Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  The Doc Files

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Totul va fi TIFFerit (III)


Daniel Popa

07.07.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Sunetul? Merge. Camera? Merge. Clacheta.
10 pentru FILM. Dubla 1. Tras 3.

13. Exterior. Cartierul Panduri. Dimineaţă.

Oraşul nu s-a trezit încă... Maşinile stau aliniate ca nişte cai legaţi peste noapte... Un sunet de roţi rulând pe dalele neregulate... Sunt eu, unul din cei 10...

Alarma încă îmi sună în urechi... Am dat colţul cu un sentiment puternic de deja-lu.

14. Exterior. Panduri. După colţ. Secunde mai târziu.

O rază de soare îmi sparge ochii proaspăt treziţi din somn. Plâng de-a dreptul. Lacrimile funcţionează ca o lupă şi totul devine supradimensionat. Sper că nu şi aşteptările mele. Cum e vorba aia, cine plânge primul, râde la TIFF?

Termin de încărcat maşina. Închid portbagajul. Mă urc la volan. Aşa să mă ajute Dumnezeul Filmului Românesc!

15. Interior. Maşina mea. Autostrada Piteşti. 8am.

Mă uit la WAZE. 5 ore şi 30 de minute până la Hotel Pami. Mă întreb cum e la Hotel Pami. Şi cred că o dată cu mine se întreabă şi tot universul cunoscut. Ăsta e luxul pe care ţi-l dă autostrada. Ai timp să te gândeşti la ale tale. Ah, am ajuns la Piteşti.

16. Interior. Maşina mea. Valea Oltului. 10pm.

Românii gonesc cu 90 de km pe oră prin localităţi unde limita bunului simţ, nu cea legală, ar trebui să te facă să mergi cu maxim 42. Dar România este o ţară credincioasă. Şi pietonii, dar mai ales şoferii. Pe bord au iconiţe iar pe maşină se înalţă spre cer o antenă făcătoare de minuni, care-i apără şi păzeşte. Problema e că staţiile lor anunţă doar locurile unde stau la pândă poliţiştii, nu şi locurile pe unde se decid să treacă strada, puţinii rămaşi în viaţă la sat.

17. Interior. Camera Hotel Pami. Cluj. Prânz.

Camera e curată. Deschid geamul. Şi aerul e la fel. E şi la 30 de minute de centru. Şi de hotelul celorlalţi. Pe jumătate de deal, în faţa mea, se întinde, în toată splendoarea lui, un cimitir. Memento Mori... zic. Bun. La treabă, dacă tot sunt în viaţă. Cum ajung în centru? Cu taxiul. Sau cu maşina din partea... Nu cred. Cu taxiul. Sau nu, merg pe jos. Cu ocazia asta, o să mă vadă şi mai mulţi clujeni.

18. Exterior. Centrul istoric. Cluj. Ora 14:30.

Prin centrul vechi din Bucureşti nu îmi place să mă plimb. În Cluj e o plăcere. E normal? Sau chiar e mai plăcut aici? Mă uit la oameni şi majoritatea par străini. Dar nu sunt.

În Piaţa Unirii, pe una din laturi, se află biroul 10 pentru FILM. De la geam sigur ai putea să vezi perfect un film proiectat în aer liber. Dar nu de-asta ne-am adunat aici.

Suntem încă jos. La intrare. Ni se spune să intrăm pe rând pentru că vom fi filmaţi. Deja? Ni se dau primele sfaturi. Să nu ne uităm în cameră. Şi să ne purtăm natural. Ok. Dar de ce să regizezi un making of?

19. Interior. Birou 10 pentru FILM. Ora 15.

Suntem într-o încăpere destul de mare. Aici va fi sediul nostru central. Coordonatoarea noastră ne spune câte ceva despre ea. Şi cum a ajuns să se ocupe de acest program. Nu ştiu însă dacă dragostea ei pentru film, o califică pentru o asemenea sarcină. Să ai grijă de 10 actori şi de imaginea lor presupune mai mult decât o atitudine de Aunt Lydia din Handmaid's Tale. Dar asta doar aşa, de dragul glumei. Ca să nu-i spun diriga, cum zice că i-au spus grupele din anii trecuţi.

