Pactul cu diavolul

Ce a făcut George Remeş pentru actorii contemporani cu el nu este puţin lucru. Într-un Bucureşti în care independent însemna doar underground aproape la propriu, Geo a oferit o scenă italiană aproape de lux, public divers şi bani din încasări aproape oricărui tânăr care avea o piesă potrivită cu băutul unei beri sau zăngănitul unei furculiţe în farfurie. Şi uneori şi cu teme mai grave de atât. Asta a avut însă şi minusuri. Dacă e să ne gândim la imaginea generală a Cafe-Teatrului Godot. În acelaşi timp, poate nici nu şi-a propus asta. Şi poate că şi dacă şi-ar fi propus asta, poţi să faci bani în România făcând numai teatru de calitate? Nu când ai datorii care aşteaptă să fie plătite. Pentru că a costat foarte mult.

Geo ştie că fără bani mori talentat sau plin de idei acasă. Aşa că a trebuit să accepte nişte compromisuri. Multe din ele au fost însă în favoarea actorilor. Nu a teatrului său. Admir în continuare gestul lui. Puterea de a continua în România asemenea demers. Pentru că cel mai mare duşman al creatorului de orice şi de orice fel, este chiar statul român. Dar aşa e de obicei. Începi să ai probleme doar atunci când vrei să faci ceva. Dacă nu faci nimic, nu te deranjează nimeni. Dar probabil nu ai nici ce să pui pe masă. Şi nici cu ce să plăteşti chiria spaţiului. Deloc mică în Centrul Vechi. Deci chiar dacă Geo şi-ar fi dorit la început să schimbe impresia publicului despre teatrul privat oferindu-i numai piese de calitate sau cu greutate şi catharsis, acest lucru ar fi fost posibil doar dacă sponsori non-stop, mecena, etc. Altfel, nu scoţi o asemenea investiţie într-un an sau doi. Nici dacă înregistrezi cea mai mare activitate independentă din toate timpurile în doar câţiva ani. şi nici dacă ai un bar care să susţină teatrul.

După 3 ani de Godot, era clar unde se întâmplă cel mai mult teatru privat din ţară. Şi poate de aceea, ideea unui festival de teatru independent a venit ca ceva logic. Suntem în 2013.

Am aflat de prima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Independent de la Geo însuşi. M-a întrebat dacă nu vreau să îl ajut cu organizarea. Am zis că sigur, dar să mă lase să-mi pun amprenta. Nu doar aşa din umbră. Pentru că ăsta este chiar unul din lucrurile pe care mi-ar plăcea să le fac. A fost de acord. Ba mai mult, mi-a spus că sunt şi ceva bani pentru efortul meu. Demersul însă era mult prea important pentru mine. Aşa că am ajuns directorul artistic al FNTI 1.

Iar gestul lui se înscrie tot în dorinţa lui de a ajuta un actor. Eram pe punctul de a pleca din ţară. Din nou. De ce? Mă uitasem prea mult la televizor încercând să documentez o nouă piesă de teatru despre ştirile româneşti. Şi începuse să mă doară tot corpul.

Am aflat, tot de la Geo, că nu am fost prima alegere. Vlad Logigan nu fusese de acord cu nişte lucruri organizatorice. Ce lucruri, am întrebat? Păi pentru că nu ne ajung banii de la AFCN şi pentru că nici Godot nu stă pe un munte de bani, am mai cerut ajutor în stânga şi în dreapta. Şi vorbind cu George Ivaşcu, Geo a fost direcţionat spre Casa Artelor Sector 3, condusă de Alice Barb. Poftim? Păi ce festival independent mai e ăsta Geo? Păi altfel nu mai facem nimic Doc. Sau facem tot aşa, româneşte, ieftin şi degeaba. Şi asta e adevărat. E plin Bucureştiul de festivaluri de teatru independent la care participă aceleaşi piese din Bucureşti. Singura diferenţă o face remuneraţia, care uneori e, uneori nu. Alt public nu vine, pentru că piesele se joacă la sediul lor, unde au fost deja văzute, deci...

Păi şi care exact e implicarea lui Alice, Geo? Casa Artelor ne va asigura premiile pentru câştigători. Care nu sunt mici pentru România. Între 1.000 şi 3.000 de euro, depinde de premiu. Doar premiile? Da. Fără nici o altă implicare? Mă rog, va trebui să facă parte din juriu. Ah. Hai să zicem că pot să-i dau un sens - statul premiază independenţii. Un prim pas în recunoaşterea existenţei acestui fenomen. Bine. Hai să facem.

