O cameră de hotel. Orice cameră de hotel cu un pat. Sau cu o canapea extensibilă. Sau cu ceva pe care se poate dormi. Distingem cu greu o noptieră, un scaun, un tablou pe perete. Totul este de un verde şters. Nu ştim dacă din cauza luminii slabe dar cu tentă verde, sau a nuanţei şterse de verde ce pare că domină camera din punct de vedere cromatic. Realizăm diferenţa dintre elementele de mobilier şi pereţi doar datorită conturului, cutelor sau texturii acestora. Par uşor diferite ca nuanţă şi textură. Dar nimic nu e sigur încă.
Femeia tocmai îşi trage pe ea o fustă. Sau în fine, pare că tocmai termină să se îmbrace. Fusta ei este poate cu o nuanţă mai închisă decât verdele predominant al încăperii. Şi textura fustei ei diferă de cea cearceafurilor şi a draperiilor, de exemplu. Dacă există draperii.
Bărbatul stă pe pat. Sau pe canapeaua extensibilă. Sau pe ceva pe care se poate dormi. Pare că stă suspendat în aer datorită faptului că şi cearceafurile, şi patul, şi noptiera, şi tabloul de deasupra patului, şi tapetul, au cam aceeaşi nuanţă ştearsă de verde.
EL - Şi când nu e un artist o curvă?
Întrebarea lui o face să se oprească din acţiuni. Femeia pare şi ea acum, odată îmbrăcată complet, că e suprapusă pe un green screen. Observăm din nou că hainele ei au aproape aceeaşi nuanţă cu cearceafurile, dar nu chiar. Hainele sunt un pic mai închise. Iar textura lor e clar diferită de cea a cearceafurilor. Care sunt de aceeaşi nuanţă cu pereţii şi mobilierul. Nu ştim dacă e din cauza luminii sau..
EA - Foarte bună întrebarea.
O pauză.
EA (CONT'D) - Tu ce-ai răspunde?
O pauză.
EL - Când doarme?
O pauză.
EA - Singur?
Întrebarea ei îl face să se ridice în capul oaselor. Bărbatul e în chiloţi. Care sunt aproape de aceeaşi nuanţă cu cearceafurile. Poate că cearceafurile sunt o nuanţă mai ştearsă de verde. Iar materialul poate mai puţin aspru. La prima vedere, dacă nu observi chiloţii, pare că bărbatul e dezbrăcat. Şi da, suspendat într-un set imens de green screen.
Bărbatul întinde mâna după pantalonii pe care îi descoperim acum pe un scaun alăturat. Foarte discret, vedem cum pe scaun rămâne pentru o secundă impregnat conturul pantalonilor. Dar se poate să ni se fi părut. Într-o secundă, conturul se pierde şi scaunul devine de aceeaşi nuanţă cu restul încăperii. Sau cel puţin cu patul. Parchetul pare totuşi de un verde mai şters şi cu o textură mult mai aspră decât scaunul.
EL - Foarte bună întrebarea...
O pauză.
EL - Tu ce-ai răspunde?
O pauză.
EA - Singură.
O pauză.
EA - Da.
O pauză.
EL - Da.
O pauză. Sau două.
EA - Cât e ceasul?
EL - De ce să ne întoarcem pe pământ?
EA - Cât e ceasul?
EL - Refuz să mai alerg după orarul lor..
EA - Asta-i forma ta de protest?
EL - Nu, să fac dragoste cu o curvă e forma mea de protest.
O pauză. Ea se ridică şi se îndreaptă spre fereastră. Pe o măsuţă, vedem o bucată de hârtie. Sau de plastic. Verde. E puţin mai mare decât o carte de credit. În momentul în care EA îl atinge aceasta se aprinde. Verdele ecranului face ca şi în jurul lui, măsuţa să prindă uşor din nuanţa mai închisă a telefonului. Dar poate că e din cauza luminii.
Din ecran apare o hologramă cu o clepsidră prin care se scurg pixeli verzi, destul de rapid. Dacă ar fi să ne luăm după câţi pixeli mai sunt în partea de sus, pare să nu mai fie mult timp.
