Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu ţin foarte mult la un proiect. Cu toate bucuriile şi fricile care vin la pachet cu el - 10 pentru FILM la TIFF, 2018


Mircea Sorin Rusu, un interviu cu Csaba Ciugulitu

16.05.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Primul lucru pe care îl remarcă cei mai mulţi în cazul lui Csaba Ciugulitu (Ciughi, cum îi spun prietenii) e figura impozantă şi dură, care aparent respinge comunicarea. Ceea ce se percepe din afară este imaginea unui om încruntat, cu o atitudine pasiv-agresivă, lucru contrazis de îndată ce Ciughi începe să îţi vorbească. Mergând spre locul de întâlnire pentru mica noastră discuţie prilejuită de selectarea în programul 10 pentru FILM la TIFF, m-am pomenit la un moment dat, la nici o sută de metri de pizzeria unde urma să ne vedem, în spatele lui. Înalt, cu gluga hanoracului trasă peste ochi şi fluturând într-o mână o sticlă de Coca-Coca, cu ţigara aprinsă în cealaltă mână şi mergând uşor adus de spate, Ciugulitu emana clar aerul unui om căruia nu ai prea vrea să i te adresezi, tocmai pentru că, la vederea lui, se declanşează automat instinctul de conservare. M-am amuzat la gândul ăsta, pentru că deja ştiam că nimic nu putea fi mai neadevărat.

Csaba Ciugulitu (foto: Ion Vântu)

Csaba Ciugulitu: La prima vedere, toţi, când mă văd, zic: mamă, ăsta-i unul din ăla dur, nici nu ştiu, să-l salut, să nu-l salut, dar asta e faţa mea, alta n-am... În schimb am un suflet mare. Ce bine ar fi dacă la prima vedere oamenii ar vedea sufletul, şi nu exteriorul... sau n-ar fi? Totuşi, să vezi direct sufletul omului... da, de fapt nu ştiu dacă ar fi bine, că ţi-ai da seama de multe alte lucruri...

Discuţia se leagă încet-încet pornind de la proiectele dragi din teatru. Imediat îşi aduce aminte de câteva dintre ele, de la Tîrgu Mureş, unde este angajat al trupei Liviu Rebreanu a Teatrului Naţional.

C.C.: Eu ţin foarte mult la un proiect. Cu toate bucuriile şi fricile care vin la pachet cu el, că aşa e orice început. În Mureş am ajuns în septembrie 2007 şi, în ceea ce îi priveşte pe colegii care sunt de o seamă cu mine (Rareş Budileanu, Costin Gavază, Mihai Crăciun), a trebuit să învăţăm să lucrăm unul cu celălalt şi să ne înţelegem unul pe celălalt. Şi au venit proiecte precum Campionatul de improvizaţie, făcut acum mulţi ani de Vlad Massaci şi Mihaela Sîrbu, care ne-a ajutat foarte mult din punctul ăsta de vedere. Cu Campionatul avem peste 100 de spectacole la activ, aşa că acum vrem să îl mai reînnoim, să mai introducem exerciţii noi, să nu fie tot aceleaşi de fiecare dată (sloganul spectacolului e "Niciodată la fel!"). Ne ghidăm după nişte reguli care, dacă se ţine cont de ele, fac ca lucrurile să funcţioneze. Regulile lui Keith Johnstone, că despre ele e vorba.