Şi ne-am apucat. Echipa? O mână de oameni. Geo, eu, Andra de la Godot (nu mai ştiu dacă mai lucrează acum acolo) şi Andreea Grămoşteanu. Între timp s-a întors şi Vlad Logigan în echipă. Am căutat toate trupele de teatru independent cu sediu sau fără din toată ţara. Erau 78. Sau mai multe? Peste aşteptări oricum. Ideea era să-i contactam pe toţi, să le spunem ce vrem să facem, şi să-i invităm să se înscrie la preselecţie. Cine va face preselecţia? Profesionişti din domeniu se vor plimba prin ţară şi chiar vor vedea aceste piese. Adică aşa cum se face. Doar în cazurile de forţă majoră am acceptat şi materiale video. Pentru că teatrul filmat nu are suflet.

Îmi propusesem să nu închid telefonul până ce nu îl auzeam pe interlocutor zâmbind. Adică hai să ne amintim de ce facem meseria asta. În primul rând pentru că ne place. Asta îmi doream să aud. Şi entuziasm era din belşug. S-au înscris în jur de 132 de spectacole. 132! Companiile sau trupele de teatru puteau aplica cu 2 spectacole. Dacă aveau. Pentru a creşte şansele de participare. Dar mai ales pentru că nu ne aşteptam la un asemenea răspuns. În 2013. Îmi închipui că la o simplă strigare acum, strângi şi mai multe. Nu vorbim de calitate încă. Vorbim doar de un fenomen care există de ceva vreme şi care e ignorat la fel de orice ministru venit la Cultură, fie el actor sau nu. Era deci cazul şi mai ales timpul pentru un festival naţional.

Am stabilit şi cine va merge să vadă piesele. Am stabilit şi care vor fi criteriile de selecţie. Asta pentru a căuta cu toţii aceleaşi lucruri în spectacolele pe care urma să le vedem. Printre ei, Peca Ştefan, Bogdan Budeş, Anca Ioniţă, eu, în calitate de director artistic, şi Geo, ca director executiv. Şi am pornit la lupta cea mare. Eu am fost la Constanţa, Timişoara, Oradea, Sfântu Gheorghe. Şi sigur îmi scapă ceva. În fine. Aşa i-am descoperit pe cei de la Auăleu de exemplu. Aşa am auzit de Teatrul Fix. De cei din Galaţi. Şi de mulţi alţii. O bucurie.

Decizia a fost să alegem 15 spectacole pentru concurs şi mult mai multe în off. Pentru că era păcat să nu arătăm Bucureştiului ce se întâmplă în restul ţării. Adică mai ales spectacole din ţară aduse special pentru a fi văzute de publicul bucureştean. Şi, speram eu, şi de artiştii independenţi din capitală. Dar am avut marea surpriză să observ contrariul. Foarte puţini artişti curioşi. Foarte puţini actori merg să vadă alţi actori. Dacă nu le sunt prieteni. În fine. Trist.

Cred că am ales vreo 25 sau 30 de spectacole în off până la urmă. Nu mai ţin minte exact. Celor din concurs li se deconta transportul, cazarea, o masă caldă pe zi plus micul dejun primit la hotel; precum şi un fee de festival. Iar celor din off, li se deconta transportul şi li se asigura şi o masă caldă pe zi. A mai pomenit cineva aşa ceva în independent? Sunt festivaluri de stat care nu asigură toate astea azi.

Deveneam din ce în ce mai mândri de efortul nostru. Şi mai ales de efectul lui în participanţi. Părea că ne îndreptăm cu toţii înspre acelaşi lucru - un festival pilot care să reunească cele mai bune piese ale momentului din sectorul independent. Şi mai mult de atât. Care să le asigure prin premiile date, producţia de noi spectacole. Ce vrei mai mult? Suntem în 2013. Ministrul Culturii era Barbu. Pfff.

Păi şi doar atât? Hai să mai organizăm nişte evenimente conexe. Ca la festival. Oamenii ăştia trebuie să se şi cunoască. Să-şi împărtăşească experienţe. Poate cu ocazia asta ne şi unim în ceva organizaţie care să lupte pentru drepturile noastre, cei fără de contracte nedeterminate cu statul. Să facem nişte întâlniri, în afară de cele de la Clubul Festivalului, foarte utile şi necesare şi alea, dar hai să facem cumva să apucam să vorbim şi serios.