Femeia se întoarce şi se uită la el dar el nu pare să regrete ceva. Femeia iese din cadru. După care auzim o uşă trântindu-se. Pixelii continuă să cadă prin gura clepsidrei.
O pauză.
Din off se aude vocea bărbatului.
EL (off) - Păi dacă o scoţi din context... Mereu ne jucăm doar până unde vrei tu..
Imaginea cu pixelii care cad se obturează înainte ca "timpul să se termine". Bărbatul intră în cadru. Ridică telefonul. Odată cu el se modifică şi poziţia clepsidrei. Şi mărimea ei. Dar brusc apare un semnal că bateria s-a terminat. Bărbatul deschide storurile. Sau dă perdeaua la o parte, dacă nu sunt storuri.
Focusul se schimbă şi descoperim pe fereastră, mare, în depărtare, un monument imens, în formă de clepsidră, din care curge un nisip fin şi evident, verde. Nu pare că mai e mult nisip de scurs. Şi clepsidra seamănă perfect cu cea din holograma de adineauri. Şi e evident în aceeaşi poziţie. Nu ştim dacă era o proiecţie din telefon sau doar o suprapunere de imagini.
Bărbatul îşi pune o mână la ochi, ca un binoclu făcut dintr-un pumn. Prin unghiul lui subiectiv, vedem pentru o secundă că monumentul este de fapt o super atracţie într-un parc de distracţii. Boabele de nisip sunt de fapt nişte capsule în care se pot vedea câte 2, 3, 4 sau 5 oameni, exaltaţi maxim, aşteptând să le vină rândul să cadă prin gaura clepsidrei. Iar în momentul în care cad, reacţiile lor sunt diverse. Pentru că, detaliu important, fiecare capsulă este de un verde diferit. Aşa că şi confortul din ele este pe măsură. De aici şi reacţiile diferite ale celor care au ales să se distreze astfel. Sau n-au ales?
Bărbatul îşi ia mâna de la ochi. Nu ştim sigur dacă i s-a părut sau nu.
O pauză.
Bărbatul se lasă pe marginea ferestrei şi se uită în jos, căutând-o pe femeie prin mulţime. Avem ocazia, prin acest POV scurt, să vedem puţin cum arată exteriorul acestei lumi în care predominanta cromatică este verde. Nu verde Matrix şi atât. Ci nuanţe diferite de verde, de la clădire la clădire, de la maşină la maşină, de la costum la costum, de la orice la orice ai putea întâlni pe o stradă a unui semi-viitor. Vedem, printre altele, şi o staţie de metrou. Pe care sunt afişate mai multe linii verzi. De nuanţe diferite. Asta dacă eşti atent.
Bărbatul nostru pare însă foarte atent şi selectiv cu ce decide să-i atragă atenţia. Şi dacă ne uităm în altă parte pentru o secundă, nu vom avea timp să vedem nişte urme de paşi de un verde familiar care se evaporă pe secundă ce trece. Altfel, ne dăm seama că paşii duc înspre gura de metrou.
Bărbatul se retrage de la fereastră. Şi o închide. Moment în care se închide şi imaginea.
INT. STATIE METROU - MOMENTS LATER
O staţie de metrou. Totul este la fel de verde. Nuanţele încep de la un verde foarte deschis, exact nuanţa hainelor ei, şi se continuă, până la capătul platformei, cu nuanţe de verde din ce în ce mai închise, mai puternice, mai frumoase. Din texturi din ce în ce mai deosebite, mai detaliate, mai scumpe.
Vedem asta pe măsură ce un tren părăseşte staţia. Descoperim pe pereţii verzi pal o mulţime de panouri publicitare. Dar panourile nu fac reclamă la produse. În schimb, pe fiecare pare să fie scris orarul trenurilor. Panourile sunt de nuanţe diferite de verde, de la cel mai deschis la cel mai închis şi frumos verde, de-a lungul platformei. În aceleaşi nuanţe este scris şi orarul trenurilor. Pe ultimul panou, care e de fapt la capătul platformei, este un text scris cu cel mai frumos verde de pe pământ. Cadrul panoului este din acelaşi verde frumos.