Entuziasmul primei zile este în aer. Suntem curioşi ce vom face şi mai ales cu cine. Ne lăsăm cu toţii pe spate şi visăm, fiecare în limba lui. Dar nu pentru mult timp.

În camera noastră, intră prima speaker-iţă. Şi astfel începe oficial Programul 10 pentru FILM. Să curgă cu knowledge, sfaturi, tips and tricks, deschidere, înţelegere şi mai ales, umor şi voie bună.

20.1. Interior. Birou 10 pentru FILM. Minute mai târziu.

Totul se întâmplă acum pe repede înainte, cu Speaker-iţa care gesticulează, vorbeşte, ascultă întrebări, vorbeşte. Mai avem şi cadre cu cei 10 care ascultă activ, râd, se uită unii la alţii, ascultă iar. Din când în când revenim la viteză normală pentru a mai auzi câte o replică.


SPEAKER-IŢĂ
Ce a făcut Dragoş Bucur cu o linguriţă, nu o să puteţi să faceţi voi 10, niciodată.


Am râs. E ok oare să spui asta unor omuleţi veniţi cu speranţa că poate cine ştie, totul va fi, dacă nu bine, măcar tifferit?

Acţiunea se derulează din nou pe repede înainte, cu Speaker-iţa care gesticulează, vorbeşte, ascultă întrebări, vorbeşte. Revenim la viteză normală.


SPEAKER-IŢĂ (CONT'D)
Sunt maxim 10 actori de film buni în România. Şi din păcate, nici ei nu au puterea să aducă publicul în sală.


Imaginile curg din nou pe repede înainte, la fel ca gândurile mele: Când spune că sunt 10, oare se referă la noi? Glumesc.

Poate vina nu e neapărat la actori. Poate scenariile sunt de vină. Poate cheia minimalistă pe care mulţi încă nu au depăşit-o. Poate producătorii care investesc în mod conştient doar în filme de festival. Recunosc, ultimii ani au adus din ce în ce mai multe filme care au început să spargă clişeul filmului românesc. Dar poate şi televiziunile care au îndobitocit poporul au o vină. Poate şi politicienii care au smuls românilor timpul de a visa, sau de a citi o carte, fără gândul imediat la chirie, rate, taxe, impozite. Şi nu în ultimul rând, poate poporul însuşi e de vină, publicul, pentru că a ales să nu înveţe nimic din istoria lui recentă. E oare doar vina actorilor că nu vine lumea la filmul românesc? Important este că nu e vina mea. Eu nu mă număr printre cei 10 actori buni. Revenim la viteză normală.


SPEAKER-IŢĂ (CONT'D)
Sunt câţiva care pot să ducă un film întreg. Dar tu? Tu poţi să duci un lungmetraj?


Gândurile mele continuă să zburde. Sigur că nu mi se adresează doar mie, se adresează unei întregi pături de artişti care speră să spargă bariera, sau tavanul de sticlă. Nu ştim dacă putem. Oare de-asta suntem aici?

Pe repede înainte, Speaker-iţa pare că se apropie de sfârşit.


UNUL PENTRU FILM
Aveţi un sfat pentru noi?

SPEAKER-IŢĂ
Nu mai beţi, oameni buni. De ce? Pentru că a doua zi, nu vi se mai prinde machiajul.


Ha. Mulţumim mult. Montaj rapid. Poză cu grupul. Pauză. Ţigară. Cafea. Apă. E caldă. Dar e apă. Deci e un lucru ştiut că actorii beau. Beau şi mă gândesc că mai am o grămadă să demonstrez că sunt bun. Azi te poţi filma singur cu telefonul. Imaginaţie să ai. Şi apoi? Pui filmele pe YouTube. Şi dacă eşti bun, sau nebun, devii viral. Dar cum să încep. De unde? There is no spoon? Fuck.

