Traficantul, muncitorul, soldatul (o proastă traducere a traducerii - şi corijarea ei)

Traducerea e la modă, se ştie. Şi tocmai moda asta, supralicitarea aceasta poate să-i facă rău - şi mai rău! -, şi s-o azvîrle şi mai adînc în marginalizarea, ocultarea, secundarizarea, bagatelizarea, carantina şi leprozeria metafizică şi politico-culturală în care este tradiţional ţinută (ca tradiţie, poate chiar ca Tradiţia însăşi: tradiţia "traducerii" traducerii!), asemenea legendarului Om cu Masca de Fier: nu cumva să fie recunoscută ca, eventual, regală (pretendentă la tron), nu cumva să pretindă ea însăşi sceptrul şi reorganizarea pe alte baze, în acelaşi timp mai drepte şi mai durabile (mai drepte pentru că mai durabile), a împărăţiei! Traducerea, în plus (din rău în mai rău!), e feminină, este Femeie: supusă, tradiţional aservită tocmai pentru că seducătoare, deci cu atît mai periculoasă. Mare atenţie, aşadar, la actuala glorificare a traducerii: s-ar putea să nu fie decît o stratagemă, o perversiune. Dar, de fapt, poate că nu se întîmplă decît ceva foarte firesc: ca traducerii să i se plătească cu aceeaşi monedă. Înfruntare de viclenii.
 
Există - şi circulă cu tot mai mult succes, dat fiind că e "de senzaţie" - o imagine-comparaţie (o "traducere") a traducerii care, pretinzînd că-i aduce acesteia servicii, făcînd-o să devină "populară", o expune unui pericol crescut al neînţelegerii sau - grav de tot - al falsei înţelegeri.
 
Despre ce este vorba? Despre compararea traducerii, mai exact a traducătorului, cu (mai ales în franceză) un "passeur", altfel spus cu un traficant, cu un contrabandist, cu un curajos transportator nocturn (adevărat haiduc, erou popular) colportînd (mai mult sau mai puţin ilegal) diferite mărfuri (mai mult sau mai puţin legale) peste graniţe, făcînd, aşadar, un trafic interzis, de - se presupune - mărfuri periculoase, care, dacă nu pot fi combătute în ceea ce priveşte producţia, apariţia, măcar să li se limiteze sau cel puţin controleze circulaţia. Fundalul subversiv politico-economic al imaginii-comparaţie este evident şi binevenit, dat fiind că exact.
 
Numai că... Numai că bine - sau mai exact simplu, clar, evident - ar fi dacă lucrurile ar fi atît de simple, iar diviziunea politico-culturală a muncii, atît de clară. Or, nu e.
 
Şi asta pentru că "marfa" nu este doar trecută peste graniţă de către traducător. Această imagine populară este falsă şi falsifică imaginea culturală a traducerii, în sensul aceleiaşi tradiţionale reduceri şi bagatelizări. Altfel spus, pretinzînd că îi face un bine şi o ajută, această imagine a traducătorului-traficant îi face un rău şi mai mare, îngroşînd tradiţia pe care are impresia că o contrazice şi îngropînd, în felul acesta, şi mai adînc traducerea sub giulgiul unei false cunoaşteri.
 
Nu, traducătorul nu este DOAR un traficant. Pentru că nu face doar să TREACĂ, să TRANSPORTE marfa dintr-o parte a graniţei în cealaltă. Iar această imagine fals adevărată, înşelător evidentă despre traducere (ca - doar - transport) şi despre traducător (ca - doar - colportor, oricît de dificilă şi de periculoasă s-ar dovedi această îndeletnicire), are legătură şi, de fapt, se bazează pe o greşită şi superficială idee cu privire la graniţă, care e concepută ca o linie abstractă, aproape imaterială, ideală: fără corp.
 
Or, însăşi promovarea ideii de traducere are darul de a arunca în aer falsa idee de(spre) graniţă: traducerea are de-a face cu graniţa, cu "trecerea" ei, amîndouă fac parte din acelaşi "complex", din aceeaşi "schemă", şi aşa cum despre graniţă nu avem, practic, nicio idee, nici despre traducere nu avem vreuna. Căci ce poate fi, în aparenţă, mai simplu decît ideea de graniţă şi ideea (corelativă, derivată) de trecere (sau de interzicere a trecerii) ei, adică de traducere? Culturile, nu-i aşa, sînt teritorii, substanţe, iar limbile sînt, nu-i aşa, fiinţe, "spirite", ai căror regi şi împăraţi (singurii subiecţi de drept) sînt autorii. Faţă de toată această aristocraţie esenţială, traducătorii nu pot fi, în cel mai bun caz, decît o burghezie negustorească căreia i se concede o licenţă de transport, cînd nu este vorba, pur şi simplu, de nişte bieţi infractori, braconieri, traficanţi şi colportori, care încalcă, în mod fundamental, Legea Sfîntă a Creaţiei, adică Legea Dreptului de Autor, a Autorului-Proprietar şi Subiect Suveran. În aceste condiţii, din graniţă şi din traducere nu mai poate rămîne nimic, nu mai e lăsat să subziste nimic, sau doar ceva subţire şi simplu: abstract, ideal - legal.
 
Or, tocmai de ideea de traducere - ceea ce o face să fie subversivă şi periculoasă pentru dominaţia tradiţional-prezentă şi să continue să atragă toată represiunea, ocultarea şi refularea lumii - aruncă în aer ideea tradiţională de graniţă, teritoriu, proprietate şi suveranitate. Traducătorilor li se face, practic, o concesie: nu putem fără ei, dar nu trebuie să şi-o ia în cap, nu trebuie să li se spună - sau să ajungă să-şi spună (asemenea proletariatului, de unde şi frecventa tendinţă de proletarizare şi chiar - ca în România, de pildă - de sub-proletarizare, de "lumpenizare" a traducătorului) - că ei sînt "cutia neagră" sau sipetul "ce ascunde adevărul".
 