Descoperim toate astea odată cu femeia care aleargă după trenul care nu are de gând să încetinească, dimpotrivă.
Alt detaliu important. Trenul care părăseşte staţia are aceeaşi nuanţă de verde cu hainele ei. Când ajunge la capătul platformei, se opreşte. Se întoarce. Contrastul dintre verdele hainelor ei şi verdele incredibil de pe panoul din spatele ei este acum evident.
Pe banca de aşteptare (o canapea verde de ceva material de mătase ieşit din orice standard de frumuseţe) din dreptul acestui panou perfect de un verde incredibil, unde parcă mai e puţin şi ai impresia că pe jos e gazon în loc de dale de beton, stă relaxată, cel puţin până să apară în faţa lor eroina noastră, o familie: un domn destul de în vârstă, îmbrăcat exemplar. Tot în verde. Verdele cel mai verde posibil. The king of verde. Verde împărat... Dacă numele lui ar fi fost important pentru poveste, s-ar fi numit cu siguranţă, Verde Împărat. Sau Domnul Verdeş, dacă povestea avea loc în zilele noastre. În fine, aţi înţeles. Lângă el, o doamnă care pare să fie soţia lui chiar dacă e de două ori mai tânără. Şi fetiţa lor. Cei trei se uită în sus, nu la femeia din faţa lor. Ne dăm seama abia acum, când cei trei stau ca într-o poză de familie greşită, că hainele soţiei sunt de un verde mai îndoielnic decât cele ale soţului. Fetiţa lor în schimb, pare să semene cu tatăl ei.
Eroina noastră se întoarce şi vede că toţi oamenii de pe platformă se uită în aceeaşi direcţie. Curentul stârnit de tren i-a smuls femeii eşarfa de la gat. Femeia realizează şi îşi ridică si ea privirea. Oamenii de pe peron se uită miraţi. Pare că aşa ceva nu au mai văzut. Eşarfa încă pluteşte pe deasupra staţiei.
În cele din urmă, eşarfa aterizează în mijlocul familiei cu hainele de un verde incredibil. Fetiţa familiei are o tentativă instinctivă de a prinde eşarfa din zbor. Mama ei însă are grijă să o oprească în ultimul moment cu un scurt ţipăt. După care mama îi face un semn soţului. Acesta întinde umbrela, care era închisă, şi apucă cu grijă eşarfa căzută chiar între ei. Particule din eşarfa femeii încep să se amestece cu nuanţa incredibilă de verde a umbrelei. La fel şi eşarfa, care începe să prindă ici şi colo, nuanţe de verde frumos, care fac eşarfa să arate acum incredibilă şi ea. Bărbatul pare că a rămas şi el pentru o secundă fascinat de această scurtă magie. Fetiţa sigur e siderată. Bărbatul s-ar mai uita la fenomen, dar soţia îi face semn să scape de eşarfă. Bărbatul pare să aibă intenţia de a întinde umbrela închisă către femeie, ca aceasta să-şi poată recupera eşarfa, dar soţia îi dă peste braţ şi eşarfa cade pe jos. Fetiţa e speriată acum. Sau poate că pur şi simplu nu înţelege de ce se poartă ai ei aşa cu o eşarfă. Mama ei încearcă s-o liniştească. Bărbatul se uită încă la urmele lăsate de eşarfă pe umbrelă. Soţia însă îi ia acestuia umbrela din mână şi începe să o scuture ostentativ. Particulele zboară acum pe deasupra staţiei de metrou. Dispar pe măsură ce se propagă, ca un abur.
Femeia se apropie uşor şi îşi ridică eşarfa. Pe eşarfă se mai disting încă urmele umbrelei bărbatului. Au rămas câteva şi pe jos. Dar acestea dispar ca nişte picături de apă care se usucă pe asfalt vara.
