Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  The Doc Files

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Talent nebun sau nebun latent


Daniel Popa

14.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când eram încă student la actorie, ne-a prins controlul în troleibuzul 90. Mergeam de la şcoală în centru, probabil să vedem ceva piesă de teatru. Nu aveam bilete niciunul. Sau oricum, nu toţi. După ce au întrebat unde suntem studenţi, unul din controlori ne-a zis că dacă plângem la comandă, ne dă drumul fără amendă. Ne-am uitat cu toţii la colegul George, care ne-a şi salvat. După ce am coborât cu toţii, controlorul a spus ce vrea să ne arate ceva. Carnetul lui de student la ATF. Absolvise actorie în 70 şi ceva. S-a lăsat o linişte în sufletul meu... Pe vremea aia erau mult mai puţine locuri, nu? Şi nu intra oricine, nu? Sau? Ce s-o fi întâmplat cu omul ăla? Mi s-a părut un caz trist.

20 de ani mai târziu.

Mă ocup de o grupă de teatru amator, în cadrul unui centru social, care are, printre altele, un program de terapie prin teatru, pentru cei câţiva oameni loviţi de depresie care au avut curajul sau au fost împinşi de rude să caute ajutor. Aceştia se numesc beneficiari. Sprijinul pe care îl primesc beneficiarii din partea celor care conduc acest centru social este imens raportat la sprijinul financiar infim primit din partea statului.

Ce fac eu aici nu se plăteşte. Nu sunt bani şi pentru asta. Nu fac asta pentru bani însă. Deci m-am nimerit la fix. Asta ar fi una din activităţile pe care un absolvent de teatru le-ar putea avea în afara scenei. Sunt sute de astfel de joburi, unde prezenţa unui artist poate face diferenţa. Şi unele se şi plătesc. Româneşte probabil dar... Importanţa pe care o simt acei oameni când un profesionist se ocupă de ei este foarte mare. Implicarea lor devine direct proporţională. Iar satisfacţia personală nu se poate cuantifica.

Ce-i mână în luptă pe cei câţiva oameni care au grijă de atâţia alţii prin acest centru social? se întreabă în cor clasa politică românească... De ce să faci aşa ceva? De ce să ai grijă de cei fără ajutor? De ce să vrei să le fie mai bine celor nereprezentaţi de nimeni? Cert e că dacă oamenii din poziţii cu răspundere ar avea un sfert din dedicaţia oamenilor de la centrul ăsta social, România ar fi fost în cu totul altă parte.

Merg de trei ani la ei. În fiecare luni. Mai puţin vara sau mă rog, când sunt plecat. Când am ajuns la ei repetau scenete celebre din programul de revelion. Dar cu o pasiune mai mare decât a multor profesionişti cu care am lucrat. I-am convins uşor să începem să facem piese întregi de teatru. Dacă tot ne jucăm. Să ne jucăm serios. Entuziasmul le-a rămas intact. Şi asta mă face să cred că fac ceva bine. Cel puţin două ore pe săptămână. Dar mai sunt şi momente din acestea, pentru care s-a dovedit că sunt mai puţin pregătit:

Eram în repetiţie. Uşa se deschide destul de violent şi intră un alt beneficiar al centrului social. Nu ştiam cine e. Nu era în grupul de teatru. Şi nici nu-l mai văzusem pe holuri, aşteptând să intre în alte camere de activităţi ale centrului. M-am uitat la coordonatoarea grupului - care e şi directoarea centrului - şi ea mi-a făcut semn că e ok. Omul a cerut voie să asiste. Destul de agresiv, dar nu am stat să judec prea mult. Aveam treabă. I-am făcut semn să ia loc. Chiar dacă începusem să simt diferenţa de energie din cameră. Actorii citeau textul. Eu mai strecuram câte o indicaţie ici colo. La nici cinci minute de când intrase, la auzul cuvântului psihiatru, personajul de mai devreme izbucneşte:

EL - M-am plictisit. M-am săturat de doctori şi pacienţi şi medicamente. Ăsta e un text plictisitor. Vreau ceva vesel.

Încerc să-i vorbesc cât mai normal cu putinţă, ca şi cum toţi suntem bine merci, aşa cum fac cu toată lumea de aici. În timp ce mă gândesc şi că poate nu a fost o idee prea bună să aleg textul ăsta. În acelaşi timp, e şi singurul cuvânt din tot textul care are legătură cu lumea lui. Dacă intra în sală mai târziu, ar fi găsit oare altceva de care să se lege? În fine. Gânduri. Îi zic.

