Eu văd lumea prin ADN-ul Olgăi Tudorache din anul I - 10 pentru FILM la TIFF, 2018

Rodica Negrea: Doctore, de ce ţi se zice Doctorul? Olga Tudorache, profesoara noastră de actorie, îmi zicea că de la un rol de doctor pe care l-ai jucat minunat la clasă. Mimi Brănescu, fostul tău coleg de clasă, îmi spunea că el ţi-a dat porecla asta.
Daniel (Doctoru') Popa: Varianta pe care o povestesc eu este că mi s-a spus aşa pentru că nu fumam, nu beam, eram uneori singurul care mergeam la cursurile teoretice de dimineaţă, ştiam să scriu fără greşeli, vorbeam şi nişte limbi străine (Pintea vorbea deseori cu mine în engleză şi asta mă ungea la suflet, sau în orgoliu), şi purtam şi ochelari. Se poate ca Mimi să fi venit cu porecla asta. Era şi cel mai matur dintre noi. Nu cred că i-a convenit multă vreme că era într-o clasă plină de puşti de 18-19 ani. Dar cu mine se legase ceva frumos. Cel puţin în primii doi ani.
Dar acum că mi-aţi spus că Olga Tudorache a ţinut minte rolul de doctor pe care l-am făcut la regie teatru în primul sau al doilea an, se poate să-mi schimb povestea.

R.N.: Înainte să te cunosc personal, dar chiar şi acum, primul cuvânt pe care l-aş folosi pentru a te descrie cuiva ar fi - enigmatic. Continui să cred că eşti unul din puţinii mei colegi care poartă această amprentă enigmatică. Întrebare - lucrezi la ea sau te-ai născut cu ea?
D.P.: Cică în viaţă, e bine să fii întotdeauna cu şapte cm mai sus decât laşi impresia. Mi-a spus tata când eram mic. Sau mi-a scris într-un jurnal. Să stau să traduc ce înseamnă asta pentru mine? Ideea este să păstrezi nişte lucruri şi pentru tine. Poate. Şi asta nu o faci intenţionat. Şi nici conştient. Asta o faci dacă ai respect pentru viaţa ta. Şi mai ales într-o meserie ca a noastră unde bârfa este ridicată la rang de curs universitar, e mai bine să taci şi să faci. Dincolo de superstiţia că nu e bine să vorbeşti despre un proiect viitor că poate nu se mai întâmplă... Altfel, enigmatic, nu ştiu la ce vă referiţi în cazul meu. Poate datorită alegerilor mele, care nu rimează cu visul teatral românesc? Atunci, mă bucur.

R.N.: Există un lucru frumos care ne leagă: OLGA. Sau Olga Tudorache, pentru cui nu-i este de ajuns Olga. Deosebită şi ea în generaţia ei, ducea un mister cu ea tot timpul. Aşa şi la tine - ai o urmă de mister exact ca ea.
D.P.: Vă mulţumesc maxim.

R.N.: Olga avea un joc cu noi în anul I. Ne întreba pe toţi: "Ce obiect mi-aţi da dacă ar trebui să-mi dăruiţi ceva care să-mi aducă aminte de voi?" Eu i-am răspuns: "O şuviţă din părul meu". Şi ea mi-a spus: "Bravo, părul ăla al tău minunat mi-a şi atras atenţia asupra ta şi aşa am ajuns să te iau la clasa mea!" Tu ce obiect i-ai fi dăruit?
D.P.: Ochelarii mei. Mă rog, o pereche de ochelari de-ai mei. Nu ăştia pe care-i port acum, pentru că viaţa mea depinde de ei. Pentru că distracţia ei preferată în ceea ce mă privea, era să mă tragă aproape de ea ca şi cum ar urma să mă pupe pe obraji, după care îmi dădea, efectiv, cu limba, pe fiecare lentilă. Eu văd lumea prin ADN-ul Olgăi din anul I.

R.N.: Eu am văzut chiar lumea ei. M-a lăsat să fac parte din ea. Prima întâlnire cu ea şi ultima - una incredibil de minunată şi cealaltă incredibil de greu de dus. Scuze, spune-mi mai departe.
D.P.: Nouă nu ne-a cerut un obiect. Ne-a cerut un cuvânt. Explic. Fiecare din noi se aşeza pe rând pe un scaun în faţa clasei, şi colegii, inclusiv profesorii de la catedră, trebuiau să îl caracterizeze pe cel din faţă cu un singur cuvânt. Iar la sfârşit, cel de pe scaun trebuia să spună şi el un cuvânt despre el însuşi. Cel mai tare a fost că apoi au trecut şi profesorii pe scaunul din faţa clasei, şi a trebuit să spunem şi despre ei un cuvânt.

Lui Adrian Titieni i-am spus amorez. Un amorez din ăla de pe marginea piscinei care face pipi până departe. Sau ca Manneken-pis? Atenţie, era prima oară când îl vedeam pe Titieni. Aşa părea atunci - că are o atitudine relaxată asupra vieţii. Nu era deloc aşa în sufletul lui. Titi a spus despre el că se simte ca un ou pus la prăjit pe o stradă din aia roşie şi pustie din America rurală. Un drum din ăla în care mai trece un rotocol de paie uscate, din când în când, strada. E foarte bun exerciţiul.

Despre Pintea, Adrian Pintea, poate cel mai inteligent actor pe care l-am cunoscut personal, am spus că e Prometeu. Pe munte, doar că nu e legat. Sau mă rog, lanţurile nu mai sunt acolo. Dar el continuă să creadă că e legat. Domnul Pintea a spus despre el că se vede ca un paloş scos din teacă pe jumătate. Partea de afară e ruginită, dar cea din teacă e încă ascuţită şi strălucitoare şi numai bună de luptă. Cred că e o metaforă excelentă pentru cum se simte un artist în ţara asta acoperită de rugină. Nici cu Pintea nu mă cunoşteam dinainte de admitere, dar la examen, a fost singurul care a râs la fabula mea cu furnica de la prima probă. Când am ieşit, i-am întâlnit privirea şi mi-a făcut cu ochiul. Am ştiut că o să intru.