20.2. Interior. Birou 10 pentru FILM. Seara.

Pe repede înainte, intram înapoi şi odată cu noi intră şi următorul speaker, un regizor de film. Începe conversaţia cu noi arătându-ne ceva din munca lui. Excelentă cartea lui de vizită. Nici nu mai trebuia să vorbim peste asta. Eram gata să semnez.

Scurtmetrajul pe care ni l-a arătat Milo este chiar special. Sentimentul pe care mi l-a dat - o chemare ciudată ca atunci când te uiţi în gol şi îţi vine să sari. Şi în secunda următoare te întrebi dacă ai sărit şi speri că eşti încă sus. De parcă se tripla atracţia gravitaţională. Bun. Bună treabă.

Mâine ne întâlnim să filmăm. Şi acum suntem chiar nerăbdători.

Altfel, încercând să umplem timpul acordat cu o discuţie, a recunoscut că regizorii de film nu prea merg la teatru să vadă actori noi. Dar că în acelaşi timp, e şi vina noastră că regizorii nu ne cunosc, pentru că nu ştim să ne marketăm.

Adevărul, chiar dacă e undeva la mijloc, e că de-asta suntem aici, pentru că unii dintre noi sigur nu ne-am priceput să ne facem văzuţi, auziţi, remarcaţi. Se pare că vom avea şi o întâlnire cu o specialistă în marketing online. La fix.

Imaginile se succed din ce în ce mai rapid până apune soarele. Cei 10 ies din cuptorul creaţiei şi se pierd prin oraşul animat. Îi redescoperim în parcul din faţa hotelului Victoria.

Camera se plimbă uşor printre cei 10 pentru FILM, care, întâi timid, apoi din ce în ce mai aprins şi mai personal, construiesc amintiri comune într-una una din cele mai frumoase seri de la Cluj. Discutăm, glumim, bem, comparăm, descriem, mimăm, bem, ne imaginăm, bem, povestim, bem. Gata. S-a sunat.

21. Exterior. Străzi Cluj / Interior. Camera hotel Pami. 2 am.

Sunt în drum spre hotelul meu. Încep să nu mai recunosc Clujul meu de... dimineaţă. Mă uit pe Google Maps... Spune că trebuie să o iau în direcţie inversă. Nu cred aşa ceva. Întrebasem nişte clujeni care este drumul spre glorie şi mi-au zis că tot înainte. Hai să văd pe Waze. Pfff. La fel. Taxi? Du-mă repede la Pami.

În timp ce fumez o ultimă ţigară, ignorând mesajul de pe pachete cât şi cimitirul din faţa mea, profesionistul din mine exclamă: Ah, fuck, mâine cum o să mi se prindă machiajul?

22. Interior. Hală dezafectată. Ziua 2.

Am ajuns la filmare voios de pionier. Şi maşina din partea TIFF la scară m-a ajutat. Aveam şi multe haine. Tot ce adusesem pentru colegi şi colege de la Bucureşti.

Suntem într-o hală. Imensă. E bine că am ieşit din birou. Şi facem ceva. Ce (ne) facem? Meseria.

Şi, ACŢIUNE! Suntem filmaţi stând jos, în picioare, alergând, râzând, serioşi, în perechi, la masă, lângă şi în duş, certându-ne, iubindu-ne, pe canapea, în praf, la perete, de departe, cu haine, fără haine, cu mască şi fără. Tare.

Rezultatul? Un videoclip românesc ultra decent pentru o melodie românească la fel. Nu ştiu dacă aş putea trimite însă clipul unui director de casting rugându-l să fie atent unde apar şi eu, dar este foarte bun. Ar fi fost poate şi mai util dacă primeam şi materialul brut.

Se lasă seara. Nu mai ştiu unde am fost să mâncăm. Apoi fiecare la hotel. No party for the stars. Eram obosiţi.

