Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Chiar cred că există o relaţie de iubire între film şi teatru - 10 pentru FILM la TIFF, 2018


Mircea Sorin Rusu, un interviu cu Elena Purea

27.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A durat destul de mult până am reuşit să ne sincronizăm, pentru că Elena Purea este un om foarte ocupat, care aleargă în toate părţile. Colac peste pupăză, am prins-o exact înainte de o premieră, deci soluţia cea mai înţeleaptă a fost să lăsăm evenimentul să se consume (premiera era programată chiar înainte de Paştele ortodox), pe urmă să lăsăm să treacă sărbătorile (cu toată agitaţia aferentă) şi abia apoi să ne vedem ca să stăm de vorbă în mod oficial, cu reportofonul pe masă. Odată hopurile astea trecute, ne-am decis foarte repede asupra zilei şi orei şi, iniţial, şi asupra locului de întâlnire, pe care ulterior l-am schimbat, pentru că trebuiau luaţi copiii de la şcoală (actorii de la Naţionalul din Tîrgu Mureş se ajută unii pe alţii cu dusul şi adusul copiilor de la şcoală, în funcţie de timpul şi repetiţiile fiecăruia din ei). Însă pe lângă timpul dedicat lui Luca, băieţelul ei de opt ani, Elena Purea se împarte şi între teatru (e actriţă angajată a Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş) şi Facultatea de Arte (unde e asistenta colegei ei, Monica Ristea, care e tutore de an la actorie). Şi pentru că la miezul zilei, când am reuşit să ne vedem până la urmă, totul se desfăşoară într-o goană nebună (ziua nu a început de mult şi mai sunt atâtea de făcut), intrăm direct în subiect. Elena a fost selectată la 10 pentru FILM la TIFF, 2018 şi, în acest context, ne referim la prima ei experienţă cinematografică, deja consumată.


Elena Purea: În Orizont, al lui Marian Crişan, am fost procuroarea Mureşan, un personaj destul de important, de altminteri, în economia filmului. Aia a fost prima experienţă şi a fost foarte faină. Şi ştii care e culmea coincidenţei? Nu mi-a venit să cred! Am realizat brusc, în timpul filmărilor, că sunt la Turda, oraşul unde am urcat pentru prima dată pe o scenă profesionistă de teatru. Iar acum mă aflam tot acolo, pentru prima dată pe un platou profesionist de film.! Eu am ajuns la Turda la începutul carierei mele, pentru că tot dădeam admitere la facultate şi tot nu mă admiteau şi eram nervoasă pe tema asta, aşa că am dat concurs şi m-au luat în teatru ca actor corp ansamblu. În anul următor, însă, am intrat la Tîrgu Mureş, la Universitatea de Arte.

Analitică din fire şi atentă la amănunte, Elena Purea rememorează experienţa de pe platoul de filmare, trăgând linia între ceea ce înseamnă să faci teatru şi ce ar putea însemna să faci film. Analiza se articulează coerent, în mijlocul terasei pline (pentru că afară e soare, vorbim de una din primele zile de primăvară adevărată), având în vecinătate nişte meseni destul de zgomotoşi (care au dat drumul şi la nişte videoclipuri pe YouTube, nu mă îndoiesc că spre deliciul celor aşezaţi la mesele din jur).

E.P.: Îmi amintesc de sentimentul ăla nu bun, foarte bun şi aproape de trădare totală a teatrului, de după ziua de filmare. Am zis cuiva imediat după ce am plecat de la filmări că mie, de acum încolo, mi-ar plăcea să mai fac doar asta. Fusese o zi frumoasă, cu o atmosferă foarte bună pe platou, oamenii erau profesionişti în toată puterea cuvântului. Eu filmam cu Hatházi András - scenele le aveam cu el - şi totul a mers destul de repede. Nu am trăit emoţia noului, iar asta m-a surprins. Dar cred că ştiu şi de ce: pentru că am făcut repetiţie aşa cum repetăm noi la teatru. Ne-am dat textul la machiaj, înainte de filmare, Háthazi şi cu mine, şi am constatat că nu era cine ştie ce diferenţă de proces sau de etape, după care...

(pauză de respiraţie)

... intrând pe platou, m-am lăsat dusă de val şi îmi amintesc că aveam o atenţie distributivă fantastică, pentru că se întâmplau o grămadă de lucruri. Şi totul trebuia să fie la racord, totul trebuia să fie exact. Plus că am început să înţeleg şi meseriile de acolo, ce anume se întâmpla în jurul meu: ce funcţie are recuziterul pe platou, ce funcţie are şi cât de important este operatorul de imagine... Am fost extrem de atentă, pe platoul de filmare, la felul în care îşi făceau ceilalţi treaba. Era foarte mare bucuria că vedeam oameni care ştiau ce fac şi o făceau cu foarte mult profesionalism.