EU - Fii amabil. Repetăm. Ăsta e textul. Nouă ne place. Poate dacă vii la spectacol, o să fie altceva cu mişcare. Acum e o lectură. Citim. Poate fi într-adevăr plictisitor din afară, dacă nu ştii toată povestea şi auzi doar câteva replici scoase din context. Dar nu e politicos faţă de oamenii ăştia care fac un efort. Îmi sabotezi repetiţia.
EL - Tu sabotezi repetiţia cu textul ăsta plictisitor. M-AM PLICTISIT.

Aici redau poate 10% din vorbele lui. Era un critic ferm şi pe loc al produsului artistic din faţa lui, fie el chiar şi în formă de lectură la masă. Şi în ciuda faptului că tocmai munceam la lucrarea mea de disertaţie pentru licenţa de master în consiliere în carieră, cu titlul: "Studiu despre importanţa consilierii actorului în toate cele trei etape ale carierei lui: student, profesionist, pensionar", tot eram pe punctul de a mă gândi să merg la el şi să-i spun: Crezi că eu nu mă pot da în spectacol? De ce crezi că m-am făcut actor?" În fine, monologul meu deloc inspirat, chiar şi pentru un monolog interior, a fost întrerupt la timp de coordonatoare.

EA - Nu vrei tu să mergi afară?
EL - Ce să fac afară?
EA - Să te uiţi la copaci, la cer.
EL - Bine.

S-a ridicat şi a plecat.

Repetiţia a continuat cu mine faultat că încă nu am controlul. Interior. Chiar dacă reuşesc să păstrez pentru mine ce simt sau ce gândesc, de ce nu pot pune stop joc gândurilor de acest fel? Am şi eu nevoie cel puţin de o consiliere. Sau două.

O săptămână mai târziu. Uşa se deschide. Acelaşi personaj intră şi cere voie să asiste. Tonul nu mai este agresiv. Coordonatoarea îmi face semn că e ok, aşa că îi spun să ia loc. Îmi mulţumeşte. Îl cred. După nici 5 minute de lectură, el râde cel mai tare. Şi chiar dacă părea ciudat comparat cu reacţiile celorlalţi, râdea motivat. Adică înţelegea glumele din text.

La un moment dat se ridică. Îmi spun, - Uite vezi. Se apropie de mine. Se apleacă şi îmi spune: - Pot să vorbesc un minut cu dumneavoastră? - Sigur, dar după repetiţie, că nu e politicos acum. - Sigur, vă aştept afară. S-a ridicat şi a plecat.

Repetiţia a continuat cu mine faultat. De data aceasta gândindu-mă în ce situaţie o să fiu pus. Nu avea cum să joace toată starea asta de calm şi înţelegere, nu? Nu aveam de unde să ştiu că viaţa bate filmul care bate teatrul care beat e tot.

Repetiţia se încheie. Ies. Mă aştepta afară. Se apropie. Îmi oferă o ţigară. Şi începe.

EL - Îmi pare rău pentru data trecută. Se poate oare sa îmi găsiţi şi mie un rol în piesa dumneavoastră? Ştiţi, eu sunt actor. Ca şi dumneavoastră.
EU - Nu-mi mai spune dumneavoastră.
EL - Am terminat acum 8 ani. Toată facultatea mi s-a spus că sunt la fel de talentat ca De Niro. Şi m-am crezut aşa de bun, încât după, când nu s-a întâmplat nimic cu mine, am luat-o razna. Şi ăştia nu au ştiut ce să facă cu mine, şi m-au trimis la nebuni. Acolo mi-au dat ăia pastile cu forţa 8 ani, şi uite, reacţiile astea violente pe care le am şi pe care nu le pot controla, sunt de la toate pastilele alea. M-au terminat. Eu nu eram aşa. Nu eram aşa, domnu' Daniel.

Pauză.

Lungă.

În suflet.
_ _ __ ___ _____ ________ _____________

Un băiat care intră la UNATC şi căruia i se spune pe tot parcursul studenţiei, de către un profesor, că este la fel de genial ca De Niro, în ciuda avertismentelor colegilor lui, ce şanse de reuşită are în lumea reală? Nici una. Va fi mâncat de viu. Chiar de către ai lui. Eu ştiu că ne dăm superiori şi plini de empatie şi înţelegere faţă de aproapele nostru. Dar realitatea este uşor pe dos. Nu suntem. Realitatea din lumea teatrului, e mai cruntă decât orice piesă jucată poate pe scenele acestuia. Iar în film, oamenii ăştia geniali sunt exploataţi maxim o dată sau de două ori ca urmare a look-ului excentric şi perfect de imperfect pentru a popula un background, sau pentru a da viaţă unor replici la fel de geniale ca ei.

