Parfum de teatru independent

Mă uit la ecranul telefonului. Suntem în toamna lui 2007. Mă sună Ducu Darie. Îmi propune un proiect incredibil de tare. Ceea ce era incredibil de rar pe vremea aceea. Mai ales venind din partea unui teatru de stat.

- Ducu sunt.
- Ştiu.
- Ştii ce e ăla un blog?
- Da.
- Bun. Bulandra e implicată într-un proiect european alături de alte 4 teatre. Blog The Theatre. Teatru făcut după texte de blog.
- Bun.
- Vrei să fii manager de proiect pe Romania?
- Da.
- Bun. Pleci la Graz în seara asta. Cu trenul.
- Whaaat?
- Nu-mi spune că nu poţi.
- Pot.
- Bun.

Nu ştiu dacă nu avea pe cine să trimită sau chiar am fost o alegere gândită. A fost unul din proiectele cele mai frumoase de la Bulandra. Sau cel puţin aşa a început.

Cinci teatre europene, membre UTE, urmau să producă din bani europeni, piese de teatru bazate pe bloguri. Pentru asta, fiecare teatru participant trebuia să aleagă cele mai bune trei bloguri naţionale şi să le dramatizeze în piese de 30 de minute fiecare, urmând ca la Graz să fie prezentate 3 x 5 ţări = 15 piese în cadrul festivalului Blog The Theatre.

La Graz am avut 2 zile de întâlniri cu membri din celelalte ţări participante, pentru a ne pune cu toţii de acord în privinţa metodelor de research şi a modului de utilizare a platformei generale unde urma să ne înregistrăm progresele. În fine. Super profi.

Am realizat că din fiecare teatru de stat, cum era şi Bulandra, fusese trimis acolo omul care avea legături şi cu teatrul underground sau independent, pentru că în ochii celor care fac teatru clasic ce facem noi în afara scenei lor intră cam în aceeaşi sferă cu blogurile. Oameni singuri, neorganizaţi, care îşi urlă cu mai mult sau mai puţin talent, trecerea vieţii. Deci eram într-o companie bună. Eu nu eram angajat al Bulandrei. Colaboram însă din anul 3 de şcoală, refuzasem să mă angajez, şi poate asta l-a făcut pe Ducu să mă respecte pentru curaj sau nebunie, sau în orice caz, destul cât să-mi dea această sarcină. Plătită şi destul de bine. Din bani europeni.

Mai era ceva. Ducu mă ameninţa de ceva vreme că va da drumul proiectului Bulandra Underground şi chiar m-a rugat să anunţ în speech-ul de la lectura publică a blogurilor finaliste că acesta este începutul. Visam că voi conduce o Bulandră Paralelă, cu proiecte cu adevărat underground. Aveam un plan făcut. Cunoşteam toţi creatorii tineri de atunci. Pfff. Ce mai vis. Am realizat însă că timpul trece diferit pentru oameni, şi că pentru mine trecuseră destui ani plini de promisiuni. Sau de reînnoiri de promisiuni.

Mă gândesc acum că poate era şi greu de justificat în faţa marii adunări a consiliului primăriei. De ce să recunoşti oficial existenţa unei noi mişcări teatrale? De ce să faci teatru underground la Bulandra? Pentru că Ducu văzuse sigur pe afară ce înseamnă un teatru adaptat la azi. De ce să plătim atâţia colaboratori? De unde ştim noi că vor vinde bilete dacă abia adună spectatori în beciurile în care joacă? Şi oricum, există Metropolis pentru experimente şi proiecte. Nu? Probabil asta i s-a spus când a adus vorba. Dacă vreodată.

La Graz a fost drăguţ tare. Aşa e şi oraşul. Fostă capitală culturală încă mai purta semnele înnoiri de atunci. Am notat ce era de reţinut, mi-am dat cu părerea, am vizitat oraşul, am mâncat, am băut alături de ceilalţi. Fun. Şi m-am întors la treaba cea mare.