Confortul asemănărilor dintre film şi teatru este imediat dublat de disconfortul creat în momentul perceperii diferenţelor, disconfort înlăturat de îndată de asimilarea constructivă a acestor diferenţe. Aici se vede indecizia omului care are un mare ataşament faţă de ceea ce face - teatru -, dar care, în acelaşi timp, are şi o mare curiozitate faţă de un domeniu pe care ar vrea să îl înţeleagă cu adevărat, după ce a apucat, pentru foarte puţin timp, să îi simtă fascinaţia. E, de fapt, vorba de indecizia şi curiozitatea actorului total, a actorului căruia îi place enorm să descopere.

E.P.: Am simţit diferenţele dintre film şi teatru foarte acut. În teatru noi, actorii, suntem de foarte multe ori (caută acum un cuvânt care să exprime cel mai bine ce ar vrea să spună) "mătrăşiţi"! Da, avem şi un rol creativ, e foarte adevărat, dar se întâmplă de multe ori ca tu, ca actor, să te simţi manipulat şi să ai sentimentul că eşti doar un simplu executant. Pe platoul de filmare, însă, e o atmosferă în care te simţi bine, te simţi important! E vorba de ceva ce nu pot neapărat să explic. (după o foarte scurtă pauză de reflecţie) Da, asta se întâmplă şi în teatru până la urmă, dar e un alt tip de protocol. Noi suntem nişte boemi în teatru, pe când filmul costă, o zi de filmare costă foarte mult, toată lumea îşi face treaba super-eficient şi chiar atunci, pe loc. În teatru ne facem de cele mai multe ori rolurile în aşteptarea costumului şi a decorurilor. Practic, când vin costumele şi decorul, suntem cu rolul gata. Ele completează ceea ce am lucrat noi până atunci şi da, de multe ori ne ajută foarte mult. Dar la film totul e mult mai concentrat: decor, costum, machiaj, text, actorie, partener şi gata, în scenă, se filmează! Şi cu toate astea nu, nu m-am speriat, doar m-am lăsat sedusă de experienţă.

Aici se opreşte să îşi adune puţin gândurile, după rememorarea unei experienţe care, în mod evident, i-a mai deschis nişte ferestre spre cunoaşterea propriei profesii (pasiuni?). Zgomotul oraşului e mai mare decât credeam în momentul ăsta al zilei, dar se vede treaba că oamenii atât aşteptau ca să dea buzna pe terase, primele raze de soare. Mai ia o gură de mojito fără alcool, mai aprinde o ţigară.

E.P.: În teatru suntem obişnuiţi să facem mult, să dăm mult (asta se întâmplă cu precădere când joci pe sală mare, mai degrabă decât pe sală studio, unde reglajele sunt altele). Dar când ajungi în faţa camerei de luat vederi, e un pic altfel. Însă, dacă stau bine să mă gândesc, chiar cred că există o relaţie de iubire între film şi teatru. Minusul, din punctul meu de vedere, al filmului, e că totul se face foarte rapid, de la faza de casting până în momentul în care iese produsul final. Dacă ai mai multe zile de filmare, poate reuşeşti mai bine să ajungi în faza de echipă. Eu, însă, am avut doar o singură zi şi mi s-a părut că totul s-a consumat foarte repede...

foto: Cristina Gânj (Bristena)

Nu poţi să faci teatru în afara timpului tău, nu ai cum. E nevoie de racord, în teatru, ca şi în film.

Elena Purea a absolvit actoria la clasa profesorului Ion Săsăran, despre care îşi aminteşte că le punea filme pe care ulterior le discutau împreună. Alături de Monica Ristea, încearcă să deschidă noi şi noi ferestre studenţilor, suplinind ghidajul în profesie cu o intensă muncă de (auto)cunoaştere
.

