Scurt moment publicitar

Nici nu ştiu de ce am fost împotriva reclamelor încă de la început. Poate pentru că inventează nişte lumi ireale. În care nimeni nu vorbeşte normal. Sau foarte rar. Sunt câteva reclame cu adevărat deştepte. Dar aşa e şi cu oamenii. Deci, pe cine mă supăr? Proporţia se păstrează. De câte ori aud "prea bun, prea ca la ţară" mă gândesc ce deserviciu total face această reclamă tuturor simţurilor şi mai ales ţării. Prea bun? Adică nu se poate ceva aşa de bun folosind chimicale? Prea ca la ţară? Adică nu e de la ţară dar iată ce bine am imitat ţara? În fine. Poate caut eu acul în carul cu fân. Dar dacă tot suntem la ţară...

Apoi am început să urăsc personal lumea publicităţii din cauza lumii publicităţii. Adică a celor care şi-au deschis case de producţie şi de casting strict ca business. Personal.

Trăind în România, te aştepţi ca oamenii să te mai fure când au ocazia. Sunt însă cazuri în care furtul depăşeşte orice limită. Uf. Nu spun nimic nou. Dar te gândeşti şi mai ales speri că spre deosebire de rasa asta nouă de oameni - politicianul român, cei implicaţi în lumea artiştilor au o oarecare empatie pentru nevoile lor. Evidente în ţara asta. Toată lumea ştia cât câştiga un actor până acum ceva ani. În 2003, un actor debutant câştiga 600.000 lei (nota LiterNet: la acel moment, asta însemna între 141 şi 170 Euro). Nu am vrut să mă angajez şi din cauza asta. Câştigam mult mai bine colaborator. Plus că pur şi simplu nu mă simţeam bine angajat. Şi la cheremul oricui. În secolul ăsta al informaţiei şi al internetului şi al vitezei, să joc piese prăfuite într-un decor la fel şi în care catharsisul se întâmpla doar la nivel de particule de praf? Deloc stelar. Praf teatral. De podea nespălată. De costume neaerisite. De decor ţinut afară în curte, să-l judece elementele pentru cât de scump a putut să fie.

Nemurind însă niciodată de foame, mi-am permis să refuz multe reclame. Încercam însă, cel puţin pe un metru pătrat în jurul meu, să ridic ştacheta. Era clar că treaba mergea bine în publicitate, pentru că agenţiile astea îşi mutau la fiecare doi ani sediul în clădiri din ce în ce mai mari şi mai fără risc seismic. Toată lumea părea să facă o grămadă de bani, mai puţin actorii.

Una din primele dovezi pe care le-am primit personal cum că nu sunt nebun, a venit în urma unei reclame în care am acceptat să joc. De ce? Piaţa oferea atunci intre 300 şi 500 Euro pentru un rol. Principal. O ruşine. Cam aşa e şi acum. Cum să faci o reclamă la o bancă, pentru 300 de euro? Nu are banca bani? Plus că dacă ţi se vede faţa din toate unghiurile, nu mai joci în reclame o perioadă. Dar nu se gândeşte nimeni la asta. Nu are de ce. Găsim noi unul care să vină pe 300. Păi da, dar nu vorbeşte normal. Şi? Faci mai multe duble, că mai e peliculă. Până iese. Păi înnebunim cu toţii aici pe set. Păi şi ce altă treabă ai de banii ăştia? Te plătim la ziua de filmare.

Reclama în cauză urma să fie difuzată doar în Suedia, şi poate că şi de-asta am acceptat. Nu ştiu dacă as fi jucat într-o reclamă la brânză dată pe piaţa românească. De ce? Scenariile sunt penibile. Ba, cred că la un moment dat am făcut una. Mă calificam deja pentru roluri de tată tânăr. Îi dădeam copilului meu să mănânce un sandviş cu brânza asta, într-un parc. Da. Măcar nu-mi dădea un cerb să beau o bere.