A venit rândul Olgăi să se aşeze pe scaun. Eram toţi lipiţi de scaune de respect, teamă, sau poate, în cazul unora, lipsa de reacţie pe care ţi-o dă ignoranţa vârstei. Au început să curgă cuvintele despre Olga: împărăteasă, ducesă, regină, preşedintă de planetă, planeta însăşi, etc. Eram ultimul din cerc. Am spus internet. Linişte. Eram în 1996. Nu aveam căsuţă de email încă. Abia intrasem de câteva ori pe google la un prieten. Pe vremea când google avea categorii pe prima pagină. Din care puteai să alegi. Sau să începi căutarea. Nu mi-a zis nimic Olga atunci. Nici restul clasei. După 2 săptămâni, Olga a venit la mine şi mi-a spus că îmi mulţumeşte pentru comparaţia mea cu internetul. Cine mai face asta? Îl sunase pe fiul ei în America să o lămurească el ce înseamnă www. Pentru mine însemna atunci, o reţea întreagă de sentimente, toate la îndemână, care se traduceau magic într-un rezultat perfect şi care nu putea fi altul decât cel prezentat de dumneaei pe scenă. Şi asta îi dădea o aură cum rar găseşti la actori.

Şi Pintea avea aură. Adică atunci când era el pe scenă parcă nu mai exista nimeni lângă. Dumneavoastră la fel. Fata dumneavoastră (Ilinca Manolache, nota LiterNet) la fel. Leoveanu mai e aşa. Sorin.

A, Olga a spus despre ea că este o urzică. Atât. De simplă.

Vreau însă să povestesc încă o întâmplare cu Olga. Pentru cei care nu ştiu ce proprietăţi incredibile are o urzică. Eram încă student. M-a sunat mama cu o voce gâtuită de emoţie din Constanţa, spunându-mi că tocmai ce închisese telefonul după o discuţie incredibilă cu Olga Tudorache. Eu, copleşit.

Am închis şi m-am urcat în primul tren. Am ajuns în gara din Constanţa. Flori. Taxi. Teatru. Am ajuns la aplauze. M-am urcat pe scenă. Olga a scos un ţipăt mut, de surpriză, nu ca cel care-ţi sfâşia inima din Regina Mamă, m-a luat de obraji, m-a pupat, mi-a dat cu limba pe ambele lentile, şi apoi m-a întors spre public. M-am uitat în sală cu mândrie. Mama şi surorile (care nu ştiau nici ele că voi veni) erau în primul rând, chiar pe mijloc, copleşite. Înţelegeţi? Mai rămânea să mulţumesc Academiei.

R.N.: Cum e posibil ca un actor ca tine să aibă începutul ăla la Bulandra - şi să pară că gata - şi cu toate astea să dispari? Ce te mâna pe tine spre acel apus - ai lăsat răsăritul şi ai plecat. Povesteşte-mi puţin despre apariţiile şi dispariţiile tale. Ce ai pierdut? Sau simţi că ai pierdut ceva?
D.P.: De câte ori am pierdut ceva în meseria asta, a fost pentru că probabil am uitat că e o joacă şi m-am luat prea în serios. Altfel, nu cred că serveşte la nimic să judeci omul în funcţie de cum ai reacţiona tu în situaţia lui. Răsăritul cuiva poate să fie apusul altcuiva. Şi invers. Acum, dacă dumneavoastră, ca şi mama poate, vedeţi momentul acela ca pe un punct de referinţă, din care mi-ar fi fost cu mult mai bine angajat la Bulandra, nu e problema mea. Plus că e uşor contraproductiv să stau acum să mă gândesc dacă am luat cea mai bună decizie. Ştiu sigur că am luat cea mai bună decizie a momentului. A fost o decizie care se baza pe câţiva ani de observare a fenomenului teatral.

De ce v-am pus pe aceeaşi poziţie cu mama? Pentru că amândouă v-aţi fi dorit să accept propunerea lui Ducu Darie. Mama să fie liniştită că am un salariu lunar. Şi poate nici renumele teatrului nu o lăsa rece. Iar dumneavoastră pentru că ăsta este drumul social acceptat al actorului român. Termini şcoala, te angajezi. Care e cel mai bun teatru? Bulandra. Dar e oare cel mai bun? Ce înseamnă un teatru bun? Pare că vrea cineva să-şi depăşească condiţia spirituală? Sau pe cea cu care vin spectatorii la teatru să ia lumină?

R.N.: Noi dacă primeam repartiţie oriunde în Bucureşti eram norocoşi.
D.P.: Asta zic. Eu cred că am fost norocos că nu m-am angajat. Accesul, încă de când eram student, pe o scenă atât de sacră şi greu de atins pentru mulţi, m-a făcut să ajung la concluzia că eu nu asta îmi doresc de la viaţă. Să repet aproape 2 ani la o piesă. 2 ani? 700 de zile. Poate într-o Românie comunistă şi gri, să stai atâta vreme într-un lăcaş de cultură funcţiona ca un pansament, ca un refugiu de basm, departe de lumea înlănţuită de afară.

Evident că m-am bucurat de călătoriile care au urmat. Şi că am ajuns să joc pe tot felul de scene din lume. Dar asta nu m-a făcut să-mi doresc să mă angajez. Dimpotrivă. Mi-a deschis apetitul pentru viaţa de dincolo de teatru. Cred că întâi trebuie să vezi lumea ca să ajungi să vorbeşti despre ea. Eu vreau să vorbesc despre toată lumea, nu doar despre România, pentru că problemele, odată cu globalizarea asta forţată, au devenit cam aceleaşi pentru toţi.

E greu să vezi sau să crezi cât de departe suntem de ceea ce ar trebui să însemne fenomenul teatral. Cum să îţi doreşti să rămâi pe loc acceptând ca singura schimbare reală, hainele cele noi ale împăratului? Transformarea Casei Poporului în Senat, le-a redat românilor puterea de a alege real între bine şi rău? Construirea Catedralei chiar va mântui neamul ăsta al nostru? Refacerea sediului Primăriei Generale a rezolvat cumva traficul sau mafia imobiliară din Bucureşti? Sediul cel nou pentru ARCUB înseamnă sprijin şi interes mai mare pentru independenţi? Un sediu mult mai mare pentru CREDIDAM, înseamnă că artiştii îşi primesc acum toţi banii la timp, dacă vreodată? Caramitru crede că dacă a văruit pereţii şi a pus pălăria la loc pe teatru, spectacolele lui vor fi mai bune? Cu 70 de milioane de euro putea să revoluţioneze întreaga mişcare independentă, şi astfel tot teatrul românesc. Ce îl mână pe Ion în luptă să nu facă asta? Am impresia uneori că rolul Socrate din Declaraţie de dragoste şi Liceenii i-a fost dat doar ca să îl credem că e de partea noastră când se juca de-a revoluţia la televizor. Omul însă nu are empatie pentru nimic ce nu-i poartă numele, sau semnătura.