Dar, dacă tot vorbim de proiecte în teatru (şi nu numai), mă consider şi un foarte mare norocos. Cred că m-am născut în zodia aia în care norocul persistă... În Capricorn adică, ziua mea de naştere fiind în 17 ianuarie. Asta e o lună care mă urmăreşte: în 10 ianuarie am făcut nunta la Miercurea Ciuc (10 ianuarie! La minus nu ştiu câte grade:)), fetiţa mea s-a născut vinerea, în 13 ianuarie, eu în 17, deci la mine luna asta e încărcată de evenimente faine şi bune. Şi am avut întotdeauna noroc şi în teatru. De ce spun asta? Pentru că, de exemplu, în momentul în care a venit regizorul Tufan Imamutdinov la Naţionalul din Tîrgu Mureş să facă castingul la Căsătoria lui Gogol, noi avuseserăm nu mai ştiu ce petrecere care se lungise destul de mult, iar eu am întârziat rău de tot, deşi, de obicei, sunt foarte punctual şi ţin la chestia asta. Dar colegul meu, Costin Gavază, m-a luat pe sus, de acasă. Castingul a fost un succes şi am început munca. Tufan are un stil de lucru... mai rar aşa ceva, cu toate că el nu vorbeşte decât rusă (îl avea pe Dimitrii Bogomaz traducător). Asta a fost prima întâlnire cu el, că dup-aceea am mai avut şi altele şi ne-am obişnuit. Dar de Căsătoria, ce să mai spun... Dacă după atâţia ani încă mai vorbim despre spectacol, şi noi, colegii, ne mai dăm replici din el... Când s-a scos de pe afiş, toţi am zis că ar mai fi mers, că nu trebuia să moară aşa de repede, deşi el se juca deja de vreo patru sau cinci ani; am văzut în curtea teatrului decorul şi mi-am zis: Gata? Asta a fost tot? Şi pe urmă, când au intrat maşiniştii cu flexul în el, am simţit că parcă tăiau în carne vie... pentru că făcea parte din noi deja, cu decor cu tot.

Aici se opreşte un moment, pentru că e foarte clar că îl îneacă emoţia când îşi aduce aminte de spectacol. Îmi amintesc şi eu delirul sălii pline de la premieră, după cum îmi amintesc şi nebunia iscată în aceeaşi sală plină ochi atunci când s-a anunţat că urmează ultima reprezentaţie. Şi nu pot să nu mă gândesc că ăsta e şi spectacolul care, în cazul fiului meu, a făcut trecerea de la spectacolele pentru copii la cele pentru adulţi, şi că, după ce l-a văzut prima dată, trebuia să revenim în sală aproape de fiecare dată când se juca. Aşa că, de ce să mint, emoţia ne copleşeşte puţin pe amândoi. Însă trecem mai departe.

C.C.: Nu putem uita Căsătoria, aşa cum nu putem uita Krum-ul lui Cristi Popescu; atunci când l-am făcut, eu am avut senzaţia că publicul târgumureşean nu e crescut sau educat pentru stilul ăsta de spectacol. Dar acum, în momentul ăsta, cred că ar exista public pentru el. Şi ar mai fi, de exemplu, Şcoala nevestelor, montat de Cristi Juncu, un spectacol care mie îmi este foarte, foarte drag. Acolo, eu şi Anca Loghin suntem Alain şi Georgette, două personaje care nu au foarte mult de spus sau de făcut. Eu eram, însă, tot timpul foarte curios să văd ce se întâmplă cu ele. Veneam cu propuneri, râdeam mereu de pe margine, ne uitam atenţi la ce făcea Nicu Mihoc în scenă şi, în funcţie de reacţiile lui, interveneam unde puteam. Eu voiam neapărat să îl văd pe Mihoc la lucru, e un actor de la care chiar ai ce învăţa. Şi la Miercurea Ciuc, de exemplu, îl aveam pe Fülop Zoltán, care tot timpul era cu ochii pe mine şi îmi zicea: ai grijă cum dai replica aia sau aialaltă, că poţi prinde publicul cu ea.
 
Csaba Ciugulitu (foto: Cristina Gânj - Bristena)

În clipa asta ne întoarcem un pic mai mult în trecut, pentru că Ciughi îşi aminteşte de începuturile lui în teatru, la Miercurea Ciuc.

C.C.: Pentru mine, Miercurea Ciuc a fost ca o nouă facultate. Eu terminând actoria în Bucureşti, mai vorbeam ungureşte numai cu mama, acasă. Nici la şcoală nu am învăţat cum trebuie limba maghiară, pentru că şi şcoala am făcut-o tot în limba română, la Miercurea Ciuc.