Am propus o dezbatere pe tema teatrului independent. Pentru moderare m-am gândit la Paul Bargetto, un regizor american de teatru, director de companie independentă şi de festival independent - New York Undergroundzero Festival. Îl cunoscusem pe Paul la Green Hours. Venise să se vadă cu Cinty Ionescu pentru un proiect. Şi crezuse greşit că Cinty îi va face rost şi de un loc de dormit. A sfârşit la mine pe canapea. Şi aşa ne-am şi împrietenit. Şi am aflat cine e şi cu ce se ocupă.

Eu eram la Green pentru că urma să joc Yes We Can't, un pamflet politic despre ce mi-am închipuit eu că se întâmplă pe vremea aceea la primarul Oprescu în birou. Nu era o joacă totuşi. Făcusem research serios, mă uitasem la multe întâlniri ale consiliului primăriei generale. Ştiam deci ce şi cum. Sprijinit şi de Active Watch, cărora le-a plăcut textul scris de mine, am creat un portret destul de verosimil al primarului de atunci. Scopurile şi interesele nu s-au schimbat de atunci. Iar Oprescu e bine merci. Aşa cum o să fie şi Firea. După tot răul pe care îl va face pe durata mandatului. Aţi citit bilanţul adevărat al celor doi ani de când PSD a căpuşat primăria capitalei? Nu e deloc bine ce se întâmplă cu banii publici. Iar noile legi nu fac decât să legalizeze furtul organizat de stat.

În fine. Atunci m-am gândit că prezenţa unui independent american, va aduce o notă de internaţionalitate festivalului nostru local. Şi de ce să nu visăm? Geo a fost de acord. Am plusat şi am zis că dacă tot vine Paul, poate să facă şi un workshop cu actorii. Sigur.

Am mai avut o idee. Tot pentru a scoate FNTI din contextul românesc. Să invit şi un jurnalist străin să scrie despre experienţa lui la festivalul nostru. Îl cunoscusem pe Alan Lockwood, stabilit în Polonia, un om cu multe talente. Urma să publice într-o revistă de cultură europeană articolul. Geo a fost de acord. A înţeles. L-am invitat. Evident că orice idee costă bani. Dar eu nu am vrut să ne rezumăm doar la jucat teatru. Am vrut să şi vorbim despre asta. Că doar aşa ne putem da seama dacă tragem cu toţii la aceeaşi căruţă sau nu.

Bun. S-au ales piesele. Au fost invitate oficial. Bucurie. Nu şi pentru cei neinvitaţi. Am avut nişte cazuri în care oamenii nu înţelegeau de ce. Moment în care nu mai eram director artistic pentru ei, ci omul lui Geo. Dar au fost şi cazuri în care eu nu am înţeles de ce unele piese au fost selectate. Deci, tot înainte cu subiectivitate. Vom scăpa vreodată oare de ea în teatru? Poate doar atunci când actorii vor fi înlocuiţi de roboţi care vor juca toţi la fel toate sentimentele conform unei grile de sentimente de pe hard.

A venit şi festivalul. Interviuri în presa şi la TV. O nebunie. Chiar mult mai mult decât ne aşteptam. Link spre un interviu dat de mine atunci AICI.

Deci se poate. E-adevărat că trebuia să menţionăm de fiecare dată Casa Artelor. Şi asta mă ţinea un pic din respirat. Dar cel mai tare am avut probleme serioase când am auzit-o pe Alice Barb care urla în urma vizionarii unui spectacol din concurs, că ea nu dă din banii ei pentru actul acela ratat de masturbare. Artistul Robert Bălan era proaspăt intrat în culise. Deci a auzit totul. Pentru că în independent, culisele înseamnă de multe ori doar o perdea. Iar Alice mai vorbea şi "fără perdea". Deci, da, a auzit. Deloc etic. Marian Râlea s-a ruşinat. A încercat s-o scoată de acolo mai repede. Penibil. Moment. Reacţia ei însă de faţă cu toţi ceilalţi membri ai juriului mi-a dat puţin de gândit. Avea cumva aerul că îi aparţine tot. Şi se simţea direct jignită de spectacol. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. I-a plăcut în schimb maxim spectacolul propus de Unteatru. Ce zile frumoase!. La insistenţele ei, acest spectacol a luat trei premii.

La workshopul lui Paul nu s-au prezentat mulţi. Aşa îţi dai seama şi de faptul că actorul român crede că nu mai are nevoie de perfecţionare. A terminat şcoala? Gata. E actor. Sunt puţini actori români care realizează că dacă nu îţi ţii în viaţă atât trupul cât şi spiritul, când vei fi din nou pus în poziţia de a juca ceva, va fi destul de greu să intri rapid în pielea personajului, dacă tu nu ştii unde se termină a ta.