Uitându-se la ei, femeia scutură eşarfa la fel de tare. Particulele de verde mai închis se desprind şi sunt luate de curentul lăsat de tren.
Soţia bărbatului se mai linişteşte. Chiar pare să fie în control acum. Îi face chiar semn femeii să plece de acolo. Motivele sunt evidente.
Realizând că e singură într-o zonă de un verde care nu se potriveşte cu al ei, ba chiar în capătul opus al peronului, în zona cea mai verde - femeia începe să se simtă stingheră şi se decide să se întoarcă la locul ei. Banca ei însă este tocmai la celălalt capăt al peronului.
Femeia inspiră adânc. Va fi un drum lung. Printre privirile caudine ale celor de pe peron. Cu aceasta ocazie însă, descoperim toate detaliile care ne-au scăpat în momentul în care femeia alerga după tren. Paşii ei lasă urme pe unde calcă. E ca şi cum e murdară de ceva noroi verde pe pantofi, sau ca şi cum calcă pe o plasmă care se activează sub greutatea paşilor ei. Care rămân pentru câteva secunde, înainte să dispară.
Cum trece de ei, îl putem vedea pe bărbatul care şi-a recuperat umbrela, a deschis-o, şi acum studiază dacă mai sunt ceva urme din eşarfa femeii. Dar nu pare să o facă din aceleaşi motive ca ale soţiei lui. La nici o secundă, o putem auzi pe soţie:
SOŢIA - Închide dragă umbrela că aduce ghinion să o deschizi în interior.
Femeia înaintează spre capătul celălalt al peronului.
Abia acum vedem şi platforma de vis-à-vis. Şi pe el. Care pare să fi fost martor la toată scena. Bărbatul se uită la ea de peste liniile de metrou. Şi porneşte odată cu ea spre celălalt capăt al peronului, doar că pe partea lui. Moment în care începe muzica. Versurile le va cânta sau le va rosti el. Dacă găsim o formulă în care să nu se transforme totul într-un musical penibil. Poemul l-am găsit. E foarte vechi. Şi nou. Tot.
POEM
Goodbye My Love, goodbye
Fire runs through my body
with the pain of loving you.
Pain runs through my body
with the fires of my love for you.
Pain like a boil about to burst
with my love for you.
Consumed by fire of my love for you.
I remember what you said to me,
I am thinking of your love for me.
I am torn by your love for me.
Pain and more pain.
Where are you going with my love?
I'm told you will go from here.
I'm told you will leave me here.
My body is numb with grief.
Remember what I said My Love
Goodbye My Love, goodbye.
Chiar dacă poemul e spus de el, este clar că versurile descriu mai degrabă ceea ce simte ea. Pe tot parcursul poemului, femeia trece de la verdele incredibil până la verdele pe care îl poartă. Vis-à-vis, bărbatul trece de la verdele pe care îl poartă la verdele cel mai incredibil. Aşa o să-l şi vadă femeia când va ajunge la capăt de peron. Până acolo însă, ne mai oprim pe detalii şi situaţii diverse surprinse pe drumul dintr-o parte în alta a staţiei, pe ambele peroane.
Femeia ajunge în dreptul panoului care are aceeaşi nuanţă de verde cu a ei. Se aşază pe băncuţă. Pare că stă în aer. Băncuţa este de acelaşi verde pal ca şi restul staţiei de metrou. Peste linii, chiar în faţa ei, pare că îl vede pe el. Complet decupat pe verdele incredibil din spatele lui. Dar chiar atunci trece un tren prin staţie şi femeia nu mai ştie dacă i s-a părut sau nu. Mai ales că după ce pleacă trenul din staţie, el nu mai e.
Muzica se opreşte. Sau versurile poemului se opresc şi continuă doar muzica. Peste care auzim, din ce în ce mai prezentă, răsuflarea ei. Uşor, începem să mai distingem o răsuflare. Este el, care între timp a ajuns de pe partea cealaltă a staţiei. Femeia stă pe băncuţă cu ochii închişi. EL se gândeşte dacă să vorbească sau să se aşeze lângă ea. Cei doi aproape că au dispărut în decor. Par proiectaţi pe decor datorită hainelor lor verzi care sunt doar cu o nuanţă mai închisă decât verdele staţiei, dar de aceeaşi nuanţă cu banca pe care stau, şi cu panoul imens dar gol, de deasupra lor.