Eu vin după şapte ani de teatru acolo, unde musical-ul e la el acasă. Cu genul acesta de spectacol te înveţi repetând, te înveţi să rezişti şi-ţi dozezi energia în aşa fel, încât, dacă trebuie, dansezi şi cânţi în acelaşi timp. În momentul în care cânţi trebuie să se audă vocea, să se audă respiraţia. Şi dacă dai un falset, foarte bine, asta e, omul e supus greşelii, nu e sfârşitul lumii. E ca la improvizaţie: ia să văd, a ieşit? N-a ieşit acum, iese data viitoare. Dar se vede că e live, că nu e playback, e totul acolo! În Scripcarul pe acoperiş cântam numai live, microportul era baza. Aşa am luat prima dată contact cu lumea şi cultura evreiască, cu tradiţiile şi muzica evreilor, cu felul în care văd ei iubirea... pe mine unul toate astea m-au copleşit. Ţin minte că deja eram la Târgu Mureş când au venit directorii din Miercurea Ciuc să mă învoiască să mă duc cu ei într-un turneu prin Ungaria, un turneu lung, de vreo zece zile, cu spectacolul ăsta. Trecuseră doar două luni de la venirea mea la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, dar am fost lăsat să plec în turneu cu Scripcarul..., pentru că eu eram absolut convins că merită. Ne-am dus, l-am jucat, a fost un mare succes. Şi îmi amintesc şi de ultima reprezentaţie, ştiam că era ultima, şi plângeam şi râdeam în culise în acelaşi timp şi ne îmbrăţişam, nu pot să uit...

În Cartea Junglei - alt musical, varianta creată de László Dés, Péter Geszti şi Pál Békés - la Miercurea Ciuc, eram Şarpele Kaa. Uite, şi ăsta e spectacol care mi-a intrat la suflet. Inclusiv azi, când merg prin Miercurea Ciuc, mai sâsâie fetele după mine... Acolo îl făcuse Nagy Gyuri, un coregraf care a murit, din păcate. Acum îl jucăm la Tîrgu Mureş, în regia Oanei Leahu, iar eu nu mai sunt Kaa, sunt lupul Akela.

Tot la Miercurea Ciuc a avut parte şi de o experienţă mai puţin obişnuită, despre care se poate spune clar că face parte din grupul acelora în care viaţa bate teatrul:

C.C.: Am avut şansa să joc moartea. E foarte frumos, dar, în acelaşi timp, şi foarte ciudat. Eram la Ciuc, într-un spectacol al lui Keresztes Attila, Szerelem (Iubire) de Barta Lajos. Şi exact în momentul ăla am avut şi o problemă de sănătate cu plămânii, cu pleura, şi am ajuns la reanimare. Eu mă simţeam bine, doar că aveam un aparat lângă pat care îmi pompa aerul. De durut, nu mă durea nimic, în schimb, la reanimare fiind, nu aveam nici televizor, nici radio, şi tot ce puteam face era să ascult cum ţiuiau aparatele, cum bipăiau ele la diverşi bolnavi. Şi, la un moment dat, am rămas singur în salon, pentru că toţi cei de acolo, pe parcursul a zece zile, cât am stat eu în spital, s-au dus, au murit pe rând. Şi atunci i-am zis soţiei mele: adu-mi şi mie o carte măcar, să-mi trec timpul cu ceva. Şi ea nu s-a uitat la ce carte îmi aduce, mi-a adus-o pe aia pe care o citeam atunci: Rendez-vous cu moartea, de Iosif Vianu! I-am dat-o să o ducă înapoi, nu am mai terminat-o, nici nu mai ştiu pe unde e, n-am mai căutat-o.

În limba maghiară a jucat, apoi, şi la Tîrgu Mureş, datorită colaborărilor avute cu trupa Tompa Miklos a Naţionalului mureşean.

C.C.: Aveam patru spectacole şi la secţia maghiară, acum nu mai sunt în nici unul (la Tufan Imamutdinov - Moartea lui Tarelkin şi Caligula, apoi la Keresztes Attila - Dincolo de Muntele Mânjit şi la Radu Afrim, unde l-am înlocuit o vreme pe Meszesi Oszkár în Castingul Dracului. Acum Oszkár a revenit şi şi-a reluat rolul.)

Csaba Ciugulitu (foto: Ion Vântu)

Dincolo de spectacole, însă, Csaba Ciugulitu nu uită de relaţiile interumane, de partenerii de scenă de la care, cum spunea şi mai sus, are tot timpul de învăţat.

C.C.: Dar decât să îţi povestesc de spectacole, mai bine ţi-aş spune de parteneri, pentru că aşa, de unul singur, tu poţi să fii bun într-un spectacol, dar produsul finit îl facem noi toţi, împreună. Uite, să îţi povestesc câte ceva despre Monica Ristea, de exemplu. În Contra iubirii, în regia lui Radu Nica, am avut prima scenă în care să pot spune că sunt cu adevărat partener cu ea! Monica e o actriţă şi o parteneră foarte bună. În două secunde scena noastră era făcută, construită. Şi la fel a ieşit şi ce aveam noi de făcut în Bulgakov 17, al lui Bocsárdi László. Acolo, însă, totul era foarte ciudat, era că eram închişi într-o cuşcă, înconjuraţi de oglinzi, şi nu vedeam afară nimic, ne vedeam doar pe noi. Şi e foarte straniu să stai şi te uiţi la tine în timp ce îţi faci scena... Spun asta pentru că aud tot felul de actori care zic: păi eu exersez în oglindă! Exersezi ce? Privirea 48 sau ce?

... apoi, după o mică pauză:

C.C.:... un vis al meu ar fi să facem o trupă muzicală a actorilor, secţia română şi secţia maghiară împreună... Sunt atâţia actori care le au cu instrumentele, sunt oameni cu care chiar am putea face lucrul ăsta. Discuţii au mai fost, numai că nu s-a materializat nimic. Dar eu totuşi sper că până la urmă reuşim să facem ceva.

Şi iată că de la oamenii dragi din teatru, ajungem foarte repede, pe nesimţite, la oamenii dragi din viaţă. Privirea îi devine automat melancolică atunci când vorbeşte despre tatăl lui. Din felul în care povesteşte despre el, se vede clar relaţia specială care a existat între ei doi, iar amintirile legate de tot ceea ce are legătură cu el vin în avalanşă.

C.C.: Îmi place să dau la peşte. Asta e o boală moştenită de la tata. Ne trezeam la patru, cinci dimineaţa şi mergeam pe baltă. Am fost şi în Deltă cu el şi cu încă un prieten de-al lui, care venise tot cu copilul. Am pescuit o groază, am adus vreo şapte rucsaci de cătănie plini cu peşte, mama a făcut şi zacuscă de peşte atunci. Am băut apă din Dunăre, că alta nu aveam... Ţin minte foarte bine tot drumul până acolo, cu trenul până la Tulcea, pe urmă de acolo cu vaporul vreo şase-şapte ore până pe braţul Sfântu Gheorghe, unde aveam locul de pescuit.

Am avut şi carnet de fotbalist şi de judoka, ca sportiv de performanţă: tata a făcut şi el sport de performanţă, avea centura maro la judo când s-a lăsat. El era de fapt muzicant, în fanfara militară. Aşa că şi eu am vrut să mă fac muzicant, ca el, nu neapărat actor. Am dat la şcoala de muzică în Miercurea Ciuc, am intrat cu peste nouă, la bas (ca şi tata). Dirigintele meu, profesor de limba română, când a auzit, undeva prin clasa a XI-a, că vreau să dau la actorie (asta pentru că îmi plăcea cum sună, dar habar nu aveam dacă asta urma să fac sau nu), m-a lăsat doi ani la rând corigent la limba română, nu m-a mai scos din patru. Ideea lui era că acolo, la actorie, aveam nevoie de limba română şi, dacă îmi dădea opt, de exemplu, nu mai învăţam deloc. Dar am pus mâna şi am învăţat, deşi nu îmi era clar ce voia. Eu eram convins că are ceva cu mine, pentru că, deşi învăţam, îmi punea o întrebare unde şi cel mai bun din clasă lăsa mâna jos. Şi atunci s-a dus mama la şcoală şi l-a întrebat ce se întâmplă. Şi el i-a zis că ştiam, nu de cinci, ştiam de opt, de nouă, şi de zece, dar i-a mai zis şi că dacă îmi dădea note mari, nu mai învăţam. Aşa că mă lăsa pe toamnă şi mă trecea atunci. Acum îi mulţumesc, dar atunci îl uram pur şi simplu.