După lungi chinuieli, am reuşit să obţin 700. Am argumentat din nou, logic: o să fiu tuns ca un călugăr franciscan. Pentru numele lui Dumnezeu. În fine, nu cred că le-am zis treaba asta cu dumnezeu. Le-am zis mai degrabă că nu par să aprecieze deloc efortul (era şi cu deplasare la Castelul Huniazilor, deci îmi luau 3 zile din viaţă de fapt)) şi sacrificiul actorului (urma să mă tund zero după ce mă tundeau ei franciscan). În cele din urmă au acceptat. Spunându-mi că am noroc că nu ştiu ce şi că nu ştiu cum. Evident că pornisem negocierea de la 1000. Pfff. Am zis că ce mai treabă am făcut. 700 de euro. O sumă mică pentru actorie, dar mare pentru actorul român. De fapt mică şi pentru felul în care un actor ar trebui să fie plătit pentru munca sa, dacă e să ne raportam la câţi bani sunt bugetaţi de fapt pentru asta, şi nu la salariul minim pe economie. Cât timp ne mai prefacem că ne interesează filmele şi teatrul, atât timp ar trebui să ne prefacem că şi creatorii sunt importanţi. Sau?

Am ajuns la filmare. Suedezi ultra drăguţi şi profi. Ştiau că sunt actor profesionist. M-au tratat ca atare. Şi romanii ştiau că sunt actor, dar la masa cu fructe a producătorilor nu ajungi nici dacă eşti Papa. Popa nu e de ajuns. Pe scurt, şi aproape pe faţă, echipa românească încerca să mă smulgă de lângă suedezi de câte ori aveau ocazia. Spre mirarea noastră, a tuturor. În fine. Hai să filmăm. Le ştiam pe fetele de la machiaj şi de la păr, aşa că am avut cu cine să mă întreţin pe platou şi să mă menţin activ între secvenţe. Căci asta te omoară. De fapt. Ce faci între duble şi în timpul în care se schimbă locaţia sau unghiul de filmare, e poate la fel de important ca ce faci în faţa camerei. Dacă îţi pierzi mojo-ul, la revedere. Noroc că eram obişnuit cu felul în care sunt trataţi românii de echipa reproducătoare românească, pe un platou de filmare unde sunt şi străini. La Closer to the Moon, când Vera Farmiga le-a cerut producătorilor români să mă trimită la ea în cabină, aproape că au făcut infarct. Fetele de la Mandragora. Iubita mea de atunci avea grijă de fetiţele actriţei. Iubita mea îi spusese că sunt actor şi am şi eu un rol mic în Closer, şi atunci, de drăguţă ce era, Vera a vrut să mă cunoască. Dar cei de la Mandragora nu ştiau detaliul ăsta. Şi când m-au întrebat cu un tupeu fantastic de ce mă cheamă, le-am spus că probabil a auzit de mine.

Ne întoarcem în Castelul Huniazilor. În sfârşit îmi vine rândul să filmez. Hai să povestesc acum. Era o reclamă la brânză. Ceva brânză suedeză. Bună. de altfel. În fine. În reclamă, eu şi superiorul meu, ne uitam la o înregistrare a camerei de supraveghere ca să vedem cine tot fura brânza. Noaptea, ca hoţii. Pe ecran apărea brusc superiorul meu. Reacţia mea iniţială nu era însă să realizez din prima că el e hoţul. Întâi mă bucuram că îl văd pe superiorul meu la televizor. Şi mă întorceam înspre el bucuros. După care realizam în sfârşit că el e hoţul. În fine. Vreau doar să spun că asta i-a făcut pe suedezi să râdă tare şi totul s-a sfârşit cu o invitaţie să iau masa de seară cu ei, la un restaurant din Hunedoara, fără nimeni din echipa românească de producţie. Asta am realizat-o abia când am ajuns acolo. A. Nu am zis numele casei româneşti de producţie. Tandem Film.

Merg la cină. Tuns zero. Îmi încheiasem misiunea de franciscan. Fericit că le-am plăcut suedezilor. Dacă îţi pasă de meseria asta, ar trebui să încerci să dai tot ce ai mai bun chiar şi într-o reclamă. În sensul că, atâta timp cât urmează să ai public, nu lăsa să ţi se citească pe faţă sau în gesturi, câţi bani ai reuşit să negociezi cu agenţia, şi nici că o să-i primeşti abia peste 100 de zile lucrătoare.