Încă din primele săptămâni, colegii şi-au dat seama că ceea ce are De Niro e poate mai mult decât talent latent. Cu toate astea, profesorul titular al clasei continua să creadă, poate şi din cauza timpului prea scurt petrecut la clasă, că băiatul este pur şi simplu genial, nicidecum labil şi incontrolabil, cum îi tot spuneau studenţii. Dar de când pleacă un profesor urechea la studentul lui?

La primul examen, pe lângă jocuri şi exerciţii, studenţii trebuie să facă şi ceea ce se numeşte interviu. Să studieze un prieten real, iar apoi, supus unor întrebări din partea celorlalţi, trebuie să răspundă în personajul studiat. Ieşirile din personaj au fost interpretate greşit de profesor. Doar domnul Naum, asistentul profesorului respectiv, a ridicat problema lui De Niro.

Nu e prima oară când un student este ţinut în şcoală strict din frica sau jena profesorului titular de a recunoaşte că a greşit, sau, maxim de teama că, odată aruncat în stradă, aşa deranjat, se poate pierde, sau mai rău. Oare este aşa de greu ca UNATC să colaboreze cu o instituţie de specialitate? Care nu trebuie să vâneze neapărat diferenţele dintre talent şi nebunie, ci să fie acolo pentru cazurile care chiar pot fi evitate, controlate, recuperate. Asta dacă pretindem că ţinem la oameni în general, şi la viitorii artişti în particular. Dar nu. Lipsă de mijloace. Lipsă de viziune. Lipsă de interes. Lipsă de oameni pregătiţi la zi sau specific. Cred că UNATC-ului îi lipseşte până şi o listă cu lipsurile pe care le are. Ceva e putred. Miroase puţin a fleurs du mal praxis.

Situaţia a escaladat în afara orelor de curs, când De Niro se afla la mare cu colegii de clasă. Aceştia l-au luat în rândul lor, încercând să-l trateze ca pe un om normal, dacă tot era asta voinţa catedrei. Când îţi spune profu' că ai un coleg genial, tinzi să îl crezi şi să îţi vezi de treabă, sperând că vreodată va zice şi despre tine la fel. Dar nimeni nu ar trebui să-şi dorească să aibă parte de genialitatea lui De Niro. Colegii bărbaţi au crezut pur şi simplu că problemele lui se trăgeau din faptul că era încă virgin. Şi la ţară sunt oameni care încă mai cred că cineva care tremură în convulsii pe jos este posedat, nicidecum epileptic.

În ultimul semestru de şcoală, pentru că geniul nu se vindecă singur, momentele lui de genialitate au devenit tot mai dese. La examen, De Niro a intrat pe scenă când nu trebuia, încurcând tot demersul într-o transă incontrolabilă, forţându-i pe profesori să apeleze în sfârşit la ajutor specializat. După tratament, De Niro a fost primit din nou la şcoală pentru a-şi susţine totuşi examenul de licenţă. Că oameni suntem. I s-a dat o scenă uşoară. Şi a fost trecut. Că oameni suntem. Şi apoi uitat. Şi trimis înapoi în viaţă. Că oameni suntem?

Ce înseamnă când tu, formator, profesor universitar într-o şcoală cu specific vocaţional, nu înţelegi că un actor bun are nevoie mai ales o minte sănătoasă? Ce înseamnă când unui cadru universitar îi e frică, lene sau ruşine să adreseze elefantul din cameră? Ce înseamnă când din pregătirea actorilor, dar şi a profesorilor, lipseşte cu desăvârşire consilierea psihologică?

Corpul de profesori ai Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică e format, ca în toate cazurile, aici pe pământ, din oameni. Aceşti oameni, în cel mai bun caz, au avut o pregătire formală în cadrul aceleaşi instituţii. Nu voi sta să dezbat aici motivele pentru care mulţi dintre aceştia au ales să rămână în şcoală în loc să se aventureze pe scenele de lemn, publice sau private. Cu toate că şi starea psihică cauzată de această "rămânere" în şcoală e un factor important care stă la baza frustrării studentului de către profesor.

Am stat fără să joc câţiva ani. Nu mi-a impus nimeni. Mi-am impus singur. Şi tot a fost una din cele mai frustrante perioade. Era un întreg volum din mine nesatisfăcut. Negratulat. Nu-mi mai primeam doza de aplauze, priviri, râsete. Mă simţeam din ce în ce mai gollum. Fără preţioasa mea actorie... Un om bolnav şi eu. Altfel nu s-ar fi povestit. În fine.

Se mai adaugă la firea supusă greşelii a omului şi o întreagă paletă de nereguli psihice interioare mascate sub umbrela din ce în ce mai încăpătoare a meseriei de actor azi. Şi-atunci, un om care la rândul lui nu a fost supus unui examen psihologic de bun simţ, este el în măsură oare, să îndrume în loc să devieze, să dezgroape în loc să astupe total liniile vieţilor celor pe care-i învaţă la gât cravata cum se leagă?