23. Interior. Birou 10 pentru FILM. Ziua 3.

Cei 10 pentru FILM intră pe repede înainte în birou, îşi fac cafele, ies la ţigară, revin în birou, se aşază şi încep să asculte o altă speaker-iţă. Este specialista în marketing online. Aceasta citeşte pagini pline de informaţii utile. Dar termenii pe care îi foloseşte sună ca o limba străină pentru mulţi dintre noi. Ni se promite că vom primi informaţia şi scrisă. Mai bine. Scripta manent. Timpul expiră. Poză de grup. În timp ce un carton negru umple ecranul cu ce-am reţinut.


SPEAKER-ITA
Pe Facebook este bine să vă puneţi numele adevărat.


Montajul rapid se reia. Cei 10 sunt toţi ieşiţi pe balconul interior al clădirii. Majoritatea fumăm. Şi bem cafele. Fumăm. Cam la asta se reduce în general munca actorului cu sine însuşi în timp ce aşteaptă să fie chemat în scenă. Sau la cadru, dacă a mâncat praf stelar când era mic.

Un carton negru apare iar ca în filmele mute, şi anunţă:


CARTON
Speakerul următor.


Speakerul următor, fost director de casting, ne spune că ajunsese să vadă toate piesele de teatru din Paris, de exemplu, în căutare de actori pentru film. E adevărat că şi onorariile acestui fost director de casting francez erau probabil pe măsură. Ar fi o cheltuială destul de mare şi numai dacă vrei să vezi toate piesele din Bucureşti.

23.1. Interior. Birou 10 pentru FILM. Pauză de masă.

Casolete de două feluri tronează în mijlocul mesei. Nu ştim dacă fenomenul de fata morgana creat deasupra mâncării este de la faptul că în cameră sunt 40 de grade, sau pentru că mâncarea e caldă. Poate fi şi de la faptul că în cameră sunt 10 stele care ard mocnit, aşteptând să fie descoperite şi botezate. Câştigându-şi astfel locul în constelaţia de artişti vizibili acum chiar şi cu ochiul liber.

Montaj rapid cu cei 10 pentru FILM, care mănâncă 10 casolete pentru prânz.

23.2. Interior. Birou 10 pentru FILM. După amiază.

Pe repede înainte, alt speaker intră în camera noastră. Vorbeşte. O ştiu pe doamna CDF de vreo 20 de ani. Ne povesteşte, ne arată cum să nu, ne învaţă cum să da. E tare doamna CDF. Timpul expiră. Poză cu grupul. Apoi un carton cu ce am reţinut.


DIRECTOAREA DE CASTING
A trebuit să închid agenţia săptămâna trecută. Noua lege cu utilizarea datelor personale. Dintr-o bază de date de 16.000 de oameni, mi-au răspuns la mail câţiva.


23.3. Interior. Birou 10 pentru FILM / Exterior. Gulaş Party. Seara.

E seară din nou. Pe repede înainte, acţiunea se mută din birou în mijlocul unei petreceri. E Gulaş Party. Mâncăm. Şi râdem. Mâncăm. Ne dăm seama că ar trebui să ne mutăm mai central. Nu ştim deloc să ne marketăm. Avea dreptate Milo.

Cei mai curajoşi se aventurează după ceva de băut. Aunt Lydia ne aduce în cerc un regizor de film. Şi un actor. Se întâmplă să-l cunosc pe Pepe de când eram în şcoală amândoi. Mă bucur tare de revedere. Bem, vorbim şi uităm cum trece timpul.

Noaptea se lasă uşor peste Cluj. Mergem la petrecere mai târziu? Nu. No party for cei 10. Abia de mâine vom ieşi la petreceri. Sfatul zilei: Să nu cumva să pierdeţi invitaţiile de la HBO party că altfel nu mai intraţi.

Hei, taxi, du-mă repede la Pami! Sper că nu am rătăcit tocmai...

24. Interior. Birou 10 pentru FILM. Ziua 4.

Imaginile se succed din nou cu rapiditate. Cei 10 se adună. Suntem deja ca o familie. Ne facem cafele. Bem apă. Fumăm o ţigară. În preajma orei, ne adunăm toţi înăuntru, şi aşteptăm în cor următoarea experienţă.