Mâncăm, râdem, vorbim despre teatrul romanesc. Despre film. Că ei la teatru nu merg. Ca orice oameni de film care se respectă. Şi brusc, producătoarea suedeză îmi spune:
- Daniel, scuze că întreb, dar am un sentiment ciudat şi trebuie cumva să trec peste el.
- Va rog.
Dialogul are loc în suedeză. Glumesc.
- Îmi spui şi mie cu cât eşti plătit?
- Păi? Nu dumneavoastră sunteţi producătoarea?
- Se pare că sunt... două versiuni de contract. Unul în română, unul în engleză. Când l-am cerut azi pe cel în romană, s-au făcut că nu îl găsesc. Deci?
- Deci, haideţi să nu stricăm minunăţie de seară pentru câţiva dolari în plus.
- Te rog.
- Nu ştiu dacă am voie conform contractului. Glumesc. Au vrut să-mi dea 500. Le-am cerut dublu din start că ştiu că sunt bani. Doar nu aţi venit din Suedia doar cu brânza. În cele din urma au acceptat să-mi dea 700.
- 700?
- De euro? Sau dolari cred, pe vremea aia.
- Da.
A urmat o discuţie rapidă în suedeză, şi nu pentru că nu înţelegeau toţi engleza. Dar unii pur şi simplu nu fuseseră atenţi. Linişte. După care toate privirile s-au întors spre mine. Era o privire nouă, pe care nu o mai întâlnisem pană atunci. Cel mai mult semăna cu momentul în care iese doctorul din operaţie şi se îndreaptă spre tine. Operaţia nu a fost grea, şi totuşi, ce-i cu privirea asta din ochii doctorului? Producătoarea, în engleză din nou.
- Nu o să-ţi zic care e suma adevărată.
- Ca să nu o iau razna?
- Da.
- O să încerc să rezolv problema asta. Dar s-ar putea să-ţi fac mai mult rău.
- Faceţi ce credeţi că e corect.
- Noi îţi mulţumim tare pentru azi. Dacă mai venim...
- Şi eu vă mulţumesc. A fost fun.
- A fost. Dar putea să fie şi o zi în care făceai foarte mulţi bani.
- Căci va veni şi ziua 'ceea.
Asta ultima o ştiam în suedeză. Au început să plângă. Glumesc.

Au plecat suedezii. Au trecut şi cele nu ştiu câte zile lucrătoare. Puteam să merg să-mi iau în sfârşit banii pentru o muncă de acum aproape 3 luni. M-am întrebat mereu ce fac agenţiile astea cu banii noştri timp te 100 de zile lucrătoare. Ăştia ne cred nemuritori sau speră să ni se întâmple ceva în zilele astea? Chiar nu se gândeşte nimeni ce satisfacţie imensă este să primeşti banii imediat după filmare? Chiar e aşa de greu să faci cumva acest gest pentru actor? Care actor joacă în reclamă tocmai pentru că nu are bani? Cine să se gândească? Şi de ce? Te gândeai că dacă şi-au deschis Bucur cu Bughi agenţie de casting, actori şi ei, empatici cu situaţia şi condiţiile, lucrurile se vor schimba? Ei bine, nu. Ori au încercat şi nu i-a lăsat mediul de afaceri, ori nu au încercat şi s-au supus de la început regulilor jocului. Faptul că Bucur a devenit apoi agentul câtorva actori pentru care negocia sume mai mari decât primeam noi restul, nu face decât să-mi sprijine teoria că bani sunt. Faptul că iniţiativa lui Bucur de a se lupta pentru colegii actori din interior a fost sabotată de către agenţiile de casting, sprijină teoria că Bucur a încercat dar nu a putut. L-au împiedicat ceilalţi participanţi la joc, care nu erau gata să dea cezarului ce e al... nostru. Cum nu sunt nici acum.

În drum spre Tandem Film, evident că mi-a revenit în minte toată discuţia cu suedezii. Nu se mai întâmplase nimic. Deci nu reuşiseră să învingă mafia publicitară locală. De ce zic mafie? Imediat.

Intru în clădire. Ceva deosebit pentru vremea aceea. În zonă rezidenţială. În fine. Casieria la subsol. Casieriţa îşi consumase toate zâmbetele până la ora la care am ajuns eu. Ba mai mult. După ce a verificat listele de plăţi şi mi-a găsit numele, şi-a ridicat privirea, şi afectată de prezenta mea, îmi spune cu o voce de film românesc: Trebuie să mergi pană la şeful înainte să vă dau banii. Suedezii. Îmi zic. Încep un discurs în capul meu ca să nu mă emoţionez în fata şefului.
- Ce faci Daniel? Să-mi faci tu mie una ca asta?