Când el se decide să se aşeze - pauză în cântec şi în tot. Stop joc. Toată lumea este în stop cadru, în timp ce pe slow motion, el se aşază lângă ea. Nu se aud decât respiraţiile lor. Diferite ca ritm. Viteza normală se reia abia după ce ritmul bătăilor inimilor lor ajunge un sincron perfect.
EL - Zicea mama: "Să-ţi alegi o fată care să fie în stare să alerge cu tine după autobuz..." În fine, înţelegi...
EA - Păi şi de ce m-ai lăsat să alerg singură?
El pare să aibă intenţia de a explica dar renunţă. Zice altceva.
EL - Am terminat-o.
Ea râde.
EA - Şi dacă prindeam trenul?
El râde.
EA - Erai atât de sigur că nu-l prind?
Ea râde.
EL - Şi asta mai zicea. S-o faci să râdă. În fiecare zi.
EA (râde) - E de râs?
EL (râde) - Tu eşti!
EA (râde) - Trebuie s-o faci să râdă, nu să râzi de ea..
El scoate o bucată de hârtie de un verde îndoielnic. I-o dă ei. Femeia nu apucă să citească decât primul vers.
Un cor de voci intră brusc ca şi cum o armată de îngeri contemporani doar ce-au coborât sub pământ. La metrou. Corul recită sau cântă poezia, care se potriveşte perfect cu muzica care s-a reluat din momentul în care ei au început să vorbească. Pană se transformă totul într-o simfonie aproape. Este acelaşi poem, doar că de data asta, ritmul este mai alert şi mai epic. Este de-a dreptul un videoclip. Sau partea a doua a videoclipului. Dacă folosim ca prima parte momentul cu cei doi care merg în paralel în timp ce el recită poemul.
POEM
I remember what you said to me,
I am thinking of your love for me.
I am torn by your love for me.
Pain and more pain
Fire runs through my body
with the pain of loving you.
Pain runs through my body
with the fires of my love for you.
Pain like a boil about to burst
with my love for you.
Consumed by fire of my love for you.
I remember what you said to me,
I am thinking of your love for me.
I am torn by your love for me.
Pain and more pain.
Where are you going with my love?
I'm told you will go from here.
I'm told you will leave me here.
My body is numb with grief.
Remember what I said My Love
Goodbye My Love, goodbye.
Pe tot parcursul cântecului şi pană la sfârşit, pe peron se întâmplă următoarele: oamenii de pe platformă sunt înmărmuriţi. Sau speriaţi. Încearcă să îşi acopere urechile dar sunetul e prea puternic. Încet, încet, hainele lor par că încep să-şi piardă din culoare. Panică. Ţipete. În câteva secunde, nuanţele de verde se învălmăşesc. Dispar sau se colorează şi mai tare. E haos. Pe repede înainte, trenuri de nuanţe diferite de verde opresc în staţie. Oameni de un verde alterat încearcă să urce în trenurile lor, dar nu mai sunt primiţi de cei dinăuntru. Culorile lor nu mai corespund. Degeaba încearcă ei să le explice că de la muzică se trage totul. Oamenii intră pe o parte şi sunt daţi afară pe o alta. Împreună cu alţi pasageri care au apucat să se contamineze de la sunetele muzicii. Sunt acum învălmăşiţi şi încearcă disperaţi să-şi dea seama în dreptul cărui panou ar trebui să stea. Dar culorile migrează de la unul la altul când se ating din greşeală. Şi parcă se scurge verde şi de pe pereţi.