Mă trezesc cuvintele seci, dar fără pic de hate ale directorului festivalului, care îmi spune că el personal, a crezut tot timpul că eu nu am nici o treabă cu filmul. Apreciez maxim onestitatea. Ştiu că totul se reduce la păreri subiective şi personale bazate pe un sentiment pe care cineva ţi-l trezeşte sau nu. Rar te înşeli. Dar sunt cazuri. O zice şi el. Altfel nu eram astăzi aici.

Timpul expiră. Poză de grup. Zâmbet de 10 pentru FILM.

Intervenţia următorului Speaker, o directoare de casting, mă face însă să-mi pierd speranţa. Doamna ţine să precizeze, că nu m-a chemat să dau probă pentru serialul Comrade Detective, pentru că am făcut fiţe la vreo două reclame. La revedere.


UNUL PENTRU FILM
Stop. Haideţi întâi să definim conceptul de fiţe. Probabil am cerut bani mai mulţi.

CASTING DIRECTOR
Da.

UNUL PENTRU FILM
Păi şi ce, sunt banii dumneavoastră?

CASTING DIRECTOR
Hai să ne tutuim, te rog.

UNUL PENTRU FILM
Păi şi ce, sunt banii tăi?

CASTING DIRECTOR
Nu. Mie nu îmi iese nimic.

UNUL PENTRU FILM
Atunci de o iei personal?

CASTING DIRECTOR
Eu am venit să ne împăcăm.

UNUL PENTRU FILM
Eu nici nu ştiam că suntem certaţi. Nici nu ştiu cine eşti. De ce nu ştiu? Pentru că eu nu iau personal toate ne-întâmplările mele. Nu vă judec când nu iau un casting.

CASTING DIRECTOR
E vorba de ton.

UNUL PENTRU FILM
Am impresia că pentru voi orice ton cu care îşi cere un actor drepturile este unul nesimţit. Sunt sigur că în bazele voastre de date nu suntem împărţiţi pe vârste sau abilităţi, ci pe preţuri. Actori de la 0 la 50 de euro. Actori de la 50 la 100. Actori de la 100 la 200. Şi tot aşa. Pană la suma care vi se pare vouă, atenţie, VOUĂ, decentă pentru traiul unui actor.

CASTING DIRECTOR
Eu am ajutat mulţi actori, şi unul nu mi-a zis mersi.

UNUL PENTRU FILM
Uite vezi, până nu vă dispare chestia asta din cap, cum că voi ne daţi nouă de mâncare, e clar că vorbesc degeaba.


Aunt Lydia ieşise de ceva vreme din cameră. Cred că are alergie la lucruri evidente. Câţiva din colegi au venit şi mi-au pus o mână pe umăr. Nu ştiu dacă în semn că au înţeles ce s-a întâmplat sau ca să mă potolesc. Următoarea speaker-iţa însă, fără să ştie nimic din ce se petrecuse, m-a făcut să nu mă mai cred nebun.


DOMNICA
Pe mine nu mă interesează cât cereţi voi la o reclamă. Dacă se poate bine, dacă nu, nu. Nu ştiu alţii cum sunt, dar la mine intri pe lista neagră dacă faci ceva grav din punct de vedere meserie. Dacă mergi la filmare şi nu ştii textul şi ţii toată filmarea pe loc ore întregi; sau dacă te duci beat, sau uiţi că ai filmare şi nu te duci deloc. Dacă ajunge la mine informaţia asta, a doua oară nu ştiu dacă te mai chem. Iar a treia oară nu te mai chem sigur.


Asta e de înţeles. Total. Mă liniştesc. Era doar un caz răzleţ?

Tot ce se poate. Florentina Bratfanof chiar ne-a pus să dăm probă pentru un film la care lucra. Dacă tot e directoare de casting şi noi actori... A părut chiar ciudat după atâtea vorbe. Deşi aşa mă aşteptam să fie toată tabăra. Bun exerciţiul. Chiar dacă ştiu că nu am avut o probă bună. Norocul meu că Flori m-a văzut şi la teatru.