Aşa cum stabilisem, în cinci ţări diferite s-au format echipe de blog-scouts care asta făceau. Împreună cu 2 ajutoare am citit timp de câteva luni, sute de bloguri atunci. Poate mii? Dacă pui la socoteală şi momentele în care realizam de când se încărca pagina că nu mă aştepta nimic care să merite să scroll down. Subiectiv? Serios? Ce nu e?

Cred că toată această cercetare mi-a folosit şi ca o iniţiere în lumea crud de simplă a marketingului. Nu ai poveste, la revedere. Nu pui nimic pe prima pagină care să-l captiveze pe vizitator, la revedere. Am aflat ani mai târziu că prima pagină se numeşte landing page şi că sunt oameni care trăiesc doar din asta. De exemplu.

Cu ocazia asta am mai realizat ceva. Că există o pătură întreagă de oameni "singuri" care vor însă să fie citiţi de cât mai mulţi. Singurătatea fără martori se pare că nu are nici o valoare. Iar de când cu Facebook nici dragostea unora. Nici familia. Nici vacanţele. Şi uneori, nici momentele pure de intimitate.

Despre asta era cumva şi unul din blogurile ajunse în finală. O poveste despre valori pierdute, sau marketate şi vândute. Parfum de femeie atingea puţin şi zona #metoo, dar se focusa mai degrabă pe felul în care se traducea acest fenomen în lumea publicităţii şi a limbajului vizual folosit în reclame.

Povestea e bazată pe experienţa reală a unui "publicitar" care a lucrat la o campanie de tampoane parfumate. Problema care se iscase era că tocmai clienta, producătoarea produsului, nu era de acord să se menţioneze în reclamă că tamponul este parfumat. Ceea ce era ciudat, pentru că tocmai asta îl diferenţia de celelalte. Se putea construi foarte uşor o campanie publicitară pe baza acestui singur detaliu. Unic la vremea aceea pe piaţă... Manuela Ciucur a făcut un rol de compoziţie de o modernitate rară. Presărată şi cu momente executate cu încetinitorul, sau pe repede înainte, sau chiar de stop total, piesa era destul de solicitantă pentru cât de scurtă era. Dar mie îmi place performanţa în teatru. În fine. Nu zic asta pentru că eu am regizat-o.

După ce ajungeai s-o urăşti pentru că se opunea cu vehementa evidenţelor - eroul poveştii aduce chiar o doctoriţă care să-i demonteze clientei teoria - îţi dădeai seama abia la final că nu era vorba despre valorile inventate ale coaliţiei pentru familiei, şi nici despre ce mai înseamnă feminismul azi. Era pur şi simplu o realizare incredibilă care venea chiar din partea celei care urma să câştige o mulţime de bani dacă respecta regulile jocului. Această auto-sabotare a propriei campaniei publicitare ajunge la un moment să le înnebunească chiar şi pe celelalte femei din companie. Care acceptaseră probabil demult că nu mai există nimic sfânt pe pământ şi mai ales că totul e de vânzare. Clienta însă, în mod paradoxal, părea să fie ultima femeie de pe pământ care se mai lupta să salveze ceva din misterul feminin, orice ar fi însemnat asta pe vremea ei. Pentru că acesta suferă transformări nu numai de la o generaţie la următoarea, dar şi de la o regiune la alta. Ca să nu mai vorbim de timpi istorici.

De-asta am vrut să şi regizez acest blog, pentru că toate elementele erau acolo. Nu am făcut decât să transform povestirea într-o piesă de teatru. A fost mai greu să o reduc la 30 de minute. Am luat locul 3 la Graz în cadrul festivalului. Pentru spectacol. Am sperat să nu fie o mişcare politică, dat fiind faptul că aflasem că teatrul din Graz nu era încă membru UTE şi că spera, prin implicarea Bulandrei în proiect, să-l convingă pe Ducu, preşedintele de atunci al UTE, să facă ceva pentru asta.