Pe băncuţa lor, ţinându-se de mână, suspendaţi în timp şi spaţiu, cei doi protagonişti continuă să cânte până când hainele lor devin transparente. Şi ei la fel. Doar când deschid ochii realizam că sunt încă acolo. El se ridică primul. Nu vedem decât nişte contururi. Îi întinde mâna ca şi cum ar invita-o la dans. Ea i-o întinde pe a ei. El îi sărută mâna întâi şi apoi o ridică spre el. Ea zâmbeşte. El îi face semn să se uite in jur.
Lângă ei e chiar familia cu incidentul cu umbrela. Fetiţa aproape că şi-a pierdut culoarea; este şi ea aproape translucidă. Şi se bucură când îşi dă seama că este la fel ca cei doi. Părinţii ei însă nu sunt bine. Bărbatul nu e fericit că-şi pierde culoarea pe secundă ce trece. Şi urlă. Femeia ţipă şi ea panicată. Şi din ce în ce mai pală. Încearcă să se agaţe de bărbatul ei, pentru a mai împrumuta din nuanţele mai închise de pe costumul lui, dar fără succes. Procesul e fix invers. Totul pare să se decoloreze.
Între timp, un tren de culoare verde închis frumos opreşte în staţie. Familia urcă. Dar întâmpină protestele, panica sau, şi mai rău, dezgustul călătorilor îmbrăcaţi în costume de un verde incredibil. Nici măcar nu sunt daţi afară. Ies ei de ruşine. Sau mă rog, este decizia bărbatului care îşi dă seama că e inutil şi sub demnitatea lui să mai insiste. E clar. Şi-a pierdut statusul. Culoarea lor nu mai corespunde. Îşi ia soţia de braţ şi ies. Fetiţa însă rămâne în vagon. E translucidă. E doar un contur. Nici părinţii ei nu o mai văd. Se uită pe peron disperaţi. Şi pare că e pentru prima oară când mama ei uită de culori şi de nuanţe şi de tot. Începe să-şi strige fetiţa disperată şi să plângă. Bărbatul la fel.
Apoi, o pauză. Trenul pare să întârzie din cauza procesului de decolorare care a afectat unele vagoane. Din dalele de pe jos, se ridică uşor, la 42 de cm de pământ, nişte aparate speciale care se pun pe reparat toate părţile afectate. Pare să mai dureze foarte puţin.
EA se uită la EL. Îl mângâie. Şi apoi îl sărută de parcă ziua de mâine nu va mai veni.
Cei doi se desprind din sărut şi urcă. Nu-i vede nimeni. Sunt translucizi. Uşile vagonului se închid. În timp ce o mână invizibilă desenează pe geamul aburit al uşii metroului, un joc de x şi zero. Desenul nu este prea sus. Ar putea ajunge la el şi fetiţa. Care nu ştim dacă a rămas în vagonul metroului.
Trenul se pune uşor în mişcare. Dinăuntrul vagonului, cineva desenează un x. Pare un deget de om mare. Din afara vagonului, tot ca un contur, vedem cum cineva încearcă să deseneze un zero. Nu poate. Un contur tot mai evident de fetiţă se vede acum apropiindu-se de geam şi abureşte cu gura locul unde apare brusc un zero.
Trenul prinde viteză, fetiţa prinde contur şi consistenţă, şi se îndreaptă liniştită către părinţii ei, care pană la urmă o văd şi se liniştesc. La fel şi ceilalţi oameni de pe peron.
Camera se ridică ca pe o adiere de vânt, după care surprinde şi urmăreşte nişte particule de verde pur şi frumos şi incredibil, cum sunt atrase de curentul provocat de trenul de aceeaşi culoare care tocmai a părăsit staţia. Urmărim particulele acestea care intră plutind pe curenţi de aer în tunel, până se închide imaginea ca în filmele vechi, cu cercul care în loc să fie negru, e verde. Cercul se închide peste imagine până la ultimul pixel din centrul ecranului. Verde.
Punctul stă puţin pe loc. Apoi începe să se deplaseze uşor spre dreapta, ca un tren care pleacă din staţie, şi care trage după sine, genericul de final.
Sfârşit.
PS: Vrea cineva să producă filmul ăsta? Am deja actorii.