24.1. Exterior / Interior HBO Party / Străzi Cluj. Noaptea.

Montaj rapid cu cei 10. Ajungem la o petrecere. Stăm puţin. Într-un colţ. E frumos aici. Ne zicem noi zece, nouă. Ni se spune să nu părăsim grupul. Păi? Se întâmplă sa mă întâlnesc şi cu nişte cunoscuţi şi atmosfera se mai colorează puţin. Facem poză la panou. Dovadă a trecerii noastre. Şi plecăm. Ca nişte staruri adevărate.

P.S. Pentru doamna care nu a putut intra şi striga la cel de la intrare frustrată "Tu ştii cine sunt eu?": the HBO Party is overrated.

Imaginea revine la viteză normală în momentul în care plec de la petrecere şi mă întâlnesc în oraş cu alţi participanţi la festival, invitaţi în cadrul altor programe, sau chiar cu câte un film. În piaţa istorică a Clujului poţi sta până dimineaţă la mese. Dacă ai ce şi cu cine povesti. Iar piadina este ceva îngrozitor de bun dimineaţa la doi. Perfect pentru oameni ca noi. Oare după ce se termină festivalul, cum arată Clujul?

25. Interior. Sala de conferinţe La Platinia. Ziua 5.

Suntem la conferinţa de presă special anunţată. Nu s-au prezentat prea mulţi curioşi. Păcat. Aunt Lydia repetase cu noi întrebări şi răspunsuri. Mă întreb ce surprize a avut la ediţiile anterioare... Sau mai degrabă ce părere are ea despre actori în general...

Treaba asta cu puţină presă se pare că e prima oară când se întâmplă. Explicaţia? E 1 iunie. Toată lumea e liberă. Ha! Râsete de copii.

25.1. Exterior. Cluj / Interior. Birou 10 pentru FILM.

Montaj pe repede înainte cu noi care călătorim de la conferinţă înapoi la sediu. 10 pentru FILM mănâncă 10 casolete. Ţigări. Cafea. Apă.

Ne vizitează în campus regizorul Cristi Puiu. Eram curios de discursul lui după ce auzisem din toate părţile că este regizorul imposibil, acest Lars al cinematografiei româneşti. Era un pic supărat. Adică proaspăt afectat. Doar ce terminase o filmare.

Am aflat cu ocazia asta ce aşteaptă Cristi Puiu de la un actor. Şi mai ales ce nu (se) aşteaptă. Mi-a adus aminte de simplitatea pe care o cerea şi David Mamet actorilor într-o carte dedicată acestui subiect.

Mi-a rămas în cap teoria lui că românul are gestul psihologic de a da vina pe celălalt. Şi că nu ne gândim deloc că fiecare în cercul nostru, pentru ceilalţi, suntem mai mult celălalt decât suntem noi înşine. Face sens? Atunci făcea. Şi asta făcea şi el de fapt. Dădea vina pe ceilalţi. Actorii dădeau vina pe el. Sau pe echipă. Echipa dădea vina pe vreme. Sau pe mâncare. Şi tot aşa. Ca un circuit al responsabilităţii în natură.

Urmează Vlad Ivanov. Habar nu aveam cât a muncit omul ăsta. Şi mai ales de când. Şi iată-l la fel de consecvent, determinat, activ, şi cu respect pentru meserie şi noi toţi. Au dreptate şi oamenii ăştia într-un fel să nu rişte un film de lungmetraj pentru a "descoperi" un alt talent. A devenit un lux. Înainte nu puteai să rişti pentru că pelicula era scumpă. Acum nu poţi sa rişti pentru că paradoxal, în secolul vitezei şi al tehnologiei, nu ai timp de experimente. Şi mai rişti şi să nu mai fie nimic valabil din filmul tău până ajunge în cinema. Aşa de pe repede se întâmplă parcă azi totul.