Înainte lipsa televizorului dădea senzaţia că teatrul umple golul. Acum îl prelungeşte. Sau contribuie la umplerea lui cu forme din ce în ce mai fără fond. Teatrul de stat nu este decât o Românie în miniatură. Şi mie nu-mi place ce s-a ales de ţara asta. Teatru de ţară de stat...

Ce îţi oferă teatrul de stat pentru mai nimicul la care eşti supus? Şi uneori pentru nimicul care eşti, căci câţi actori nu îşi iau salariul din bani publici chiar dacă nu au ajuns în teatru datorită meritului? Exact ca în politică, exact ca în primărie, exact ca peste tot. Şi de fapt de-asta se şi usucă artiştii. Că nu sunt supuşi la nimic. Sau pentru că sunt supuşi la nimic. Evident, există şi excepţii. Dar în general, suntem cu toţii angrenaţi în acest perpetuum mobile în care ne facem cu toţii că facem. Şi totul a început de la spectacolul ăla de revoluţie, în care până şi lui Dinescu i se spunea să se facă...

R.N.: În acel interval în care ba erai, ba nu erai - ce ai făcut?
D.P.: Eram. Cine ar fi vrut să mă găsească cu adevărat m-ar fi găsit. Există e-mail. În fine. Ana Mărgineanu mi-a spus că mulţi aveau impresia că eu sunt angajat şi că sigur refuz un proiect independent după ce am lucrat cu Ducu Darie la Bulandra. Iată că misterul meu a fost interpretat drept aroganţă de mulţi.

Îmi place pur şi simplu să călătoresc. În paralel cu turneele de la Bulandra am călătorit mult şi cu Teatrul LUNI de la Green Hours. Şi profitam de fiecare ocazie să mai rămân puţin în ţara respectivă. Sau plecam de acolo în altă ţară unde aveam o soră, un prieten sau mai mulţi stabiliţi acolo, o iubită, sau chiar o soţie, cum a fost cazul Columbiei. Am ajuns, datorită proiectelor de teatru, film şi dans în care am fost implicat, pe toate continentele în afară de Asia. Eram la New York când Anatomie. Titus. Căderea Romei a mers la Tokyo. Dar sunt sigur că o să ajung şi în Asia.

Cum să vrei să te angajezi după ce ai văzut toate locurile astea? Sunt arogant? Sau?

La Amsterdam am plecat direct de la Blog The Theatre Festival din Graz. Aveam doar un rucsac cu laptopul şi schimburi pentru două zile. Şi am stat un an. Cu acte în regulă. A durat 15 minute să-mi fac un PFA în Olanda. Asta pentru că celui care lucra acolo îi plăcea teatrul şi am vorbit un pic despre cum e la noi. Ca să-mi fac Asociaţia Culturală Doctor's Studio în România, a durat un pic mai mult. Spre luni de zile. Şi au fost tot felul de probleme, normal. Până şi faptul că aveam un apostrof în nume a fost o problemă. Programul lor informatic nu conţinea apostrof. Eu cred că doamna nu ştia pur şi simplu să-l găsească pe tastatură.

Eu nu am plecat pentru că nu-mi era bine. Eu am plecat pentru că am crezut că se poate şi mai bine şi mai mult decât atât. Şi mai am şi senzaţia că dacă lipsesc o perioadă, e ca şi cum nici nu am plecat. Din România.

Ca să mă ţin în viaţă, am fost la castinguri unde căutau actori vorbitori de engleză. Am jucat în trei scurtmetraje şi chiar şi într-un lungmetraj. N-au fost mari creaţii, dar mi-a fost bine.

Apoi m-am mutat la New York. A durat şase luni să-mi iau viza de artist. Dacă nu ai bani de avocat cam atât durează. Dar am dat peste o asociaţie de avocaţi care m-au ajutat pro bono. The Volunteer Lawyers For The Arts.

Am jucat în Off Off Broadway. În două piese. Pană să primesc viza. Teatrul independent nu se plăteşte. Deci nu făceam nimic ilegal. Am jucat un băiat care era într-o relaţie cu o fată doar pentru a obţine green-cardul. A doua piesă în care am jucat era despre Stalin, aşa ca s-a găsit ceva şi pentru mine. Începeam să realizez că a fost fun şi curajos dar şi o nebunie să vin la New York.

S-a mai întâmplat ceva. Aveţi timp? Pe când locuiam în Amsterdam, m-a contactat pe Facebook, Kevin Doyle, autorul piesei The Position, pe care eu o tradusesem cu ceva timp în urmă şi pe care mi-aş fi dorit să o fac în ţară. Dar lucrurile nu s-au legat. Iată-l pe autorul piesei, neştiind că eu i-am tradus piesa, dându-mi un mesaj de genul: Observ că eşti actor în România. Mă interesează puţin zona, ai vrea să schimbăm nişte impresii? Îi scriu înapoi că i-am tradus piesa şi că nu l-am mai contactat pentru că nu s-a mai întâmplat. I se pare hysterical. Şi mai hysterical a fost că el era în Bruxelles şi a doua zi a luat un tren până la Amsterdam. Omul a venit să-i explic viziunea mea regizorală. Se pare că i-a plăcut pentru că m-a rugat apoi să-i scriu o scrisoare de recomandare pentru obţinerea unor fonduri; şi a rămas că dacă ajung la New York şi am nevoie de ceva, îmi va fi şi el de ajutor. I-am scris o recomandare în care l-am comparat cu Ionesco şi l-am spart.