Graniţa şi traducerea reprezintă falsa simplitate şi evidenţă ce ascund misterul care trebuie anchetat. Da: graniţa şi traducerea nu sînt nici măcar nişte mistere evidente, declarate ca mistere, ci nişte mistere ascunse, nişte mistere acoperite ele însele de mister. În privinţa traducerii şi a graniţei, a traducerii-graniţă şi a graniţei-traducere, noi nici nu ştim că nu ştim, şi că tocmai aici cercetînd, abia aici adăstînd chestionant, am putea să aflăm, să descoperim drumul...
 
Traducerea, ideea de traducere este graniţa de azi (şi dintotdeauna) a culturii şi a omului(ca fapt cultural). Iar graniţa înseamnă, tocmai, traducerea, indică traducerea. Graniţa şi traducerea sînt cel mai misterios - multiplu misterios - loc, punct al lumii. Poate chiar de acolo se face, creşte (sau nu) lumea. Şi poate tocmai ca să nu facem lume, ca să fie cît mai puţină lume pe lume este minorată traducerea.
 
Să revin aşadar. Traducătorul nu este doar un transportator, un traficant, un negustor care trece diverse mărfuri peste diverse linii de graniţă. În primul rînd, "marfa", produsul-(de-)tradus, nu există ca atare, adică nu este ceva ce rămîne la fel, identic cu sine. Dacă ar fi aşa ar însemna că traducerea nu numai că nu are loc, dar nici nu este nevoie de ea, nici nu vine ca idee.
 
"Marfa" pe care traducătorul-colportor se zice că doar ar trece-o peste graniţă nu rămîne, prin această trecere, identică, şi nu rămîne identică pentru că nici nu este o substanţă sau o esenţă identică cu sine. Un text se traduce, poate fi tradus în altă limbă, pentru că se traduce deja, este permanent în traducere. Un text se traduce pentru că (deja) (oricum) se traduce. Din acest punct de vedere se poate spune că NU EXISTĂ TRADUCERE. Complet tradus, ar trebui spus: NU EXISTĂ (DECÎT) TRADUCERE. Iar acesta este un enunţ scris ca traducere, o propoziţie care scrie ca traducere, o scriere care face incertă distincţia (cultivată de tradiţie chiar ca opoziţie) dintre "original" şi traducere.
 
"Marfa" de tradus se alterează şi trebuie alterată prin "receptare". Iar colportorul nu poate decît să fie, în primul rînd, şi un mecanic, un bricoleur desăvîrşit: mai autor decît autorul. Nu al doilea autor, ci autor de gradul al doilea.
 
Deci "marfa", prin traducere, nu este trecută intactă peste o graniţă, ci este de-montată (asamblată) înainte şi re-montată (asamblată) după aceea, "graniţa" fiind tocmai "linia", diferenţa dintre de-montarea şi re-montarea "mărfii", a produsului traficat.
 
Prin traducere, o operă (monta, asamblaj fiind, nu carne născută sau iarbă crescută) este (trebuie să fie şi este de facto întotdeauna) de-montată înainte de trecerea graniţei pentru că trebuie mascată, camuflată în vederea trecerii, este prefăcută în "neantul" graniţei pentru a putea să "treacă prin" ea. După care (trebuie să fie) re-montată, dar cu "neantul", cu graniţa incluse (orice traducere include, adaugă traducerea produsului iniţial; orice traducere este îmbogăţită cu "nimicul", cu "neantul" graniţei peste care a fost trecută - ca peste/prin moarte, aşa cum şi fost scrisă: traducerea continuă, duce mai departe, manifestă scrierea neîncetată, pe care mulţi ar vrea s-o blocheze).  
 
Or, de-montarea şi re-montarea sînt simultane, ceea ce în istorie şi ca istorie e imposibil, astfel încît aparenta simultaneitate ca aparentă identitate dintre un "înainte" şi un "după", dintre un "original" şi o "copie", o "reproducere", ceea ce face ca traducerea să fie privită de sus, ţine, poate, de însuşi misterul clar al oglinzii: noi ne vedem aparent pe noi înşine, dar în partea cealaltă este Altul.
 
Traducerea arată că Graniţa e Oglindă. Şi că pe aici trebuie s-o apucăm ca să cercetăm să aflăm. În aparenta simultaneitate şi identitate a graniţei-traducere se întîmplă totul, acolo e, comprimată pînă la abstract, toată Povestea.
 
Cînd treci o operă graniţa, trebuie s-o demontezi înainte (ca s-o poţi disimula) şi s-o remontezi după. Şi, aşa cum ştim, nu poate să iasă la fel: fie se alterează, se strică, fie iese, oricum, mitralieră (cum bine săune înţelepciunea populară recentă).
 
Pentru că nu am traduce dacă n-am urmări să ne înarmăm. Însăşi operaţia de colportare, de traficare, de trecere a graniţei, transformă "mărfurile" (prin demontarea şi remontarea de care încă nu sîntem pe deplin conştienţi, şi care oricum rămîn ireductibil misterioase, de investigat) în mitraliere, în arme.

Traducerea e gherilă, dar gherila nu se poate face decît cu muncitori reconvertiţi în soldaţi, plecaţi la luptă, autoînrolaţi. Dar orice muncitor se află deja în luptă, pe frontul principal, şi nicio graniţă nu desparte lupta de muncă, care sînt una. La fel ca opera de o parte şi de cealaltă a graniţei limbilor, în traducere. Sau la fel ca filosofia şi literatura. Sau la fel ca tradiţia - care moştenire de proiect e.

Etc.