E.P.: Îmi place enorm munca cu studenţii şi mă motivează foarte mult, pentru că e extrem de important să fii tot timpul la curent, iar asta te obligă foarte mult să te documentezi, să citeşti, să urmăreşti cum se face teatru acum în lume, care sunt tendinţele, care e curentul... Nu poţi să faci teatru în afara timpului tău, n-ai cum. E nevoie şi aici de racord (ca în film). Cred că nu e suficient să fii un actor pur intuitiv. Meseria asta e mult prea complexă ca să te bazezi doar pe intuiţie. Educaţia şi informaţia te ajută foarte mult. Şi tot timpul îi rog pe studenţi să rămână într-o zonă de curiozitate şi de cercetare în domeniul acesta şi zilnic să caute, să meargă din fereastră în fereastră, să deschidă cât mai multe. Ai nevoie, de exemplu, în faza de formare, de un profesor care să îţi ordoneze lecturile. Şi asta încercăm să facem noi, tot în funcţie de materialul pe care îl lucrăm la clasă. Şi eu, şi Monica Ristea, le dăm multe referinţe, nu doar despre filme, ci şi despre cărţi. Îi încurajăm să facă tot timpul muncă de documentare, pentru că asta îi îmbogăţeşte foarte mult. Amândouă credem în actorul citit, informat, aşa că le deschidem uşi prin care ei să păşească. Nu avem, însă, timpul fizic necesar să vizionăm filme împreună cu ei, deşi ne-am propus lucrul ăsta. Ne bucurăm, în cel mai fericit caz, când avem două-trei ore să vedem împreună înregistrarea vreunui spectacol de teatru-eveniment, pe care nu putem să îl vedem în direct. Programa este extrem încărcată, iar sistemul Bologna în teatru este înfiorător, pentru că ne restricţionează la opt ore de actorie pe săptămână, ceea ce este revoltător! În trei ani de şcoală, opt ore de actorie pe săptămână este îngrozitor de puţin, noi lucrăm mult mai mult, lucrăm suplimentar o grămadă! În momentul în care ei au o fereastră de două-trei ore, intrăm pe fereastra aia şi lucrăm. Pentru că nu avem cum altfel. Şi nu avem timp de stat, aşa că suntem nevoite să ne rezumăm la referinţe şi sugestii. Studenţii noştri au cursuri de film, ore de specialitate cu profesor care vine de la Bucureşti, deşi specificul universităţii nu este de teatru şi film, ci doar de teatru.

În prelungirea discuţiei despre universitate şi studenţi, ajungem, inevitabil, la diferenţele dintre generaţii, pe care Elena Purea le percepe foarte acut. La rândul ei mamă, făcând legătura între copilul ei de şcoală primară şi studenţii care intră pe mâna ei şi a Monicăi Ristea în momentul în care tocmai au devenit adulţi (din punct de vedere al vârstei din buletin),Elena povesteşte cu foarte mult entuziasm (i se citeşte în priviri şi în modul în care se însufleţeşte când atacă subiectul) despre diversele moduri prin care se apropie de studenţi, insistând pe (auto)cunoaştere.

E.P.: Noi avem şi un fel de laborator foarte intim şi lucrăm foarte mult la cunoaştere şi dezvoltare personală, iar asta implică o apropiere foarte mare şi o facem, câteodată, cu foarte multe menajamente. Cred că în generaţia asta există o mare derută din toate punctele de vedere, iar pentru mine, ăsta e un semnal de alarmă. Şi eu sunt părinte şi, sinceră să fiu, mă cam sperie ce văd, ce ştiu sau ce aflu, dar, în acelaşi timp, mă şi responsabilizează foarte tare. Nu vorbim acum de cazuri foarte grave, de abandon total, ci, în general, de copii care au crescut cumva de unii singuri şi care descoperă alături de noi o nouă familie, pe lângă familia de acasă. Vin la noi şi intră într-un spaţiu foarte sigur, foarte cald, un spaţiu chiar familial, în care ne descoperim toţi. Se deschid foarte tare în momentul în care constată că eu nu vorbesc cu ei de pe soclu, ci le spun că nimic din ce li se întâmplă lor nu mi-e străin mie şi că toate greşelile şi toate blocajele lor îmi sunt cunoscute. Trebuie să le dăm aripi să zboare, pentru că toţi sunt frumoşi şi fiecare e special în felul lui. Da, sunt destul de derutaţi, dar au date mult mai bune decât ale noastre, în primul rând pentru că au acces la informaţie, iar dacă o utilizează, o şi procesează foarte repede. Noi asta nu aveam, dar aveam cărţile. Pentru noi cartea a fost şi a rămas sursa cea mai bună de informare. Ei vin cu o experienţă de viaţă - în sensul negativ, al suferinţei - mult mai mare decât noi, pentru că ei cunosc ideea de lipsă.

(Din nou o pauză de respiraţie, încă o gură de mojito, încă un fum de ţigară, o nouă regrupare a gândurilor.)