Iată-mă peste câteva luni, în New York. De data asta eu aveam nevoie de o scrisoare de recomandare de la el pentru viza mea de artist. Nici un semn două luni. După ce ne-am întâlnit accidental pe stradă şi am realizat că nu numai că urma să avem premiera în acelaşi teatru la o distanţă de o săptămână, dar mă şi mutasem de curând chiar pe strada lui, la o distanţă de câteva case, a luat-o ca pe un semn şi mi-a scris recomandarea. Trei pagini pline de glorie. The american way. Cuvinte mari. Ăsta a fost şi sfatul avocatului meu. Roagă-i pe cei care iţi scriu recomandările să nu se ferească de cuvinte mari. Americanilor le plac cuvintele mari. Poate de-asta şi viza de artist se mai numeşte Alien of Extraordinary Abilities Visa. Poate de-asta a şi ieşit Trump preşedinte. I-a păcălit că o să facă din nou America mare. El se referea doar la faptul că o va scrie cu CapsLock.

Kevin a adunat apoi toată distribuţia de la piesa The Position scrisă şi regizată de el şi m-a lăsat să-mi pun în practică ideile. A fost incredibil. Bine, oamenii ştiau şi textul. Dar a fost ceva ce nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Am ridicat tot spectacolul în două zile. Cu muzică, cu intrări la secundă, cu personaje şi relaţii, tot. Oamenii ăia, chiar dacă nu au toţi aură, au o tehnică desăvârşită. Mă rog, nu toţi. Am avut noroc să dau peste o trupă peste media talentului din New York. E plin de netalentaţi. Dar nu le spune nimeni. Le iau banii în schimb. Pe workshopuri, şcoli, poze, abonamente la casting, taxa pentru Uniune, etc. Dar au o platformă. Existenţa lor este recunoscută. Urmărită. Criticată. Luată în calcul. Guvernul plăteşte ajutor actorilor care dovedesc că şi-au căutat de lucru dar nu au luat nici un casting.

Am întâlnit un caz. Un actor de 50 de ani. Cu SIDA. Purtător de virus doar. I s-a spus în '84 că mai are 2 ani maxim de trăit. A plecat în Asia, unde a încercat toate drogurile posibile aşteptând să moară. Aproape că a murit, dar de la alcool. Şi tot nu mai murea. S-a întors în New York. Jobul lui este să meargă la audiţii. Mi-a arătat caietul lui de audiţii. 265 de audiţii într-un an. 265. În caiet erau scrise următoarele: data, proiectul, numele directorului de casting, numele asistentului, dacă era cazul. Apoi: cu ce era el îmbrăcat, ce monolog a spus, ce poză a dat, cum era tuns, cum a fost, toate detaliile. Pentru că, dacă peste 42 de castinguri se întâlneşte iar cu acelaşi nume, să ştie să se îmbrace diferit, să schimbe poza, să schimbe monologul, etc. This is hystercal. L-am întrebat câte probe a luat. A zis că trei. I-am zis că de când sunt în New York am fost la cinci castinguri şi le-am luat pe toate. Deci poate că îşi consuma energia pe proiecte care nu merită. El mi-a răspuns că dacă nu face asta, nu mai primeşte ajutorul acela din partea statului. Am tăcut.

Am mai cunoscut un scoţian de 70 de ani venit acolo de la 18 ani. Pe vremea când visul american era încă bine merci. Nu era nici cel mai prost actor. Cu toate astea, punctul culminant al carierei lui s-a întâmplat pe când eram şi eu acolo. Deci la 70 de ani. Un rol de şapte secunde în serialul 30 Rock, în care juca un reporter scoţian căruia i se dădea şi i se lua legătura în timpul unei emisiuni de ştiri. Deci nici măcar full screen. Era în televizorul din televizor. Cam aşa. Părea fericit la repetiţii. Ce era în sufletul lui nu cred că mai ştie nici el.

Am făcut şi eu trei filme, dar scurtmetraje, la New York, ca să mă ţin în viaţă. La NYU, NYFA, şi Tisch. Filme studenţeşti, pentru că de castingurile mari nu apuci să auzi dacă nu ai agent.

Am lucrat la New York şi cu Ana Mărgineanu, proaspăt mutată acolo, şi cu Peca Ştefan, la o lectură publică din cadrul unul Festival de Dramaturgie. A fost tare să fiu din nou singurul român dintre toţi americanii din distribuţie.

Am muncit în rest tot felul - fluturaşi pe stradă, ajutor de ospătar, waiter la Christie's la o licitaţie a unor milionari care se despărţeau şi-şi vindeau tablourile, garderobier la Champagne Bubble Lounge. Am trecut de multe ori drept europeanul excentric pentru că nu aveam în sânge corectitudinea politică. În fine, americanii se feresc să se atingă. Să nu se acuze de hărţuire sexuală. Singura zi în care se uită unul la altul în mod real, este de Halloween. Când sunt toţi costumaţi.

În cele din urmă, am dat de contactul unei agente şi i-am scris. Mi-a zis că am şanse mai mari să mă vadă cineva şi să mă culeagă dacă mă întorc în Europa unde să continui să-mi fac treaba cât pot de bine. Aşa că în loc să joc oameni cu accent şi să împart fluturaşi pe stradă restul vieţii, am strâns şi am plecat.

Dacă vă întrebaţi, echipa de aur a Institutului Cultural Român din New York nu m-a ajutat în nici un fel. Nici măcar cu un contact. Nimic. Şi iar m-am întrebat dacă eu chiar sunt talentat sau pur şi simplu nu sunt pe nici o listă albă...

În loc să merg direct acasă, m-am gândit să mă opresc şi la Londra un pic. Probabil tot din aroganţă. Faţă de Anglia anilor 2010, America pare o verişoară de la ţară când vine vorba de white supremacy.

A durat patru luni până mi-au dat numărul de asigurare pentru a lucra legal. Tocmai luasem interviul pentru un job de hostel manager, îmi făcusem rost şi de o agentă care mă trimisese deja la două castinguri, când mi-a venit răspuns de la o audiţie din ţară, pentru un rol principal într-un serial decent, care nu se anunţa a fi o telenovelă. Aşa că a trebuit să mă gândesc dacă nu cumva dau vrabia din mână... Ceea ce s-a şi întâmplat. M-am gândit, după ce am negociat contractul din ţară, că e mai normal să aleg să-mi fac meseria, mai ales că urma să câştig în trei luni de zile de filmări cât în doi ani ca hostel manager. În fine, din serial s-au filmat doar 24 de episoade din 50, din care am fost plătit doar pentru 10. Nu s-a difuzat niciodată. Bine aţi revenit în ţară, domnule Popa Prostu'.

R.N.: Mă faci să râd. Şi eu vreau să avem o discuţie serioasă. O să ignor ultimele afirmaţii. Aşa. La zidăria mişcării independente - eu mă înclin în faţa acestei mişcări - v-aţi adaptat la nişte condiţii atmosferice deloc propice. Iar ceilalţi se simţeau ca nişte dinozaurii pe cale de dispariţie. Dar nu şi voi. Nu şi tu. Dacă alea erau începuturile mişcării independente din România, eu te ţin minte ca făcând parte din ea. Erai o forţă. Umpleai teatrul lui Voicu. În timp ce jucai şi la Bulandra. Şi din afară, părea că te simţeai mai bine la Green Hours.
D.P.: Nu am ştiut că particip la turnarea fundaţiei mişcării independente. Probabil că dacă nu îţi propui să muţi un munte, e greu să realizezi că ai făcut-o după ce cari în fiecare zi în buzunar, un pumn de pământ. Ca în Shawshank Redemption.

Colaborarea mea cu Teatrul LUNI a început clasic. Aşa cum începe orice tânăr care vrea şi altceva decât scândura prăfuită a teatrului, fie ea şi a Bulandrei. Dacă pare că sunt arogant, asta-i viaţa. Pe vremea aia chiar eram un colibri. Nu stăteam jos nici când mâncam.

Ducu nu a venit niciodată să mă vadă la Green. Nici după ce aflase că luasem premii la festivalurile internaţionale la care cu greu mă lăsa să plec, chiar dacă eram colaborator, deci, liber. Dacă eram angajat, nu mai plecam în multe locuri cu Teatrul LUNI.

Mi-a plăcut maxim textul Liei Bugnar - Omul de zăpadă aka Aici nu se simte (de citit pe LiterNet aici - nota LiterNet). Îmi plăcea de Dorina Chiriac, partenera mea de scenă, la fel de mult. Dragoş Buhagiar făcea scenografia. Plus, cum să zici nu când ai şansa la 25 de ani să joci în regia lui Dabija? A ieşit o prăjitură de spectacol. Au spus-o alţi, nu eu. O comedie absurd de romantică. La premieră, emoţii maxime. Jucam alături de o actriţă deja recunoscută, eu Nimeni Popescu. Cu zece minute înainte, Dabija mi-a spus că va veni şi Iureş dar întârzie puţin că stă de vorbă cu Pacino sus în gradină, la intrarea în Green. Am urcat toate scările în două secunde. Sus, Marcel Iureş. Nu mai vorbisem cu el niciodată. Cred că nici nu l-am salutat. L-am întrebat direct unde este Pacino. Nu ştiu cum s-a ţinut să nu râdă. Mi-a spus foarte serios că Pacino stă de vorbă cu Sanda Manu. Unde? A coborât. Pe unde? Nu ştiu. Am coborât amândoi. La masă, Dabija râdea de ceva vreme. Pfffff. După spectacol mi-a făcut cadou un aparat de rulat ţigări şi un CD cu sunete de balene. Să mă liniştesc. Am râs şi eu. Şi am intrat în spectacol mult mai relaxat, ştiind că nu e Pacino în sală. Doar Iureş, Sanda Manu, Tocilescu, ăştia...(râsete)

Am câştigat premii internaţionale cu spectacolul ăsta. Şi a dus la formarea echipei care a produs The Sunshine Play, una din cele mai tari experienţe personale care s-au intersectat cu viaţa mea pe scenă. Peca a scris piesa asta după evenimente reale din vieţile noastre. Şi Ana Mărgineanu a regizat-o aşa de (in)credibil încât au venit prieteni după să mă întrebe dacă eu chiar am fost la închisoare în Columbia.

Voicu a avut noroc de câţiva artişti supăraţi de şi pe sistem. Cât timp aceşti artişti au avut energie, Teatrul LUNI a ajuns unde nici cu gândul nu gândeai. De la Sankt Petersburg la New York. A luat chiar şi premii UNITER. Voicu pentru Excelenţă în Teatru Independent şi încă ceva, Piersic Jr. pentru interpretare (pentru Sex, Drugs, Rock And Roll - nota LiterNet). Bibiri nu ştiu dacă a luat, dar era de Oscar ce făcea ea acolo alături de Pepe şi Ifrim (în Preludiu prelungit - nota LiterNet). Au fost ceva minunăţii de spectacole acolo. Acum a stat. Ploaia s-a împrăştiat. Peste sat.

Devenise cel mai cool şi hip lăcaş de cultură din Bucureşti. În perioada în care era non-stop, după orice spectacol aveai sau vedeai în oraş, veneai la Green.

Vraja s-a rupt pentru că, pe rând, am obosit cu toţii să-l ajutăm pe Voicu să ne ajute. Pentru că statul nu l-a ajutat deloc. Dimpotrivă. Şi cum nici el nu este cel mai pregătit manager din oraş, totul s-a surpat la un moment dat. Cred că dacă Voicu îşi permitea să angajeze un manager adevărat de teatru în momentul în care era pe val, Teatrul LUNI ar fi fost în continuare un punct de referinţă, nu doar pentru perioada de început a acestei mişcări.