Dezbaterea pe tema teatrului independent nu s-a terminat nici ea cu o concluzie. Şi nici nu s-a dus în direcţia bună. Poate că nici nu avea cum. Toata lumea se întreba acum dacă ce se întâmplă în afara scenei de stat este teatru independent sau privat? Ce e teatrul independent? De-asta l-am invitat pe Paul Bargetto să ne zică, pentru că în ţara lui s-a născut această mişcare. Deci avea ce să ne povestească. Ce am înţeles eu atunci? Că nu există o mişcare cu adevărat independentă în România. Ici colo, câte o trupă mai face un spectacol care descrie mai mult sau mai puţin timid, starea vremurilor în care trăim. Dar astea sunt cazuri pe care le poţi număra pe degetele de la o mână. Deci ce spectacole am chemat noi aici la festivalul ăsta independent? Majoritatea erau spectacole ce ar fi putut fi jucate foarte bine în orice sală studio a oricărui teatru de stat. Cum zicea şi Marius Manole în documentarul meu. Ce mişcare independentă domnule?

Cam trist. Atunci m-am şi oprit din jucat teatru. Începeam să simt impostura poate şi acolo unde nu era. Şi m-am apucat să montez documentarul meu despre Datorie în teatrul independent. Şi poate de-asta nu am mai jucat patru ani.

Eram în Polonia şi montam In Debt We Art (vezi AICI). De ce în Polonia? Pentru că acolo, la un Centru cultural de rezidenţe internaţionale, am găsit sprijin. Adică un computer performant pe care să editez, şi linişte. Am stat 40 de zile într-un castel, în mijlocul unui parc imens cu păuni adevăraţi care se plimbau ca la ei acasă. În fine. Când le-am scris celor de la ICR Varşovia că am fost invitat rezident de către A-I-R Laboratory Centre for Contemporary Art Ujazdowski Castle să montez un film documentar despre teatrul românesc în care vorbeam cu cei mai mari creatori de teatru independent, şi că poate mă sprijină şi ei cu transportul, mi-au zis că nu au bani, dar dacă ajung totuşi în Varşovia, să le dau un semn, poate bem o cafea împreună. Am hotărât să merg cu maşina, dacă tot îmi place să conduc. Şi nu le-am dat semn.

Eram deci în castelul meu din Varşovia când am aflat că Alice Barb deţine jumătate din festivalul meu independent. Că e coproducătoare. Cum am aflat? Din greşeală. Ilinca Manolache mi-a trimis contractul primit de la Casa Artelor, pentru că făcea parte şi ea din cei premiaţi. Mă aşteptam ca premiile să fie oferite pur şi simplu cu o semnătură de primire şi atât. Ei bine, Casa Artelor redactase un contract prin care cei care îl semnau deveneau pur şi simplu sclavi culturali.

Cred că e în firea, dacă nu în job description-ul funcţionarului public. Funcţionarul public, mai ales dacă are şi un post de conducere, ţine neapărat să lase în urmă ceva palpabil. Unii îşi pun numele pe statui, pe clădiri, pe poduri. Prin contractul acesta minunat, Alice din Casa Artelor visa să aibă la mână pe câţiva din făcătorii de teatru independent. Premiul în bani nu putea fi folosit decât pentru producerea unui nou spectacol. Asta o stipulasem chiar eu, deci da. Dar mai departe, scria că textul nu trebuia să aducă injurii Casei Artelor şi nici funcţionarilor acesteia, că textul trebuia oricum trimis la verificat, că trebuia jucat un număr de spectacole şi la sediul de lângă Udrişte. Acolo funcţiona la un moment dat Fundaţia Toaca. Contractul mai obliga actorii să ceară permisiunea pentru joc, afiş, sponsori, programare. Un contract de stat.

Am luat-o razna complet. I-am zis lui Geo că eu nu voi recomanda nimănui să semneze asemenea contracte. Normal că nici el nu era de acord cu aceste condiţii. Tot ce a putut să-mi promită a fost că va vorbi cu ea. Dar mare lucru nu putea face. Avea un pre-contract cu diavolul, scuze, pact, prin care drepturile asupra festivalului îi aparţineau în egală măsură, deci putea să facă orice doamna. Îmi amintesc că am închis telefonul şi am plâns.

Deja povestisem de festival în Polonia. Vorbisem cu două trupe importante independente să vină la ediţia următoare. Stabilisem verbal chiar şi o colaborare cu AFCN-ul lor - Institutul Adam Mickiewicz. Şi nu aveam cum să continui să cresc un festival pentru Alice Barb. Who the fuck is... Chiar dacă Geo m-a asigurat că la ediţia următoare festivalul va fi cu adevărat independent, nu mai voiam să aud. Mă simţeam uşor penibil. Şi visător. Şi mic. Un copil. Cum se simţea probabil şi Ivaşcu când striga la cei ce i-au făcut farsa cu camera ascunsă într-un lift şi îl ameninţau că îl vor bate: sunt un copil.