Sigur, şi noi cunoaştem ideea de lipsă, dar în alt fel decât ei. Părinţii noştri au suferit mai mult decât noi. Eu stau câteodată şi mă gândesc cum aş fi fost ca adult în comunism, cu felul meu de a fi. Pentru că încă am reminiscenţe din educaţia mea de atunci: frica, de exemplu, frica inoculată de mic copil: nu vorbi că nu e voie, dă radioul mai încet, să nu spui nimănui că bunicul ascultă Radio Europa Liberă, Securitatea acasă, luându-l pe tata... Dar, în acelaşi timp, eu am crescut într-un mediu protejat. N-am avut ciocolată, Coca-Cola şi blugi, şi cred că puteam trăi fără ele, dar fără afecţiune, fără încredere, fără siguranţă...

La final de discuţii (şi paharul de mojito e aproape gol, şi cafeaua mea din ceaşcă a dispărut, iar mesenii petrecăreţi s-au potolit sau au plecat - cui îi pasă?), o provoc să devină uşor neserioasă şi să spună ceva despre ea, ca şi cum ar da un interviu pentru o revistă glossy. După un zâmbet uşor dezorientat şi un moment scurt de gândire (adevărul e că am trecut foarte brusc de la diferenţele dintre generaţii la "spune-mi ceva despre tine, ce vrei tu, să-i amuzăm pe cititori"), Elena decide rapid să devină foarte personală. Ceea ce mie mi se pare un bonus:)

E.P.: Mie mi-e frică de bătrâneţe. Am o problemă cu bătrâneţea. Nu stau eu în fiecare zi să mă analizez, nici măcar o dată pe an, să zicem. Sunt conştientă că se pune problema şi cum îmbătrâneşti şi că poţi să îmbătrâneşti frumos, dar îmi dă mie viaţa toate datele s-o fac? Nu ştiu, n-am de unde să ştiu. Oricum ai lua-o, bătrâneţea, într-un fel sau altul, te limitează. Dar în jurul meu se întâmplă tot felul de evenimente care mă ţin tânără şi în viaţă. În teatru, de pildă, ai tot timpul parte de un restart, de un refresh, mereu vine un proiect nou şi fiecare început e imprevizibil. Trebuie să fii curios, curiozitatea te păstrează tânăr. Curiozitatea, lipsa orgoliului, a vanităţii ăleia supreme (din care am şi eu dozele mele, dar îmi place să cred că le menţin în limite normale!). Apoi, faptul că lucrez cu tinerii mă hrăneşte şi mă întinereşte şi pe mine foarte tare. Descoperim multe lucruri împreună, învăţ enorm de la studenţii mei şi le spun asta! Copilul meu de opt ani, Luca, mă ţine tânără şi el! E foarte frumos să rămâi tânăr (dar tânăr înăuntru, că nu se pune problema de operaţii estetice, ăsta e un aspect care nu mă interesează!), aşa că sunt tot timpul în căutarea a ceva care să mă provoace.

foto: Iulian Praja

Elena Purea
Data naşterii: 13 noiembrie 1974
A absolvit Arta Actorului la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş, iar în prezent este doctorand al aceleiaşi universităţi, dar şi cadru didactic asociat. Este actriţă a Teatrului Naţional Târgu Mureş, în Compania Liviu Rebreanu.
A jucat în peste 60 de spectacole şi a colaborat cu regizori ca Theodor Cristian Popescu, Radu Afrim, Victor Ioan Frunză, Cristi Juncu, Radu Nica, Harsányi Zsolt, László Bocsárdi şi mulţi alţii. În film, a jucat în Orizont, în regia lui Marian Crişan.
În 2009 a fost nominalizată la Premiile Prix Europe în categoría Cel mai bun spectacol, iar 2007 a primit Premiul pentru Cea mai bună actriţă pentru rolurile din Monoloagele vaginului, în regia Alinei Nelega, la Festivalul Internaţional de Teatru Atelier. În 2002 a fost distinsă cu Premiul special al juriului la Festivalul de Teatru Imagine din Târgu Mureş.
 Elena Purea a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2018, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2018 sunt: Alina Mîndru (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Opera Naţională din Iaşi, Teatrul LUNI de la Green Hours - Bucureşti), Anka Levana (Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, Teatrul Metropolis), Csaba Ciugulitu (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Daniel Popa (actor independent - colaborări cu Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Bulandra, Teatrul Act), Denis Hanganu (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis şi ARCUB), Elena Purea (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Éva Imre (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Marius Turdeanu (Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Ariel din Târgu Mureş, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad), Tudor Tăbăcaru (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Naţional Chişinău) şi Vlad Nemeş (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Act din Bucureşti, Teatrul Apolo111 - Bucureşti).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2018


0 comentarii

Spacer Spacer