R.N.: Eu am admirat şi continui să admir lupta voastră - vă situaţi în această poziţie grea şi incomodă de a fi în altă parte, la alt nivel, fără să vă pierdeţi dorinţa de nou - cred că aşa trebuie să fie un artist tânăr. Mulţi s-au adaptat la condiţiile meteo - tu continui să rămâi independent - joci pentru nimic la Green. Şi chiar şi printre cei independenţi, tu ai nişa ta. Chiar şi printre ei tu eşti un caz. Ce urme a lăsat toată lupta asta în tine?
D.P.: Cred că mi-am dat seama de mic că viaţa-i scurtă dar, e grea. Singura cale să ieşi sănătos la sfârşit este să nu te iei prea în serios. Cum faci asta, cum (te) pierzi. În acelaşi timp, dacă te încăpăţânezi să fii independent, aşa ca mine - te elimină sistemul ca pe ceva greu de digerat. Sistemul teatral românesc este ca o fată atrasă de tine, la început de firea ta independentă: vii şi pleci când vrei, unde vrei, cu cine vrei, faci ce vrei. Paradoxul este că aceleaşi lucruri care au atras-o la tine, se transformă în reproşuri la scurtă vreme de la începerea relaţiei: ce faci, te crezi independent, ce faci, vii pleci când vrei, unde vrei, ce faci? Faci ce vrei tu? Aşa şi un director de teatru de stat. Te angajează şi apoi devine gelos pe orice colaborare externă lumii lui, de multe ori mici.

Altfel, eu nu am căutat niciodată să fiu diferit. Pur şi simplu ştiu ce nu mă interesează şi mai ales, ce nu mai pot să fac pe o scenă. Am impresia că să-i spun cuiva Jonathan pe scenă, este ca şi cum aş cumpăra roşii de la Carrefour din Italia, în loc să cumpăr româneşti. Nu e vorba de naţionalism. După ce am văzut nişte piese de teatru pe afară cum n-o să vedem aici nici în 50 de ani, pur şi simplu nu am mai putut să joc teatru clasic. Fără o idee contemporană. Fără ceva care să fie aplicat pe ce se întâmplă azi în jurul nostru. Aşa că am început să scriu. Şi să şi regizez ceea ce scriam. Sau traduceam. Am zis să mor pe limba mea. Chiar dacă sunt conştient de faptul că am un public de nişă în nişă în nişă.

Şi iată-mă aici. În momentul în care ştiu că pot face multe lucruri, de fapt.


R.N.: Sunteţi altfel - mult mai frământaţi. Noi ne făceam locul prin ceea ce era deja o formă stabilită.
D.P.: Suntem nevoiţi să fim aşa. Cei care vrem să ne facem un pic de loc, în condiţiile date. Eu sunt un caz alintat. Eu m-am supărat şi mi-am luat jucăriile şi am plecat ca un copil de câteva ori până să realizez că peste tot este acelaşi rahat, doar că e împachetat diferit. Există un război universal împotriva educării prin artă. Propaganda şi cenzura sunt încă în floare. Doar că sunt împachetate altfel.

Ion Caramitru i-a numit şomeri pe toţi actorii independenţi care, după el, nu au avut norocul să intre în sistem. Domnul Caramitru nici nu concepe faptul că cel puţin o parte din aceşti oameni AU ALES să nu facă parte din sistem. Sau cel puţin, nu din teatrul domniei sale.

Sistemul din învăţământ importat şi implementat fără să fie adaptat, nevoilor specifice fiecărei instituţii în parte este cauza principală a acestei stări de fapte. În fiecare an, facultăţile cu profil vocaţional din ţară, califică mult mai mulţi artişti decât cererea creată pe piaţă. Statul român pregăteşte actori pe bandă fără să aibă pus la punct un sistem coerent care să preia acest flux de absolvenţi, fără să-i sprijine în carieră, odată ce părăsesc şcoala. Deci, se pare că dacă vrei să faci ceva diferit, trebuie să faci singur. Cum? Nu e treaba statului. Dar ai grijă să-ţi plăteşti taxele pentru orice reuşeşti să faci de unul singur.

R.N.: La modul ideal - cum ţi-ar plăcea să fie spaţiul ăsta în care să poţi să exişti? Chiar şi în plan material.
D.P.: Am încetat să mai proiectez. Că de-acolo vine cea mai mare suferinţă. Şi când ai şi ceva imaginaţie... Ideea e să laşi porţile deschise tuturor posibilităţilor care te fac să te bucuri cu inima când te gândeşti la ele. Şi să încerci să renunţi la cele care te fac să ai o reacţie negativă când iţi aminteşti de prezenţa lor în viaţa ta. Am sunat ca un mormo(n)loc.

Viaţa-i scurtă, dar, e grea. Şi-atunci, ce aleg să fac, îmi asum. Fără să (mă) judec. Fără să mă plâng. Fără să mă simt o victimă. Dar şi fără să mă simt cel ales. Un sfat? Oamenii ar trebui să-şi aleagă meseria cât mai aproape de, dacă nu chiar, hobby-ul lor. Şi-atunci, altfel mergi la "servici" când ştii că eşti atât de norocos să fii plătit pentru ce îţi place să faci oricum.

R.N.: Ai făcut şi film - da. Ce? Cum? Eu pe marele ecran nu te-am văzut decât într-un rol de doctor la Piersic Jr. (în Killing Time - nota LiterNet)
D.P.: Da. A fost actorie pură. Zăceam pe jos mort jumătate de oră. Eu m-am bucurat oricum. Îmi plac rolurile astea mici teribil.

Am jucat în ceva filme. Se pare că nimic memorabil de la premiul pentru interpretare de la CineMaIubit din 1999. La Gabrea am avut un rol mai mare în Trei zile până la Crăciun, dar mi-am ratat personajul complet. Învăţ. Uşor, dar învăţ. Am ajuns şi la Cannes cu un scurtmetraj. Povestea călătoriei e însă mai tare decât filmul în sine. Dar nu am loc aici să povestesc. În 2017 am făcut un personaj negativ într-un lungmetraj. Asta o să fie ceva deosebit. Din punctul meu de vedere. Şi al evoluţiei mele în faţa camerei.

R.N.: Nu pot uita definiţia artei - am învăţat în clasa a X a care e diferenţa între artă şi ştiinţă. Dar pană şi cei ce analizează - şi-au pierdut esenţa - creaţia trebuie să vină şi de la cel ce critică.
D.P.: Talentul este ultimul lucru care îţi trebuie pentru a reuşi în meseria asta. Dar poate găsi-voi alte forme de a scoate la suprafaţă ce mai cred despre lumea asta, în termeni de convenţie teatrală. Altfel, existenţa Iuliei Popovici îmi dă o speranţă că se poate să ai şi critici de teatru cu păreri personale, dar bazate pe argumente inteligente, aplicate pe produsul artistic din discuţie. Iulia este unul din putinii critici care încearcă să şi înţeleagă ceea ce vede, înainte să îl traducă mai departe, pentru noi. Uneori o face mai bine chiar decât creatorii actelor artistice în cauză.