În scris, România pare că funcţionează după cele mai înalte şi internaţionale standarde. Realitatea însă contrazice total acest lucru. Şcoala de teatru, şi mă refer aici la şcoala absolvită de mine, UNATC - chiar dacă sunt convins că situaţia stă exact la fel în toate instituţiile din ţară în care se studiază actoria -, nu are capacitatea, nici umană nici profesională, de a pregăti actorul pentru viaţa care urmează studenţiei. Şi în foarte multe din cazuri, catedra nu ştie cum să-şi îndrume studenţii nici măcar când sunt încă în şcoală, în faţa lor.

Am fost curios, şi numai din punct de vedere timp, care este interacţiunea reală a unui profesor cu un student la actorie în ziua de azi. Mai mult decât minimă. Iată care sunt datele:

Un profesor titular are la clasă 60 de studenţi.
Un curs de actorie durează 6 ore pe zi.
Cursurile au loc 5 zile pe săptămână.
Un an universitar are 36 de săptămâni.
Mai nou, un actor studiază doar 3 ani.

Am luat calculatorul să văd cât timp petrece un profesor, în condiţiile menţionate mai sus, cu un student, în cazul în care acesta chiar vine la toate cursurile. Şi nu lipseşte nimeni. Motivat sau nemotivat. Şi nu întârzie nimeni. Şi fără să pun la socoteală pauzele obligatorii. Sau neprevăzute. Şi fără să pun la socoteală momente de aşteptare, curăţenie, mutat mobile, căutat şi pregătit recuzită, schimbat de haine, etc. Cât petrece în medie un profesor cu studentul lui la actorie? 6 minute pe zi. Adică 30 minute pe săptămână. 2 ore pe lună. 18 ore pe an. 54 de ore în 3 ani de studiu. 54 de ore în care studentul a devenit din amator profesionist?

Malcolm Gladwell spune că abia după ce petreci 10.000 de ore făcând un lucru, te poţi numi un profesionist. 10.000 minus 54...

Când apucă un viitor actor să se autocunoască în cadrul universităţii? Tot ce reţine el după anii de studiu va fi cel mult ce credeau profesorii şi colegii despre el. Din păcate asta va fi şi părerea lui. Presiunea şi influenţa sunt atât de mari încât ajungi să nu mai ştii la un moment dat dacă gândurile îţi aparţin, dacă suferinţa prin care treci e cu adevărat a ta sau e împrumutată din inconştientul colectiv, dacă eşti unde îţi trebuie.

Profesorii din catedra UNATC nu beneficiază de educaţie continuă. Aceşti oameni trebuie să se perfecţioneze într-una de când rămân în şcoală şi până ies. Sau cel puţin până adună 10.000 de ore... Pentru că de ei depinde direcţia în care o vor lua cei tineri. Nefericirea şi surpriza absolvenţilor că socoteală din UNATC nu se potriveşte cu cea din târg, vine târziu. De multe ori, prea târziu.

Este evident că fără să te cunoşti, nu poţi ajunge să cunoşti nici personajele pe care le joci. Nu aş vrea ca România să aplice şi în secolul XXI aceleaşi teorii despre ce înseamnă să fii actor. Aş vrea că România să-şi dorească ca un actor să fie un om complet, educat şi antrenat pe toate planurile. Dar când mă uit ce teatru ieftin acceptă românii, de fapt oamenii de peste tot, din partea politicienilor, mai bine tac semnificativ.

În UNATC-ul de azi, ca în orice instituţie de stat, se bifează activitatea în mod ciudat, cu acceptul ambelor părţi. Nimeni nu mai are chef azi să sară la trambulină în pantaloni de mişcare. Sau să alerge în curtea şcolii printre maşini. Sau să desfacă un text cu arsis şi thesis. În acelaşi timp, modul în care se predă e total neinteresant pentru orice tânăr dotat. Cu un telefon smart. Odată admiterea încheiată, profesorii titulari aşteaptă salarii mari, iar studenţii aşteaptă marile roluri. Dar puţini au norocul lui Duda. Să joace un prinţ toată viaţa.
_ _ __ ___ _____ ________ _____________

P.S. - De Niro este încă în tratament. I-am dat şi eu un rol în piesa pe care o repet acum. E piesa pe care o citeam când a intrat peste noi. O să fie gata în curând. Şi toţi fac nişte personaje greu de reprodus de nişte actori profesionişti. Mi se pare incredibil. Sunt puţine lucruri de care sunt mândru cu adevărat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer