Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Când urc pe scenă, fac orice să nu mai fiu aia din viaţa de zi cu zi - 10 pentru FILM la TIFF, 2018


Mihai Brezeanu, un interviu cu Alina Mîndru

14.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A împlinit 30 de ani în august 2017. E născută în Huşi, a făcut liceul şi facultatea la Iaşi, a venit în Bucureşti în 2015. Face parte din trupa independentă Frilensăr, seamănă cu Tamara Buciuceanu, lucru care o bucură şi o enervează deopotrivă. Râde şi vorbeşte mult, se povesteşte cu poftă şi lejeritate, face ca timpul să treacă foarte repede şi interviul să se prelungească mult dincolo de plan. E o plăcere să o vezi în Green Hours, fie ca actriţă, fie la o parolă despre copilărie, fraţi, canto, teatru şi BD-ur. Doamnelor şi domnilor, Alina Mîndru vine la 10 pentru FILM la TIFF 2018!


Ani de liceu

Mihai Brezeanu: Am citit undeva că ai făcut canto clasic.
Alina Mîndru: Da. La liceu. Colegiul de artă Octav Băncilă din Iaşi. De când eram mică, dacă mă întreba cineva ce vrei să te faci când vei fi mare, spuneam: "Artistă!". Nu ştiam exact de care şi cum, abia prin clasa a 5-a am început să bâzâi la ai mei: "Eu vreau muzică, vreau muzică!".
Am făcut pregătire în Iaşi, mergând cu autobuzul din Huşi, în fiecare weekend dintr-a 7-a şi a 8-a. Când prietenii mei ieşeau afară "Băăăii, e weekend!", eu plecam la Iaşi să studiez pentru admiterea la liceu. Aşa am dat la liceul de muzică şi am fost soprană lirică 4 ani de zile. E drept, credeam că e cu totul altfel decât a fost.

M.B.: În ce sens?
A.M.: Nu-mi plăcea. Nu era de mine. Eu am fost şi un copil mai dificil. Am fost rea, foarte rea. Cumva, am crescut în felul ăsta. Am doi fraţi mai mari. Maică-mea era singura prezenţă feminină, nu ştiu exact cât m-a influenţat ea, dar ştiu că m-a influenţat foarte tare umorul ăstora doi fraţi. Au un umor extraordinar. Noi, toţi, în familie, suntem din soiul, în direcţia asta, cred că toţi suntem talentaţi pe chestia asta cu umorul, am fi putut toţi să fim actori. Dar doar eu am ales asta.

M.B.: Părinţii tăi cum au reacţionat când ai zis că vrei să dai la muzică?
A.M.: M-au încurajat. Taică-miu mi-a aranjat meditaţiile cu soţia unui profesor de oboi de la liceu. Mă duceam la ea în fiecare weekend, cu autobuzul, mie îmi e rău de maşină, era un calvar. A fost o perioadă foarte naşpa. Dar la liceu, apoi, m-am distrat cel mai bine. Am stat doi ani în cămin, după aia m-au dat afară.

M.B.: De ce?
A.M.: Am început să lipsesc de la şcoală pentru că nu-mi plăcea. Prima mea profesoară de canto mă plictisea foarte tare. Timp de două luni de zile, mi-a predat doar aparatul respirator. Celelalte colege care erau repartizate la aceeaşi profesoară deja lucrau, aveau câte un studiu pregătit. N-am înţeles ce avea cu mine, de ce nu lucra cu mine.
După un semestru, am fost mutată la cea mai naşpa profesoară. O solistă extraordinară care, însă, ne bătea. Cum ajungea la oră, ne dezbrăca la bustul gol să vadă că respirăm OK (e foarte importantă respiraţia atunci când vrei să cânţi), frig, cald, nu conta, ne dezbrăca şi venea cu pumnii şi dădea în diafragmă. Tu trebuia să susţii loviturile ca să poţi cânta. Ceea ce, evident, nu eram în stare sa fac.
Aşa că iar am fost transferată, de data asta la o profesoară care era OK. Chiar îi păsa de noi. Deşi eu i-am spus din start "Nu îmi place! Mi-am dorit foarte mult să fac asta, dar nu-mi place!".

Intră în scenă teatrul

M.B.: La actorie cum ai ajuns?
A.M.: În clasa a 11-a, l-am cunoscut pe Emil Coşeru, actor şi profesor la Iaşi. Şi, cumva, mi s-a propus să mă transfer la teatru. Coşeru mi-a spus să pregătesc o poezie şi să vin într-o pauză să i-o spun. M-am dus, i-am spus şi mi-a zis "Da, vino în vară să dai examenul de transfer". Doar că vara mi s-a dat o dată greşită şi m-am prezentat la examen la o săptămână după ce acesta avusese loc. Aşa că am rămas la muzică până la finalul liceului.
Privind înapoi, nu pot să zic că liceul a fost totală pierdere vreme. Atunci când am ajuns pe scena Operei din Iaşi pentru Troienele lui Andrei Şerban, mă uităm la soliştii şi la corul Operei şi îmi plăcea ce făceau. Doar că pe mine mă deranja foarte tare să stau într-un punct şi să cânt stând pe loc.
După liceu, n-am mai vrut să aud de muzică. Stăteam cu maică-mea în bucătărie şi i-am zis: "Eu vreau să dau la altă facultate!". "La ce?", m-a întrebat ea. "Păi, mă gândeam la psihologie!". La care maică-mea exact aşa mi-a zis: "Tu vrei ca oamenii ăia să iasă din cabinetul tău mai bolnavi decât au intrat??".
Până la urmă, tot ea a fost cea mi-a zis să dau la teatru, eu am acceptat, taică-miu mi-a aranjat să fac nişte meditaţii, culmea, tot cu Coşeru, care iar mi-a zis să pregătesc o poezie. Am învăţat Nu ştiam că moartea e femeie a lui Sorescu, m-a ascultat şi a zis: "Gata, actriţă o facem!". De acolo m-am dus la examen, am intrat din prima încercare, în primii cinci. În anul 2006-2007. Am fost a doua generaţie care a făcut 3 ani de licenţă şi 2 ani de master.

Love & Hate cu Afrim

A.M.: Din primul an de facultate, visam să debutez pe scena Naţionalului din Iaşi cu Afrim. Şi aşa a fost! Dawn Way (Oameni slabi de înger. Ghid de folosire) de Oleg Bogaiev la Sala Cub. Mi-am blestemat zilele, ne-a mâncat pe pâine, dar mi-a folosit.
Eram masterandă, în primul an, şi am fost la casting. Eu nu voiam să merg la casting la Afrim pentru că, în capul meu şi în capul tuturor, era că Afrim vrea doar să te dezbrace pe scenă, că "nu se uită ăsta la mine, şi mititică, şi bondoacă, şi vai de zilele mele, cum sunt!". Dar am luat castingul! Primul meu casting. Au fost aleşi 6 băieţi şi o fată. Eu eram fata!
Afrim era foarte mişto la casting, era tot ce-ţi puteai dori de la un regizor. La repetiţii, însă, au început problemele. Eu eram tot timpul timorată, mă tot gândeam: "Sunt la Naţional, sunt cu Afrim, sunt debutantă, ce mă fac?!". Eram mereu speriată că n-am învăţat cum trebuie textul, că una, că alta. Până la premieră, s-au mai reglat lucrurile, dar, totuşi, n-am simţit niciodată că pot să discut cu el cu adevărat, că pot să-l întreb tot ce mă frământă.

M.B.: Şi la premieră?
A.M.: La premieră, a fost OK, doar că s-a întâmplat un lucru. În scena mea, era un şnur în bar pe care erau înşiraţi 12 îngeraşi de hârtie. După fiecare scenă, câte unul era coborât şi era terminat cumva. Ultimul îngeraş trebuia eu să-l ridic uşor din culise, cu o sforicică, îngerii să privească extaziaţi "Vai, în sfârşit, unul care scăpa, care zboară!", apoi să ies eu pe scenă râzând "Ha-ha, prostanilor, v-am păcălit!" şi să-l tai şi pe ăsta. Din păcate, la premieră, cineva a lipit cu scotch îngeraşul, eu am început să trag, vedeam că nu urcă, am tras mai tare şi s-a rupt sfoara înainte să spunem orice replică. Afrim s-a înfuriat, l-am văzut, a ieşit din sală, nici n-a mai aşteptat să-mi zic monologul.

"Una peste-alta, mi-a fost benefică întâlnirea cu Afrim. Fără ea, probabil că n-aş fi ajuns să-mi fac singură rolurile aşa cum mi le fac acum, la Frilensăr"

Textieră pentru Purcărete

M.B.: Cum au fost celelalte colaborări cu regizorii faimoşi? Andrei Şerban?
A.M.: Din păcate, cu Andrei Şerban, nu am apucat să mă întâlnesc, ca să zicem aşa. Era o distribuţie prea mare la Troienele, la Operă, ca să aibă cum să mă remarce.
La Purcărete, însă, la Pălăria florentină, eram tot parte din corp-ansamblu, dar am reuşit să mă remarc. La un moment dat, a avut nevoie să scrie cineva două strofe, pornind de la tema piesei, pe ritmul din Mărie şi Mărioară. M-am oferit eu şi, cât el repeta, le-am scris chiar acolo, pe scenă, lângă el, în cinci minute! Aşa am ajuns să-i cunosc îndeaproape pe Purcărete, pe Dragoş Buhagiar şi pe Florin Fieroiu.

"Eu, în Iaşi, am jucat peste tot. La Naţional, la Ateneul Tătăraşi, la Opera Naţională, în baruri, la Casa de Cultură a studenţilor, peste tot unde se putea juca între 2006 şi 2015. De lucrat, am lucrat cu Afrim, Purcărete, Măniuţiu, Andrei Şerban, Hausvater, Benoit Vitse. Doar pe Dabija l-am scăpat şi îmi pare foarte rău!"

Aterizare dură în Bucureşti

M.B.: De ce nu te-ai angajat la Iaşi, la Teatrul Naţional?
A.M.: Acolo erau probleme. Toţi directorii îmi promiteau chestii, dar angajau pe alţii. Apoi l-am cunoscut pe scenograful Cristian Marin. Şi el m-a văzut jucând la Iaşi şi mi-a zis ca ar trebui să vin la Bucureşti. La un moment dat, a apărut ocazia unui proiect la Bulandra. Şi m-am mutat la Bucureşti. Brusc. Într-o sâmbătă. Am ajuns şi am dat petrecere. Luni, proiectul de la Bulandra a picat.
După aia, nu a fost o perioadă prea bună. Un alt proiect în care m-am implicat a picat, am fost la casting-uri, n-am luat. Eu, practic, în 3 ani de Bucureşti, n-am luat nici un casting. Abia anul ăsta, în februarie 2018, am luat rol în Sunetul muzicii pe care îl pune Răzvan Mazilu la Opera Comică. Dar am renunţat şi la asta pentru că am fost chemată la 10 pentru TIFF care se suprapune cu premiera lui Mazilu!

Epoca Frilensăr

M.B.: Cum e cu Frilensării? De când te ştii cu ei?
A.M.: Ne ştiam de la Iaşi, dar ne-am mutat independent în Bucureşti. Ne-am reîntâlnit la ziua lui Dumi (Dumitru Georgescu) la Green Hours, pe terasă. Am vorbit de una, de alta, cu Daniel Chirilă şi cu Loredana Cosovanu şi, peste vreo lună, am primit de la Daniel invitaţia de a juca în al doilea lor spectacol #‎daughtersauHadikaTsuki (Tristory II). Am zis "Da!". După aia, am făcut înlocuire şi în Mălăieş în călcăieş (Tristory I), primul lor titlu, pe care îl jucaseră într-o altă formulă şi la Iaşi.
Mor de plăcere după Mălăieş în călcăieş pentru că mi se pare că acolo am un umor tipic masculin, umorul de la fraţii mei, de la tatăl meu, umorul tip BD (niciodată n-o să-mi placă un film mai mult decât mi-au plăcut BD-urile!). Când l-am văzut la Iaşi, am zis de la început "Mamă, ce aş putea să fac eu în rolul lupului ăstuia!". Şi fix lupul am ajuns să joc la Bucureşti!
Nu prea supravieţuiesc financiar. Noroc că am părinţi foarte înţelegători. Altceva nu mai fac pe lângă. Toţi din Frilensăr am încercat să facem ceva pe lângă teatru, pentru a ne întreţine, dar am renunţat, pentru că ne mânca din timp.

"La Frilensăr, suntem 7 actori permanenţi, toţi absolvenţi la Iaşi. Daniel Chirilă, Loredana Cosovanu şi Claudia Chiraş au fost în acelaşi an, aceeaşi clasă. Eu şi Tiberiu Enache am fost în alt an, dar la aceeaşi profesoară ca ei trei: Mihaela Arsenescu Werner"

"Cine zice că nu vrea să fie angajat la stat minte"

M.B.: Regreţi plecarea de la Iaşi?
A.M.: La un moment dat, da, regretam. Acum, nu mai regret.

M.B.: Ai vrea să fii angajata unui teatru?
A.M.: Cine nu ar vrea? Cine zice că nu ar vrea, minte.

M.B.: Dacă fi angajata unui teatru de stat, ai mai veni să joci la Green?
A.M.: Bineînţeles! Dincolo de toate problemele pe care le avem noi cu numărul mic de spectatori, cred spectacolele Frilensăr sunt, din punct de vedere calitativ, peste marea majoritate a celorlalte spectacole independente. Eu iubesc spectacolele astea ale noastre!

"Au venit actorii de la Bucureşti!"

M.B.: Caravana din 2017, Green-Frilensăr pe contour-ul României, cum a fost?
A.M.: A fost ideea lui Daniel Chirilă care a zis că ar fi fain să mergem cu toate spectacolele Frilensăr în localităţi de pe graniţă, să ducem un aer nou oamenilor de acolo, să-i introducem în lumea spectacolului, să le arătăm teatru. Am jucat în nişte sate şi oraşe uitate de lume, uitate de tot.
Ţin minte că la Nadlac am jucat Mălăieş în călcăieş şi ne gândeam că n-o să înţeleagă lumea, dar au fost foarte încântaţi. Şi peste tot au fost încântaţi, mai puţin la Toboliu, undeva în nord-vest, în Bihor, unde am jucat Mioritza (Tristory III).
Chestia e că, peste tot pe unde am mers, oamenii aveau impresia că noi făceam teatru pentru copii. Afişele erau făcute cartoons-like, oamenii vedeau titluri ca Mălăieş în călcăieş sau Mioriţa şi credeau că e teatru de copii. La Toboliu, erau în sală, la început, peste 100 de copii şi doar 5 adulţi. După 10 minute de la începerea spectacolului, 3 dintre adulţi s-au ridicat, au luat vreo 30 de copii şi au ieşit pe lângă noi, foarte nervoşi. Am înţeles că, afară, au şi cerut să se oprească spectacolul. Din fericire, copiii care au rămas chiar au înţeles lucruri şi au reacţionat foarte mişto.
În general, copiii erau foarte impresionaţi de noi. Ziceau mereu ca "vin actorii de la Bucureşti", se uitau la noi de parcă eram Brad Pitt şi Angelina Jolie.

Alina Mîndru (foto: Alexandra Catana)

Despre filmul favorit
"BD-urile m-au marcat de mică. Cred că le-am văzut de peste 10 ori. Adesea le-am văzut făcând un maraton cu toate 3. Nu pot face un top între cei 5 actori. Umorul ăla al lor e viaţă. Dacă îl strângi în degete, curge!
Am crescut cu Toma Caragiu, cu Dem Rădulescu, cu filmele lor. Cu situaţiile lor comice m-am identificat pentru că le vedeam la mine în casă. Toată lumea mă întreabă de unde vine umorul meu. Eu aşa am crescut. Râdeam peste tot, inclusiv la masă."

Despre Noul Val
"Filmul românesc de acum e trist. O drama queen. Parcă tremură cămaşa pe el, parcă stă şi zice: «Băăăi, mi-i frig! Mi-i şi-oleacă foami! Of! Tare-s supărat!»"

Despre #metoo
"Sincer, nu prea cred în chestia cu #metoo. Eşti major, eşti vaccinat, dacă vrei să faci chestia, o faci. Dacă nu, nu."

Despre emigrare
"Prefer să mai dau o şansă aici, în Bucureşti. Şi la Iaşi începutul a fost greu. Acolo, visam să joc la Naţional şi până la urmă am jucat. Aici, visez să joc la Teatrul de Comedie. De când am intrat la teatru am vrut să joc la Comedie. Din păcate, când a fost concurs la Comedie, eu aveam metatarsianul 5 de la piciorul stâng rupt şi a trebuit să mă operez."

Despre Tamara
"De când mă ştiu am fost comparată cu Tamara Buciuceanu.
În primul rând, pentru că am dat examenul de licenţă cu rolul Aneta Duduleanu din Gaiţele. Toată lumea spunea că trebuie să mă uit la Cuibul de viespi, să o văd pe Tamara. În plus, fix atunci venise în turneu de la Iaşi un spectacol cu Gaiţele de la Bucureşti. Am refuzat însă să mă duc să îl văd şi nu am văzut nici filmul.
Am vrut să-mi fac personajul meu, să ştiu că e amprenta mea. Nu să mă duc să văd pe altcineva în rol şi să mă influenţeze.
După ce am terminat facultatea, am văzut Cuibul de viespi şi le-am dat dreptate oamenilor. Da, semăn cu Tamara Buciuceanu şi, deşi consider comparaţia asta un compliment, totuşi mă enervează. Eu sunt Alina Mîndru, nu sunt Tamara Buciuceanu!"

Despre roluri
"N-am simţit niciodată că am primit un rol prea mic. Pe mine sigur mă vede lumea, orice aş face. Chiar şi dacă intru să mătur şi atât tot pe mine mă aplaudă la sfârşit."

Alina Mîndru
Data naşterii: 17 august 1987
A studiat la Universitatea de Arte "George Enescu" Iaşi, Facultatea de Teatru, unde a obţinut diploma de Masterat în arta actorului. A colaborat cu Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Opera Naţională̆ din Iaşi şi Teatrul LUNI de la Green Hours.
În ultimii ani a participat la o serie de festivaluri de teatru din toată ţara cu spectacolele Înaintea erei noastre şi Mălăieş în călcăieş, ambele în regia lui Daniel Chirilă. A colaborat cu nume mari ale teatrului românesc, printre care se numără regizorii Radu Afrim, Andrei Şerban şi Alexander Hausvater.
Printre apariţiile sale media se numără şi un rol secundar în Las Fierbinţi, serialul produs de PRO TV.
 Alina Mîndru a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2018, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2018 sunt: Alina Mîndru (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Opera Naţională din Iaşi, Teatrul LUNI de la Green Hours - Bucureşti), Anka Levana (Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, Teatrul Metropolis), Csaba Ciugulitu (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Daniel Popa (actor independent - colaborări cu Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Bulandra, Teatrul Act), Denis Hanganu (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis şi ARCUB), Elena Purea (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Éva Imre (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Marius Turdeanu (Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Ariel din Târgu Mureş, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad), Tudor Tăbăcaru (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Naţional Chişinău) şi Vlad Nemeş (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Act din Bucureşti, Teatrul Apolo111 - Bucureşti).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2018


0 comentarii

Spacer Spacer