Îmi plac şi animalele, am vrut să mă fac doctor veterinar când eram prin clasa a patra, a cincea, tot de dragul animalelor. Câinii şi caii erau lumea mea. Poate de aici şi călăria. În studenţie, la Bucureşti, mergeam la Corbeanca şi călăream foarte mult (făceam şi ore de cascadorie cu Szabi Cseh). Aveam şi plete, până la cot! Am şi un câine lup, adus de tata acasă, odată, când eram noi mai mici. După ce a murit câinele ăla, am zis că vreau şi eu să am câinele meu.

Nu mă las până nu ajung acolo unde cred eu că aş putea ajunge.

Trecând înapoi, de la viaţa personală la cea profesională, ajungem şi la subiectul filme, ele fiind şi motivul pentru care ne-am întâlnit la interviu. Ciugulitu are deja câteva titluri în CV, care s-au întâmplat datorită faptului că, fire întreprinzătoare fiind, n-a aşteptat să îi pice rolurile din cer, ci s-a mobilizat şi a făcut ceva în sensul ăsta
.

C.C.: Am la activ vreo şapte filme, plus un mic videoclip pentru meniul zilei:) La castinguri nu merg, agent nu am, toate rolurile astea din film, atâtea câte sunt, s-au întâmplat pentru că mi-am luat CV-ul, nişte poze, un material video de prezentare şi, odată când aveam două-trei zile libere, le-am trimis la toate agenţiile pe care le-am găsit pe internet. E-adevăratn-au venit în secunda doi răspunsurile, dar, cu timpul, au început să mă sune, să mă cheme la probe sau să îmi ceară să le trimit câte ceva. De ce voiam eu neapărat să fac film? Să văd cum e, cum e atmosfera (cu siguranţă nu ca la teatru), pentru că altfel nu aveam legătură cu filmul deloc. E ca şi la muzicanţi: cântă omul la tobe cât cântă, dar la un moment dat zice: hai că vreau să văd cum e şi cu bassul.

În Dallas Pashamende, de exemplu, de Pejo Robert, un film făcut pe la Rupea, trebuia să fiu şoferul care ridica gunoiul din sat. M-au întrebat dacă ştiu să conduc, am zis că da şi mi-au dat o basculantă Roman, la care nu m-am urcat la volan, aşa că m-au pus copilot. Filmul a ieşit, dar dacă ţi-ai scăpat pixul, nu mă vezi. A mai fost Dolina, al lui Komondi Zoltán, după Vizita arhiepiscopului de Ádám Bodor, filmat prin Harghita. Acolo, printre alţi optzeci de preoţi, apare şi Ciugulitu preot. Eu m-am uitat la film, dar de văzut, nu mă văd. În schimb mă văd la Dan Piţa, în Kira Kiralina, acolo am avut una din experienţele mele bune din film. Şi pe urmă am făcut parte şi din distribuţia filmului Poarta albă, al lui Nicolae Mărgineanu, la care tot prin Dan Piţa am ajuns, el m-a recomandat.

Acum, recent, am jucat şi în Tyrant. Dar şi acolo, din nou, dacă îţi scapi pixul... În schimb, ceea ce se aude e vocea mea, mâna mea e aia care apare în cadru, şi pe urmă, în secvenţa a doua, se vede din plan îndepărtat, din profil, Ciugulitu cum închide un grilaj. Şi cam atât. Şi pentru treaba asta, mă gândeam eu, am fost luat din Tîrgu Mureş, dus până în Budapesta, mi-au plătit avion, mi-au dat rulotă, m-au cazat în hotel de cinci stele, aşa că eu am întrebat de ce, şi mi s-a spus: pentru că ai faţă. Şi gata. Mă pot mândri că am făcut parte din proiectul Tyrant, dar, în acelaşi timp nici n-aş prea spune multe despre el, pentru că nu mă vezi. Vreau ceva mai mult. În teatru nu tânjesc după personaje principale, dar în film chiar mi-aş dori unul. Aş vrea o provocare de genul ăsta. Ok, nu neapărat principal, hai să fie secundar, dar să am nişte replici, acolo...:).