Şeful, Giuliano. Chiar aşa îl cheamă. Nu-i ştiu numele celălalt (nota LiterNet: cf. cineuropa.org/en/prodcompany/157617/, numele complet e Giuliano Doman). Îl ştiam de când era Nimeni Popescu şi umbla în cluburi încercând să agaţe umbra unui american pentru care lucram la vremea aia. Mă liniştesc. Nu are cum să câştige. Nu verbal.
- Ce-am făcut Giuliano?
- Mergem şi ne plângem la suedezi de bani?
- Greşit. Nu că e treaba ta, Dar doar aşa ca să ştii. Suedezii, în semn de respect pentru munca mea, m-au invitat seara la masă. Şi poate şi din cauza comportamentului vostru ciudat din timpul zilei - de câte ori mă apropiam prea mult de masa lor, aveaţi voi grijă să fiţi cel puţin prezenţi, dacă nu să mă trimiteţi cu treabă în altă parte - le-a venit ideea să mă întrebe câţi bani primesc eu de fapt de la voi.
- Ştii că aş putea să te dau în judecată?
- Multa baftă. Poate invers ar fi o treabă. Dar nu am încă banii. Căci va veni şi ziua 'ceea.

Tot în suedeză i-am spus şi lui expresia asta. A început să plângă. Glumesc.

- În contract scrie că nu ai voie să divulgi...
- Giuliano, ai înnebunit? Eu ar trebui să urlu la tine. Eu ar trebui să mă apuc să îţi sparg toate calculatoarele astea din birou în speranţa că poate egalez suma pe care trebuia să mi-o dai de fapt. Eu ştiu că oamenii fură, dar frate, pe bune? 10% ar trebui să iei tu, nu eu. Crezi că nu ştiu de ce te-ai făcut producător? Ca să fuţi fete tinere şi să faci bani. Ca să fuţi şi mai multe fete tinere. Dar de ce să mă fuţi şi pe mine?
- O să sun la toate agenţiile.
- Şi ce-o să le spui? Vedeţi că asta s-a prins că furăm?
- N-o să mai lucreze nimeni cu tine.
- Chiar îmi faci un serviciu. Măcar nu mai pierd timp cu toţi hoţii. Aşa o să văd şi eu care sunteţi. Cine nu mai sună, ăla e.
- Zi merci că de data asta îţi dau banii. Puteam să nu-ţi dau nimic.
- Nu cred. Şi dacă nu-mi dădeai nimic, cu ceva tot plecam eu de aici. Stai liniştit. Ori cu ceva de valoare, ori cu poliţia.
- N-o să mai lucrăm niciodată.
- Serios?
Am ieşit. Tremuram. Mi-a părut un pic rău că nu l-am dat cu dinţii de birou. Dar cică dacă ai răbdare şi te aşezi pe marginea unei ape, cadavrul duşmanului tău va trece plutind la un moment dat, chiar prin faţa ta. Proverb suedez. Glumesc.

De atunci am încercat să cer cel puţin de patru ori suma care mi se spunea la telefon de către cei de la casting. Chiar dacă ea este de multe ori, mult mai mare. De ce se întâmplă asta? De ce? Cât de neoameni devin oamenii pentru nişte hârtii în plus. Ce ipocrizie macabră. La MediaPro a fost o vreme, în epoca de aur a Pro-ului, în care semnai un contract care nu ajungea niciodată la tine semnat de Sârbu. Pe el însă l-au prins. Un pic doar. Am impresia că ăsta e şi deal-ul: Băi Sârbule, hai să te băgăm un pic la închisoare. Păi? Am caseta de la revoluţie. Am filmat tot. Ştim, dar doar aşa poţi să rămâi cu toţi banii ăia pe care i-ai făcut cu ajutorul nostru. Ah. Ok.

Încă un exemplu?

Ani mai târziu. Un film italian filmat şi aici şi în Italia. Aici, prin Mandragora, sunt chemat la casting. Mandragora atunci era mai jos de Tandem Film - şi asta ar fi trebuit să fie primul semn. În fine. Iau castingul. De obicei, dacă ajunge să mă vadă un regizor străin, iau proba. Dacă dau proba, doar cu fata de la casting, sătulă sau nepricepută sau fără nici o aplecare spre, nu iau nici rolul de stegar 2.

Filmul? Diaz. Despre cum au fost bătuţi sute de protestatari, în căminul unde erau cazaţi, cu ocazia unui Summit în care iar se ocoleau temele reale de discuţie. Jucam un doctor. Era lungmetraj. Deci mulţi romani cu roluri mici, cu sau fără vorbe. Primisem şi eu câteva replici. Urlam să fie linişte pe holul spitalului. La contract, lume multă. Le spun că am treabă şi că nu pot sta la aşa o coadă doar ca să semnez un contract. Vin mâine dacă se poate. Sigur. Şi până mâine, uite ia contractul acasă, vezi dacă e ok. Perfect zic.