R.N.: Primul pas trebuie să fie cu iubire. Ce ai făurit în ultimul timp?
D.P.: Am făcut un documentar despre cuvântul datorie. E un demers personal, pornit dintr-un interes personal. Am profitat de înţelesurile diferite pe care cuvântul DATORIE le are în limba română (responsabilitate, obligaţie, credit, credinţă, serviciu, onoare) şi am încercat să aflu ce datorii - materiale, financiare, dar mai ales morale - au creatorii de teatru independent, ce ii face să se trezească dimineaţa în România de astăzi, ce datorii au faţă de ei, faţă de arta lor, public, societate sau stat. Nu ştie prea multă lume de el. L-am produs singur. L-am editat singur. Se numeşte In debt we art. Îl găsiţi pe youtube.


Am făcut un Master de doi ani. Sunt acum şi Consilier în Carieră. Lucrarea mea de disertaţie se numeşte Studiu despre importanţa consilierii actorului în toate cele trei stadii ale carierei - student, profesionist, pensionar. Conducătorul ştiinţific al lucrării mele, Prof. Univ. Dr. Nicoleta Liţoiu. A fost o experienţă personală care m-a ajutat să-mi dau seama de ce mă învârteam în cerc. Acum e tot în cerc, dar l-am rupt şi l-am transformat într-o spirală.

Am trăit şi din scris. Content Manager pentru un business american. Şi copy pentru o agenţie din România.

Am iniţiat şi produs, cu sprijinul AFCN, proiectul People of Romania - începutul unei cercetări. Din motive personale, am încetat să mă mai implic în proiect. Tot ce s-a mai întâmplat între timp, nu mai poartă semnătura Doctor's Studio. Dar rămâne un proiect frumos tare, că doar a fost ideea mea. Se poate transforma uşor în ceva de valoare internaţională.

Am regizat spectacolul Colibri, de Garret Jon Groenveld, în care şi joc. Este aproape un one man show, cu intervenţii din partea personajului Big Brother, jucat de... Irina Margareta Nistor. O plăcere maximă îmi face această colaborare. Ne-am întâlnit din întâmplare într-o maşină înspre Câmpulung Film Festival. Câmpulung Moldovenesc. E incredibilă. E plină de viaţă, mereu cu zâmbetul la ea, ascultându-i pe toţi cei care cred că sunt primii care îi spun că fără ea copilăria lor ar fi fost mai tristă şi mai săracă. Îi face mare plăcere să joace în acest proiect. Eu zic să veniţi s-o auziţi pe Doamna Irina dacă nu vreţi să mă vedeţi pe mine. Durează 50 de minute. E la Teatrul LUNI de la Green Hours o dată pe lună sigur. E o comedie gravă despre un viitor apropiat şi deloc absurd, dacă e sa ne uităm încotro se îndreaptă umanitatea.

Repet acum ceva nou la Green şi ştiu că totul va fi diferit de ce am făcut până acum. Sau? Parfum de femeie cu care am fost la Graz atingea puţin zona #metoo, dar se focusa mai degrabă pe felul în care se traducea acest fenomen în lumea publicităţii şi a limbajului vizual folosit în reclame. Repet cu nişte tineri incredibili de buni la suflet. Şi de talentaţi. Altfel, nu s-ar fi povestit.

R.N.: Ce e acum teatrul pentru tine?
D.P.: E o dată pe lună. Se pare că mai mult de atât îmi afectează viaţa prea tare. Glumesc. Pur şi simplu nu strâng atâta public pentru a juca de două ori pe lună. Sau în fiecare săptămână. Misterul meu are şi părţile lui negative - dacă privim situaţia din punct de vedere social. Sau al box office-ului.

Ce e teatrul pentru mine? E locul ăla din timp şi din spaţiu în care pot să fiu cum nu pot să fiu în viaţă. Uneori. Sau nu tot timpul. M-am făcut actor pentru a putea trăi, simţi şi experimenta lucruri, fenomene, sentimente care altfel nu ar încăpea într-o viaţă de om.

Ce e teatrul pentru mine? Habar nu am. Ideea e că încă îmi face plăcere când joc. Şi am ajuns să mă bucur şi când am doar 15 oameni în sala de la Green a Teatrului LUNI. Şi nu mă gândesc câţi bani am făcut şi dacă am ce să mănânc. Asta şi pentru că am reuşit să găsesc un mijloc în afara meseriei de a-mi câştiga banii. Deci contează şi asta. Dacă nu câştigam banii altfel, ar fi trebuit pur şi simplu să joc în mai multe piese, să aleg să fac mai mult, şi cred că fără să vreau, aş fi ajuns la un compromis, pentru că nu ştiu dacă am chiar aşa de multe lucruri de zis. Şi să vină cineva să mă distribuie într-o piesă de teatru, asta nu s-a mai întâmplat de ceva vreme. E şi vina mea. Mulţi au crezut că iar sunt plecat. Pentru că ies foarte puţin. Şi-atunci trebuie să fac eu. Iar eu fac în ritmul meu. Şi-am ales să mă întorc la Green pentru că e acelaşi de acum 20 de ani. Şi-atunci, asta mă obligă să fiu creativ doar cu un scaun şi o masă. Adică să fiu eu cel care... Şi întotdeauna e mai bine aşa. Până la urmă. Zic. Îţi faci singur. Îţi dai singur de lucru. Dacă te arde cu adevărat.

M-a ajutat ceva ce a zis John Malkovich. Încerc să redau cât de cât: Obişnuiam să mă supăr foarte tare şi să iau personal de cate ori ceva din proiectul în care eram implicat, nu mergea. Fie el actor, locaţie, director de teatru, costume, etc. Până nu am realizat că nimic nu va fi vreodată perfect, tocmai pentru că este cu oameni, nu am putut să mă bucur de meseria mea. Acum sunt bine merci. A căzut un reflector? Bine că nu a păţit nimeni nimic. Nu era cardul băgat în aparat? O mai facem o dată. Hai să nu mai căutam vinovaţi. Suntem toţi oameni. Toţi greşim. Nu vrea nimeni să iasă prost. So, on with our show.