Din poveste în poveste, realizez că tot timpul cât am stat de vorbă, viaţa profesională s-a împletit cu cea personală, felul în care le abordează pe amândouă dând măsura corectă a dozelor de iubire şi devotament pe care le acordă şi uneia, şi celeilalte. Nici acum, spre finalul conversaţiei, lucrurile nu stau altfel.

C.C.: Am o familie să-mi trăiască, sunt foarte fericit! Am doi copii, un băiat şi o fată, băiatul e cu informatica, tehnologia, calculatoarele, matematica. Fiică-mea, în schimb, deja a intrat pe scenă şi are improvizaţia în ea. Îi susţin pe amândoi în ce vor să facă, atât cât am să pot. Nici ai mei nu m-au oprit, indiferent ce am vrut să fac în viaţă. Mi-au spus doar să am grijă, m-au îndrumat. Sunt mândri de ce am realizat, sunt mândru şi eu, şi ştiu că mai pot şi nu am să mă las până nu ajung acolo unde cred eu că aş putea ajunge. Sunt mândru pentru că orice regizor a venit în Tîrgu Mureş, a văzut spectacolele şi a cunoscut trupa, m-a luat să lucreze cu mine. Şi eu sunt deschis şi vreau să cunosc oameni, regizori, stiluri de lucru, şi probabil şi ei vor să mă cunoască. Şi asta e bine. Aici, în Tîrgu Mureş, copiii mei se simt bine, soţia mea la fel, iar eu mă simt bine la rândul meu, şi respectat, ceea ce e foarte bine pentru lumea şi pentru viaţa pe care o trăim noi astăzi. Şi da, mă simt iubit de public.

Csaba Ciugulitu (foto: Cristina Gânj - Bristena)

Csaba Ciugulitu
Data naşterii: 17 ianuarie 1976
A studiat Arta Actorului la Universitatea de Arte Teatrale Târgu-Mureş şi la Universitatea Hyperion din Bucureşti, iar în prezent este membru al Companiei Liviu Rebreanu a Teatrului Naţional Târgu-Mureş.
A jucat în spectacole regizate de Gigi Căciuleanu (Vivaldi şi anotimpurile, Carmina Burana), Cristi Juncu (Şcoala nevestelor), Răzvan Mazilu (Femei în pragul unei crize de nervi), Vlad Massaci (Visul unei nopţi de vară), Claudiu Goga (Ivanov) şi Gáspárik Attila (Principiul lui Arhimede).
A fost distribuit în filme şi seriale ca Tyrant (în rolul de Gardian în sezonul trei al serialului), Toate fluviile curg în mare (r. Alexandru Badea), Poarta albă (r. Nicolae Mărgineanu) sau Kira Kiralina (r. Dan Piţa).
Printre realizările lui se numără Premiul pentru interpretare masculină la Festivalul Comediei Româneşti (2016), două premii Hunyadi László, Premiul special pentru spectacolul Funia însângerată în Kisvárda, Ungaria, în 2002, şi Premiul II pentru pantomimă la Festivalul de umor cazon din Sibiu, 1999.
Csaba Ciugulitu a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2018, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2018 sunt: Alina Mîndru (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Opera Naţională din Iaşi, Teatrul LUNI de la Green Hours - Bucureşti), Anka Levana (Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, Teatrul Metropolis), Csaba Ciugulitu (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Daniel Popa (actor independent - colaborări cu Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Bulandra, Teatrul Act), Denis Hanganu (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis şi ARCUB), Elena Purea (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Éva Imre (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Marius Turdeanu (Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Ariel din Târgu Mureş, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad), Tudor Tăbăcaru (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Naţional Chişinău) şi Vlad Nemeş (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Act din Bucureşti, Teatrul Apolo111 - Bucureşti).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2018


1 comentariu

  • Bravo
    Lucian, 17.05.2018, 00:30

    L-am vazut anul trecut la Sibiu in MaRo. Un actor extraordinar! Bavo!!!

Spacer Spacer