Acasă, iau contractul la puricat. Era în engleză. Sau italiană? În fine. Nu în română. Chiar fac şi nişte notiţe pe el, atât de naiv eram. Mereu încercam să-mi fac dreptate. Măcar din punct de vedere condiţii, dacă nu reuşeam tot timpul financiar. După care văd suma. 800 de euro pe zi. Aveam o zi. Şi deplasare la Roma. Ce vorbeşti domnule. În sfârşit, nişte sume mai normale. Pun pixul jos. Şi mă bucur.

A doua zi. La Mandragora. Intru la doamna cu contractele. La fel de bine dispusă ca orice contabilă care lucrează în lumea filmului sau a teatrului. Zero trăiri interioare. Dar lucrurile aveau să se schimbe pentru ea în câteva secunde. Mă întreabă:
- Ai citit? Totul e bine?
- Da. Culmea.
- Bun. Deci 150 da? Hai să semnăm.
- Stop. Cum 150. Eu am 800. De-asta am zis că totul e bine.
- Cum 800?
- Aşa scrie la mine în contract. 800 pe zi. Sunt de acord.

Panică. Dar nu era o panică cu râs, adică doamne, cine o fi fost atât de glumeţ încât să scrie 800 în loc de 150. Panica era adevărată. Au uitat să modifice suma. Doamna sare:
- Păi nu, trebuie să fie o greşeală. Ăsta e un contract pentru cei care filmează la Roma.
- Păi eu filmez la Roma.

Panicată toată, doamna îmi smulge efectiv contractul din mană şi îngaimă.
- Imediat vin, mă duc să verific ceva cu... sigur e o... imediat vin.

Trec nişte minute. Mă întreb de ce mai stau când e clar ce se întâmplă aici. Se întoarce doamna.
- Deci nu ştiu cum a apărut suma asta aici, dar suma adevărată este 150.
- Doamnă, v-am aşteptat doar ca să vă spun că eu nu mai semnez nimic şi să transmiteţi asta mai sus. La revedere.
- E o greşeală.
- Dacă mai rămân aici, sigur.

Am ieşit. Cred că apucasem deja să povestesc că voi pleca să joc un doctor la Roma. Pfff. De-asta nu e bine să zici. Nu, nu de-asta. Nu în cazul ăsta oricum.

După amiază m-a sunat directoarea de la Mandragora. Oare cum o chema? Uf. Din cât de tare s-a scuzat era clar că îi prinsesem. Am zis că nu am cum. Mi-a spus că îmi dă mai mult de 150. I-am zis că nu merg până la Roma ca să câştig româneşte. Nu se pupă. Suma adevărată e de 800 de euro. Hai să nu ne mai învârtim. M-a rugat să n-o las baltă cu castingul. Şi că uite, dacă nu vreau să merg la Roma pentru 150 de euro (nu înţelesese nimic) o să filmez aici în ţară. Că e nevoie şi aici de un doctor. Nu mai ştiu dacă mi-a dat 200. Sau 300. Am acceptat gândindu-mă la pensia mamei. Ca de obicei când făceam un compromis din ăsta. Şi la faptul că pentru o zi de film în România, tot cam atât iei.

De ce am acceptat? Exact. Dovedeam ceva? Cui? Dovedesc acum? Cui? Nu e prea târziu? Pentru cine? Ultima informaţie despre Giuliano este că în timp ce-şi cumpărase o vilă în Primăverii de 800.000 de euro, lăsase o echipă întreagă de filmare neplătită. Pentru că a trebuit să-l plătească în avans pe Gérard Depardieu pentru un film făcut prin Tandem. Şi banii nu s-au mai întors. Auzind el ceva despre România, Depardieu a stat în aeroport până i-au adus banii cash într-o valiză. Tare. O să caut şi eu o valiză de-asta franţuzească, şi la următorul film... Giuliano între timp a mai schimbat o dată numele agenţiei. Ca să îi piardă urma fiscul. Şi face acelaşi lucru. Fură ziua, ca hoţii. Noaptea e rezervată politicienilor.

Morala? Nu mai există. Altfel se sesiza cineva. Oare guvernul nu ştie câţi bani se fac din publicitate? De ce nu au dispus prin ordonanţă ca în fiecare agenţie de casting sau de producţie publicitară să fie trimis un om? De ce această discriminare, domnule ANAF? Măcar aşa, ar recăpăta şi reclamele noastre un fir roşu. Pesedist.