Regizorul de la Serafimi ne zice că a făcut-o. A riscat. Dar asta pentru că a stat 10 ani pe margine până să-l bage cineva în seamă, şi cunoaşte perfect sentimentul. Pentru cineva care doar ce a scos capul din oul îngropat în nisip şi vrea să se îndrepte spre mare din instinct, nu e chiar aşa de simplu. Sau?

Nici prezentarea noastră înghesuită înaintea proiecţiei cu Touch Me Not, nu cred că ne-a ajutat prea tare. Iar la petrecere am stat din nou grupaţi, dar nu ne-a recunoscut nimeni. Deşi aveam toţi măştile sociale la noi.

26. Interior. Teatrul Naţional Cluj. Gala TIFF. ZIUA 6.

Suntem în culisele Teatrului Naţional din Cluj. Aşteptăm să intrăm pe scenă. Suntem toţi îmbrăcaţi cu ţinutele primite de la sponsori. Urmează cele 15 secunde de glorie. Warhol zicea de 15 minute, dar asta era valabil poate în secolul trecut.

Azi se pare că e o zi specială pentru că la prânz nu am mai primit casolete. Aunt Lydia ne-a dus la un restaurant în oraş şi ne-a zis că masa asta adevărată e din partea ei. În orice caz, când a venit mâncarea, mi-a venit pur şi simplu să exclam: Blessed be... Nu mai văzusem farfurii din Bucureşti.

Tocmai a fost difuzat clipul video filmat de noi zilele trecute. Cei din sală ştiu acum că noi putem sta jos, în picioare, putem râde, unii din noi se pot dezbrăca, putem alerga, şi în general, putem să ne facem că facem o mulţime de lucruri. Pe aplauze suntem invitaţi în scenă. Ne aliniem. În ordinea alfabetică a numelor noastre mici. Aşa cum am repetat. Şi apoi ieşim. La fel de rapid. Păi?

Am mai avut sentimentul ăsta o dată. Când eram mic şi mama încerca, fără să exagereze, să-mi impună, din inerţia secolului trecut şi a mii de ani, nişte drumuri la biserica din cartier. Am fost în cele din urmă să mă spovedesc. Preotul şi-a aruncat mileul peste primii trei copii din faţă, şi ne-a zis tuturor, mai mulţi de zece, să spunem nişte cuvinte şi gata. Eram izbăviţi. De-atunci nu am mai putut să iau fenomenul în serios.

Suntem în holul teatrului. Din sală se aude Tudor cum îşi prezintă premiile. Îi sugerez ca pe viitor, să-i pună pe cei 10 pentru FILM să prezinte premiile de la Gală. Măcar atât. Altfel, de aici din afara sălii cel puţin, pare că începe să sufere şi el de un început de statuie, exact ca Ion Caramitru. Ştiu că bancul e cu Andrei Şerban...

Nu m-am mai dus la ultima petrecere. Îmi era foame. Am mers să-mi iau o Piadină cu Alina, alta pentru TIFF. Şi ne-am gândit că ar fi fost incredibil dacă filmam pe ascuns toată această tabără şi la anul aplicam cu filmul la TIFF.

Dar până la anul, poate nici nu va mai exista România. Până la anul locul ăsta se va numi Ţinutul Pesedeului. Şi toată această încordare ne va trece.

Taxi. Pami. Cameră. O ultimă ţigară. La geam. Ce linişte. Îmi zicea bunicul că cimitirul e cel mai sigur loc din lume. Pentru că toţi oamenii sunt morţi, deci nu are cine să-ţi facă rău. Bine, pe vremea lui, morţii nu votau.

Măsor din ochi cât îmi va lua să-mi fac bagajul mâine. Şi mă culc pe-o ureche.

27. Interior. Acasă la mine. Miercuri. Amiază.

Înainte să-i trimit scenariul ăsta lui Răzvan Penescu de la LiterNet, am recitit ce-am scris înainte de TIFF despre TIFF. PFF. Iată un fragment:

RODICA NEGREA - Ce poate fi filmul după 10 pentru FILM la TIFF 2018?
DANIEL POPA - În 1999, la CineMaIubit, după ce am luat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, m-a întrebat o reporteră: Ce planuri ai acum, după acest premiu? I-am răspuns fără să clipesc: Mă aşteaptă afară doi producători şi deja am semnat trei contracte. Reportera: Serios? Eu: Nu.