Presat etic şi moral - am scris o demisie la fel de penibilă. În care explicam de ce această ediţie primă a fost de fapt un eşec. Din solidaritate nu a semnat nimeni contractul acela. Nici măcar în versiunea lui refăcută, dar la fel de îngrăditoare, lucru nepermis în lumea independentă, nu? Sunt nebun? Da, şi-a zis în barbă Andrei Grosu, director unteatru. Şi a semnat. Singurul. Cred că m-a sunat când eram încă acolo. A făcut să pară cumva că o face pentru Sabrina Iaşchevici, actriţa din rolul principal. Şi pentru regizoare. Şi pentru scenograf.. Deja nu mă mai interesa. Am zis că fiecare independent pe limba lui moare.

Ceva timp mai târziu, întors în ţară, filmam o reclamă într-un bar imens, nou. Apare Grosu. Cum îţi place teatrul meu? Aici e la tine? Da. Hai să îţi arăt. Unteatru primise un spaţiu nou.

Grosu m-a invitat la el în birou şi şi-a cerut scuze că a semnat, dar aşa o cereau interesele unteatrului. Ai dat mâna cu diavolul, Grosule. Da. Unteatru a început de atunci să fie unul din singurele teatre independente nominalizate la UNITER. Directorii lui au intrat direct pe listele câştigătoare. Regii nominalizate la sediu sau la TNB, etc.

Scuza lor este că ei nu au vrut niciodată să facă teatru independent. În sensul adevărat. Adică ce înseamnă cu adevărat teatru independent. Şi underground. Ce se întâmplă la ei ar putea foarte bine să se întâmple în sala studio a TNB. Piese clasice, mari, puse mic. Şi corect. Ca să nu deranjeze pe nimeni. Pentru că unteatru nu trebuie să stârnească valuri. Scuze. Un teatru. Se tem sau ştiu că publicul lor nu ştie să înoate. Poate că unteatru, acum la aniversare, ar trebui să-şi schimbe numele în Baywatch. Pentru că ce fac ei, împreună cu 99% din teatrele româneşti? Salvează publicul de la a se duce prea adânc în marea lume a teatrului. Sau a propriei minţi.

Deci? Pactul funcţionează. Doar că ce ne învaţă istoria noastră imediată? Vine o vreme când ţi se cere să şi returnezi favorurile astea. Uitaţi-vă la ce a păţit săracul Ivaşcu. I-au dat Metropolis, singurul teatru de proiecte din România finanţat din bani publici. Şi acum l-au pus să întoarcă serviciul. Retrage Roşia Montană, Georgică. Păi şi ce-o să zică cei 30.000 de oameni care mărşăluiau cu peturi de plastic nu demult? Ce-o să-mi zică Maia Morgenstern care şi-a smuls aurul de peste tot, ce-o să zică toţi colegii mei? Dar tu ce-ai zis George când ţi-am dat teatru? Am zis că Dumnezeu există şi e mare. Păi tu eşti mic şi te dai mare? Semnează aici. Şi introdu şi articolele astea două în ordonanţa aia de urgenţă, prin care se decide ca un membru al ministerului să facă parte din comisiile de la AFCN şi de la ăia cu filmul, ca să nu mai facă artă oricine şi pe orice temă, da? Păi ce-o să zică...? Băi Georgică, iar începi? În funcţiile mari se văd oamenii mici. Sau cum era vorba aia cu rolurile la voi?

Dumnezeul românilor nu există şi nu e nici mare. Există doar dumnezei mai mici şi tot mai mici. Care o să transforme lumea asta după chipul şi asemănarea lor. Românii îşi merită soarta. Nu mai au nici o scuză acum. Zarurile le-au fost aruncate. Pierdute sau furate. La fel şi vieţile. Tăcerea tot un fel de pact este. Nicidecum de aur.

P.S. - "Poate mai merită menţionat că între timp FNTi chiar a devenit 100% independent şi de aia moare câte puţin în fiecare an. Nu mai primesc ajutor nici de la AFCN nici de la ARCUB, nici de la nimeni. Iar Asociaţia Teatrelor Independente înfiinţată într-una din ediţiile anterioare, a fost sabotată chiar din interior." (George Remeş.)

P.P.S. - Poate e timpul să-l sun pe Geo.