Au fost invitaţi şi blogerii la Graz. Bloggerul meu îşi spunea Abjectu'. Mai era piesa dramatizată de Peca şi inspirată din 3 bloguri separate - You can buy me with a coffee - regizată de Ana Mărgineanu. Şi Re:Re:Re: Hamlet, dramatizată de Maria Manolescu şi regizată de Radu Apostol. Mie cel mai mult mi-a plăcut spectacolul Anei. Ca regie. Şi lume creată. Şi mesaj. Şi tot.

Premiul a fost de 500 de euro. Cu acordul actorilor, i-am dat aceşti bani autorului blogului. S-a bucurat tare. Abjectu' avea spre 40 atunci. Lucrase în publicitate din când în când, şi nu avea cum să-şi imagineze vreodată că întâmplarea lui va fi jucată undeva în Austria, la un festival. Şi va şi câştiga. Tare nu? Da.

Spectacolele prezentate de celelalte teatre se bazau mai mult pe cum credeau dramaturgii că arată lumea reală a bloggeri-lor, nu cea inventată de ei. Şi atunci am văzut o serie de portrete destul de nereuşite de oameni. Nu ştiu acum dacă senzaţia de nereuşit venea de la limitările sincerităţii lor în blogurile personale, sau de la judecata destul de aspră transmisă de dramaturgi la fel de brutal. Era clar un alt fel de limbaj decât cel românesc, care caută sufletul din personaje, nu neapărat lipsa lui. Cel puţin în cadrul acestui proiect. Sau pur şi simplu bloggerii români, împreună cu echipele de creatori care au urcat blogurile pe scenă, s-au dovedit a fi mai optimişti decât cei din Austria, Polonia, Italia şi Ungaria.

Spectacolele produse în cadrul acestui proiect au rămas în repertoriul teatrelor respective. Era vorba chiar şi de un turneu prin fiecare ţară. Dacă proiectul urma să mai primească finanţare şi la anul.

Cu toate astea, piesele româneşti s-au jucat la Bulandra doar o dată. Cu sala arhiplină. Apoi am plecat din ţară. Îmi pierdusem toate răbdările. De ce? De ce nu? Mai întreabă-mă o dată. De ce? Pentru că filme americane. Clasice. De mic. Alea ruseşti nu-mi plăceau. Păreau nişte documentare cu oameni reali. Nişte ani mai târziu am realizat că diferenţa o făcea actoria. Bună. A ruşilor.

Când am auzit că Ducu vrea să reia spectacolul eram deja la New York. Andrea Păduraru era la Londra. Iar Cristina Marchisano la Los Angeles. Acestea fiind două din actriţele din piesă. I-am scris lui Ducu de la New York un email penibil probabil. Îl întrebam sincer de ce un teatru nu programează un spectacol premiat în afară pentru doi ani, mai ales că urma să atragă o pătura nouă de public tânăr. Poate pentru că spectacolul mea avea deja doi colaboratori. Iar în celelalte erau numai colaboratori. Deci trebuiau plătiţi actorii. Atâta tot.

Iar motivul real al reluării? Teatrul din Graz venea în vizită la Bucureşti cu producţiile proprii de la Blog The Theatre. Deci trebuiau jucate şi astea româneşti. Proiect european. Trebuie bifat. Marius Capotă şi-a dat demisia atunci, fapt pe care mi l-a reproşat ceva mai târziu. Dar mă rog, e mai uşor să dai vina pe alţii pentru alegerile făcute la nervi sau degeaba. Sau din extremism. Sau din copilărie. Am aflat că spectacolul tot s-a ţinut. Cu Adrian Ciobanu nevoit să citească textul pe scenă pentru că era foarte mult. Iar ceilalţi actori înlocuiţi toţi în afara de Manuela Ciucur care juca excelent clienta într-un costum supraponderal. Nu mi s-a cerut acordul în calitate de regizor pentru înlocuiri. Proiect european. Trebuia bifat. Oricum. În orice formă. Mă gândesc că le-a ieşit decontul. Altfel auzeam.