Din păcate teatrul şi filmul funcţionează într-o lume în care legile se improvizează mai mult decât replicile dintr-un film, în funcţie de interese personale, şi trecătoare. Din păcate, românii, după ce împrumută sau fură de afară un model, par că pierd pe drum instrucţiunile de folosire. Sau are loc uşor dar sigur, o românizare care transformă totul în ceva mic. Cu muştar. Nu doar politicienii copiază doctorate. Şi artiştii copiază. Să ne amintim cum au arătat premiile GOPO 2018? Şi UNITERUL - altă capsulă a timpurilor trecute. Îi dăm înainte într-o inerţie, bifând acte artistice şi interesul pentru diverse teme, oameni, locuri. De asta suferă mulţi artişti de succes. Iar publicul simte că filmul românesc nu îi este încă adresat lui. Cu foarte puţine excepţii, evident. Să mergeţi la Artists Talk, al Gianinei Cărbunariu. Înainte să vă apucaţi de următorul proiect.

Să mă întorc la întrebare. Ce poate să însemne 10 pentru FILM pentru mine? Dacă TIFF nu face asta doar ca să bifeze interesul pentru talent nedescoperit - ar trebui să însemne ceva. Dacă eu chiar sunt un talent şi nu sunt doar un nume care a fost propus într-o criză de alte nume, ar trebui să însemne ceva.

Eu nu mă aştept la nimic aşteptându-mă în acelaşi timp la orice. E mai bine să te poziţionezi aşa. Pentru mine înseamnă deja. Merg la un festival. Îmi plac tare festivalurile. Oameni noi, petreceri, mâncare şi cazare asigurată. Ce vine peste asta, e un super bonus."

 

28. Interior. Acasă la mine. Seara.

Deschid televizorul. Pe toate canalele, naţionale şi internaţionale, imagini live cu Simona Halep care în timp ce arată spre Firea, zice:


SIMONA HALEP
Fraţilor, nu v-aţi săturat de politicienii ăştia ordinari care ne-au mâncat vieţile în timp ce s-au agăţat de orice succes al nostru de ordin personal? Haideţi afară toţi, Acum. Şi până nu-şi semnează toţi demisiile şi nu se predau singuri la cea mai apropiată secţie de poliţie cu o foaie pe care sunt scrise toate conturile unde sunt banii României, nu ne lăsăm. Toată presa internaţională e cu ochii pe mine acum. Ne vedem la Casa Poporului în jumătate de oră.


Îmi dau seama că e imposibil să ajungă de la Stadion până la Casa Poporului în 30 de minute cu traficul ăsta. Plus că nu am televizor. Şi mă trezesc.

29. Interior. Acasă la mine. Screen Capture.

Pe o pagină albă apar unul câte unul, ca scrise la maşină, următoarele: Dragă jurnalule, iartă-măte-am ignorat timp de aproape o săptămână, dar am fost la TIFF. Cum a fost? Românesc. În sensul că mă aşteptam totuşi să fie un pic mai specială toată treaba asta. Pentru că altfel de ce 10 pentru FILM, şi nu Oricine pentru Film.

În urma furtunii mediatice care ne-a însoţit pe tot parcursul programului 10 pentru FILM, nu am fost contactat de nimeni. Au trecut doar două săptămână, totuşi. Ba... Am două cereri noi de prietenie pe Facebook. De la o fată de liceu din Cluj, şi de la un băiat care lucrează la Poliţia Locală din Bucureşti. Nu le-am acceptat cererea. Aştept un scenariu mai bun de atât.

P.S. - All work and no play makes Jack a dull boy.


- THE END -

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Comentariu.
    Lia Bugnar, 23.07.2018, 13:00

    Perfectiune de scriitura.

Spacer Spacer