Şi cam aşa încerc să fac cu puţinele proiecte pe care mă decid să le duc la capăt. Pentru că sunt proiecte la care am renunţat pe parcurs. Dincolo de imperfecţiunile inerente de care zicea Malkovich, eu cred ca sunt momente în care e mare lucru să recunoşti că ai greşit. E ca şi cum ai continua o relaţie care nu merge, doar de gura lumii. Sau ca şi cum ai mânca ceva ce ştii clar că nu îţi face bine. Plus că dacă e ceva ce am învăţat de la mayaşi, este că dacă nu termini ceva, nu e sfârşitul lumii. Nu e a mea. E-a lui Bill Murray.

R.N.: Ce poate fi filmul după 10 pentru FILM, la TIFF 2018?
D.P.: În 1999, la CineMaIubit, după ce am luat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, m-a întrebat o reporteră: Ce planuri ai acum, după acest premiu? I-am răspuns fără să clipesc: Mă aşteaptă afară doi producători şi deja am semnat trei contracte. Reportera: Serios? Eu: Nu.

Din păcate teatrul şi filmul funcţionează într-o lume în care legile se improvizează mai mult decât replicile dintr-un film, în funcţie de interese personale, şi trecătoare. Din păcate, românii, după ce împrumută sau fură de afară un model, par că pierd pe drum instrucţiunile de folosire. Sau are loc uşor dar sigur, o românizare care transformă totul în ceva mic. Cu muştar. Nu doar politicienii copiază doctorate. Şi artiştii copiază. Să ne amintim cum au arătat premiile GOPO 2018? Şi UNITER-ul - altă capsulă a timpurilor trecute. Îi dăm înainte într-o inerţie, bifând acte artistice şi interesul pentru diverse teme, oameni, locuri. De asta suferă mulţi artişti de succes. Iar publicul simte că filmul românesc nu îi este încă adresat lui. Cu foarte puţine excepţii, evident. Să mergeţi la Artists Talk, al Gianinei Cărbunariu. Înainte să vă apucaţi de următorul proiect.

Să mă întorc la întrebare. Ce poate să însemne 10 pentru FILM pentru mine? Dacă TIFF nu face asta doar ca să bifeze interesul pentru talent nedescoperit - ar trebui să însemne ceva. Dacă eu chiar sunt un talent şi nu sunt doar un nume care a fost propus într-o criză de alte nume, ar trebui să însemne ceva.

Eu nu mă aştept la nimic aşteptându-mă în acelaşi timp la orice. E mai bine să te poziţionezi aşa. Pentru mine înseamnă deja. Merg la un festival. Îmi plac tare festivalurile. Oameni noi, petreceri, mâncare şi cazare asigurată. Ce vine peste asta, e un super bonus.

R.N.: Baftă în tot ce faci şi chiar selecţia aici la TIFF să-ţi fie cu FOLOS.
D.P.: Să fie şi să-mi fie şi să vă fie şi dumneavoastră la fel. Vă mulţumesc tare, tare pentru întrebările astea care m-au făcut să scriu un roman despre viaţa mea. Dacă a ajuns cineva până la sfârşit se poate acum considera o bună cunoştinţă de-a mea.

R.N.: Îmi place umorul tău Daniel. Chiar dacă uneori mă sperie. Asta e problema noastră - cum să scapi sănătos.
D.P.: O să vedem. Oare ce trebuie să se întâmple ca eu să scap sănătos din toată povestea asta? O să aflăm, mai devreme sau mai târziu. Depinde când mă trezesc mâine.

Voi încheia într-o notă de duh. Undeva în adâncul lor, cred că toţi oamenii ştiu dacă e bine sau rău ceea ce fac. Chiar dacă şi-au construit un sistem întreg de negare a realităţii lor sau a mersului lumii, în momentele de sinceritate sau de realizare, care durează uneori mai puţin de o secundă, toată lumea simte când e bine sau e rău. Doar că le e frică să iasă în evidenţă. Mai bine printre oi, decât eroi.

Vă mulţumesc tare. La fel şi membrilor comunităţii LITERNET.
Şi nu uitaţi, un măr pe zi, înseamnă şapte pe săptămână.


Daniel Popa (Doctoru')
Data naşterii: 25 ianuarie 1978
A studiat Actoria la Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică şi a acumulat o vastă experienţă în străinătate, participând la diferite workshop-uri şi cursuri în cadrul Moving Academy for Performing Arts din Berlin, Rutger Haure Film Factory din Rotterdam, BAK / The Art of Re-enactment în Utrecht, Institutul SAE din Amsterdam şi Institutul CREA din Amsterdam.
În Bucureşti, a jucat pe scenele teatrelor Bulandra, Act şi Teatrul LUNI de la Green Hours. A făcut parte din distribuţii internaţionale în spectacole precum The Prizewinner, în regia lui Peter Cook (Dixon Place, New York), Wire and Acrobats - în regia Anei Mărgineanu (Festivalului Internaţional hotINK din New York), A Night in the Kremlin, regizat de Cosmin Chivu (Teatrul June Havoc din New York), şi multe altele.
A avut şi roluri în filme precum: Private Party (r. Octav Chelaru), Poarta Albă (r. Nicolae Mărgineanu), Closer to the Moon (r. Nae Caranfil), Wer (r. William Brent Bell), Killing Time (r. Florin Piersic Jr.).
Daniel Popa a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2018, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2018 sunt: Alina Mîndru (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Opera Naţională din Iaşi, Teatrul LUNI de la Green Hours - Bucureşti), Anka Levana (Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, Teatrul Metropolis), Csaba Ciugulitu (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Daniel Popa (actor independent - colaborări cu Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Bulandra, Teatrul Act), Denis Hanganu (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis şi ARCUB), Elena Purea (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Éva Imre (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Marius Turdeanu (Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Ariel din Târgu Mureş, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad), Tudor Tăbăcaru (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Naţional Chişinău) şi Vlad Nemeş (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Act din Bucureşti, Teatrul Apolo111 - Bucureşti).