Revenit în ţară după nişte ani, am fost contactat de Abjectu'. Recunoscător veşnic pentru ce am făcut pentru el la nivel de CV personal.

- Abjectu' sunt.
- Ştiu.
- Mai faci teatru din ăla de-al tău?
- Da.
- Bun. Am acces la o sală de teatru cu 300 de locuri în centru.
- Bun.
- Vrei să fii director artistic?
- Da.
- Bun. Mâine mergem să vedem sala.
- Whaaat?
- Nu-mi spune că nu poţi.
- Pot.
- Bun.

Incredibil am spus. Şi aşa şi arăta spaţiul. Fosta sala de şedinţe a senatului în perioada interbelică. O nebunie. Cu balcon. Cu restaurant la parter. Trebuia un pic refăcută acustica. Reflectoare. Scaunele încă erau bune. Începusem să visez mult şi greşit. Adică ireal. Mă gândeam că voi putea să fac acolo tot ce nu am reuşit cu celălalt vis promis - Bulandra Underground. Îmi spuneam, uite vezi, probabil de-asta m-am întors în ţară. Totul are un rost. Şi un sens. Nu? Dacă nu, îi găsim noi repede unul.

La întâlnirea cu directorii UGSR m-am prezentat mai pregătit ca la examenul de actorie. Aveam un plan făcut pe 3 ani în care demonstram că teatrul la care visez eu se poate auto-susţine. Mai ales datorită celorlalte activităţi conexe pe care le putem organiza în toate sălile anexe - care arătau ca nişte camere de bal goale. Imense, cu oglinzi şi lucrături diverse şi intacte, lustre de la început de secol XIX. Aşa ceva exista în Bucureşti şi eu nu ştiam? Am umblat cu pozele în telefon nu ştiu câte săptămâni. Mă uitam la ele împreună cu prietenii şi nu ne venea să credem.

Cum nici directorilor UGSR nu le-a venit să creadă. Sau ei nu mai credeau oricum demult. M-au ascultat. Am auzit un Da. Ar fi frumos. Venea de la directorul cel mare. Şi cel mai în vârstă. Avea peste 70 de ani. Mi-a spus că are foarte multe clădiri ca acestea. Tocmai fuseseră retrocedate UGSR-ului toate clădirile care îi aparţineau înainte de marea confiscare. Şi acum nu ştiau ce să facă cu ele. Jos închiriaseră unui restaurant. Dar sus? Nu era păcat de sală şi de toate încăperile alea? Aşa am zis şi eu.

Directorii mai tineri însă au confiscat în secunda doi conversaţia şi mi-au spus că ştiu şi ei nişte artişti. Mi-au dat chiar şi nişte nume. Am realizat că am vorbit degeaba. Eu mă gândeam la un cu totul alt nivel. Şi ei la fel. Au întrebat dacă am 8.000 de euro pe lună. Am zis că da dar e cam greu să ajung acolo. Aici pe pământ însă, nu. Nu au înţeles ce le propuneam. Sau ba da, au înţeles perfect. Dar ei voiau bani acum. Că cine ştie cât mai sunt în funcţii. Cu toată nebunia asta din politică, nu?

La Teatrul Elisabeta puteţi vedea acum Boeing Boeing, Dezbracă-te, vreau să-ţi vorbesc, şi încă nişte piese în zona asta. Căci despre spaţiul ăsta era vorba. Abjectu' nu m-a mai sunat după momentul acela. Sper că de jenă.

P.S.: Planurile mele pentru ce aş face dacă aş avea o clădire ca aceea încă există. Dacă eşti proprietar dă-mi un semn.