Sunt multe cazuri. Mulţi actori români au aflat suma reală la filmări. Unii au reuşit cu greu să o obţină. Majoritatea nu. Ce e de făcut? Un sindicat al actorilor care să impună nişte condiţii decente pentru munca noastră şi o remuneraţie pe măsură? Nu se poate. Au încercat actorii, dar şi ei, tot oameni. UNITERul e doar pentru cei aleşi. De dumnezeul teatrului naţional românesc. Fiecare cu catedrala neamului lui aici în ţara aurului dispare. Dacă am numi teatrul independent o religie, poate am primi şi noi una.

La TIFF-ul de anul acesta (2018) am avut o întâlnire cu o directoare de casting, Liliana Toma, de la Central Casting, care nu a făcut decât să-mi dea dreptate. Majoritatea agenţiilor de casting sunt conduse de oameni fără pic de empatie. Oameni mici la suflet, cu orgolii la fel de mici, care însă fac rele destul de mari. Am scris despre această întâlnire în a treia parte a articolului meu despre experienţa mea de la TIFF. Redau mai jos fragmentul. Restul articolului AICI.

"Intervenţia următorului speaker, o directoare de casting, mă face însă să-mi pierd speranţa. Doamna ţine să precizeze, că nu m-a chemat să dau probă pentru serialul Comrade Detective, pentru că am făcut fiţe la vreo două reclame. La revedere.

UNUL PENTRU FILM
Stop. Haideţi întâi să definim conceptul de fiţe. Probabil am cerut bani mai mulţi.

CASTING DIRECTOR
Da.

UNUL PENTRU FILM
Păi şi ce, sunt banii dumneavoastră?

CASTING DIRECTOR
Hai să ne tutuim, te rog.

UNUL PENTRU FILM
Păi şi ce, sunt banii tăi?

CASTING DIRECTOR
Nu. Mie nu îmi iese nimic.

UNUL PENTRU FILM
Atunci de o iei personal?

CASTING DIRECTOR
Eu am venit să ne împăcăm.

UNUL PENTRU FILM
Eu nici nu ştiam că suntem certaţi. Nici nu ştiu cine eşti. De ce nu ştiu? Pentru că eu nu iau personal toate ne-întâmplările mele. Nu vă judec când nu iau un casting.

CASTING DIRECTOR
E vorba de ton.

UNUL PENTRU FILM
Am impresia că pentru voi orice ton cu care îşi cere un actor drepturile este unul nesimţit. Sunt sigur că în bazele voastre de date nu suntem împărţiţi pe vârste sau abilităţi, ci pe preţuri. Actori de la 0 la 50 de euro. Actori de la 50 la 100. Actori de la 100 la 200. Şi tot aşa. Pană la suma care vi se pare vouă, atenţie, VOUĂ, decentă pentru traiul unui actor.

CASTING DIRECTOR
Eu am ajutat mulţi actori, şi unul nu mi-a zis mersi.

UNUL PENTRU FILM
Uite vezi, până nu vă dispare chestia asta din cap, cum că voi ne daţi nouă de mâncare, e clar că vorbesc degeaba."

Aşa că m-am apucat de scris. Ideea e să dai afară răul cumva.

P.S. - Acum ceva ani am m-am hotărât sa fac un experiment şi să zic DA la tot ce mi se propune ca reclamă. Şi să nu mai fac nici o fiţă. Am luat 3 reclame într-o lună. Asta şi pentru că am zis da la sumele propuse de ei. Nu era nici mia de euro care să te facă să respiri mai liniştit că nu ţi-ai vândut sufletul pentru 30 de arginţi, dar nici 300. Abia cei cu care am filmat a treia reclamă s-au sesizat că îmi apare faţa cât ecranul în alt clip care deja se difuza, şi s-au decis să refilmeze tot. Cu un alt actor în rolul meu. Şi i-au păstrat pe toţi ceilalţi. Şi m-au plătit şi pe mine. Vă daţi seama câţi bani sunt dacă o reclamă întreagă s-a re-filmat? Asta înseamnă locaţie închiriată, echipă, tehnică, regizori, actori, transport, mâncare... Asta zic. Cum să nu le ceri mai mult când pentru ei oricum e un moft. E activitatea pe luna aceea. Luna viitoare, alte bugete, alte cheltuieli pentru produse pline de sănătate curată pentru noi toţi. Erau bune şi produsele anterioare, dar astea, sunt şi mai bune. Prea bune. Prea ca la ţară.