numea(u) "spaţiul neted" al nomazilor. Traducerea reface spaţiul neted nu al vreunei dominaţii unice (care de obicei, tocmai, îl "striază"), ci spaţiul tuturor mişcărilor, trecerilor, deplasărilor şi traducerilor posibile.
"Originalitatea", originarizarea "originalului" striază lumea, o împarte în teritorii, în subiectivări sau "proprieri" politico-economice. Care se cer, tocmai, traduse: altfel n-ar putea exista. Şi vine atunci traducerea şi eliberează spaţiul gîndirii libere, gîndirea ca spaţiu, (re)generatoare de lume, refăcînd spaţiul neted - sau măcar reactualizîndu-i memoria. Iată de ce e pesiculoasă traducerea şi trebuie ţinută în lanţ! Pe scurt, foarte pe scurt. Ca (în) poezie.
Dacă a scrie manifeste, a manifesta înseamnă a gîndi (preponderent) cu mîinile, manual, altfel spus a munci, a produce gîndire tangibilă, măsurabilă, vandabilă, să încerc, deci, să gîndesc cu picioarele şi cu alte părţi-rest ale corpului. Deci chiar şi cu capul.
*
Traducerea este, alături de arhitectură, metafora cea mai răspîndită şi mai folosită pentru a descrie, mai spontan şi mai chibzuit, complexitatea lumii contemporane. Iar fiecare dintre ele este, poate, metafora celeilalte, revelînd rolul esenţial avut de între, de intermediere, de mijloc(ire) şi de mediu, de medium, de terţul inclus / exclus în lumea noastră.Dar ce traduce traducerea, utilizarea traducerii ca metaforă descriptivă (spontană) predilectă?
Devenită metaforă universală, traducerea este cam ca divinitatea: se află pretutindeni, dar recunoaşterea ei încă face mari eforturi să se impună, deşi a făcut unele progrese pe această cale.
O disparitate esenţială caracterizează aşadar locul traducerii în lumea noastră: ruptura, divorţul dintre omniprezenţa ei (interioară şi exterioară) şi absenţa (aproape totală) a recunoaşterii ei.
Dar de ce această tendinţă (veche de cînd lumea) de ocultare a omniprezenţei, a universalităţii traducerii (ca singura universalitate autentică posibilă)?
Deoarece traducerea rezumă atît mizele - etice, politice, economice etc. - ale lumii, cît şi posibilele lor - în fine! - rezolvări practice.
Traducerea este aşadar pretutindeni, dar încă mai are de luptat pentru a fi recunoscută. Iată şi cuvîntul cheie: recunoaştere!
Deoarece traducerea este, prin "ea însăşi" (ca intermediar privat de esenţă interioară, şi revelator, în această calitate, a necesarei repoziţionări a esenţialului esenţei, a interiorităţii noastre individuale solipsiste către interioritatea socială a lui "între-noi"), purtătoare de recunoaştere, cale spre recunoaştere şi politică etică a recunoaşterii, încă i se refuză deplina recunoaştere.
A recunoaşte că "totul trebuie tradus", că în loc de a "comunica", după cum continuă să ne dicteze ideologia tehnocratică dominantă, ar fi şi mai etic şi mai pragmatic să ne traducem chiar (şi poate mai ales) atunci cînd, în limbile noastre "comune", părem să ne înţelegem "în mod natural", ar însemna să recunoaştem că ar trebui să admitem că o schimbare decisivă de paradigmă tocmai se produce, şi că tot ce ne este prezentat şi lăudat ca "progres" şi ca "dezvoltare" nu este decît rezistenţă, opoziţie încrîncenată la adevăratul progres, la adevărata globalizare a lumii, luptă nu de avangardă, ci de ariergardă pentru limitarea mondializării la globalizarea tehno-economică (tehnologia, care este pe cale de a deveni, din unealtă şi intermediar, domeniu de viaţă şi mediu de existenţă, dovedindu-se din ce în ce mai mult, după cum o presimţea deja Heidegger, o tehnologie de putere în vederea dominării).
Traducerea ca recunoaştere a idiomaticităţii ontologice (simultan relativă şi ireductibilă) a fiecăruia întîmpină dificultăţi în a fi pe deplin recunoscută deoarece potenţialul ei destabilizator este enorm.
În loc de a reduce, de a-l transpune în mod bilateral pe unul în celălalt, traducerea creează terţi şi terţe, şi deci multiplică, determină creşterea şi proliferarea. Ca fiinţe singulare, sîntem deja plurali prin actele cotidiene şi inconştiente de traducere, pe care doar recunoaşterea traducerii drept singura paradigmă comună ne-ar putea face s-o recunoaştem drept singura atitudine utilă şi admisibilă.
Deoarece traducerea ne permite să facem lume, adunîndu-ne laolaltă cu şi prin diferenţele noastre. Macro-tensiunea dintre mondializare şi retragere identitară nu poate fi rezolvată decît printr-un început de recunoaştere a traducerii ca singura limbă universală.
Deoarece există traducere la toate nivelurile şi meta-traducere, sau arhi-traducere, sau traducere a traducerii, între toate nivelurile identificabile şi imaginabile ale traducerii: traducerea se traduce, iar noi sîntem toţi în traducere. Traducerea ne ţine în mod diferit, singular împreună, ea ne permite să facem Fiinţă şi Lume.
(...)