Cu toată forţa strălucea,
El îşi dădea toată silinţa
Şi valurile netezea.
Era ciudat cum nu se poate
Că se făcuse miez de noapte.
Iar luna lumina ursuză
Gândind, ce cată soarele acum
Doar ziua s-a sfârşit demult,
Să-şi vadă soarele de drum.
E bădăran, orice s-ar zice,
Petrecerea vrea să ne-o strice.
Şi udă era marea, udă,
Nisipul, ah, uscat de tot,
Chiar niciun nor nu se vedea
Pe boltă sau la orizont.
Priveai zadarnic cerul, era gol,
Nu se-arăta nici pasăre, nici stol.
Iar Morsa şi Dulgherul
Se învârteau pe-aproape,
Plângeau în hohote nisip
Şuvoaie de sub pleoape.
"Dac-ar mai mătura pe-aci
Salut am zice - şi merci."
"Şapte fete, şapte mopuri
Dac-ar lucra din zori până-nserat
Crezi tu", întrebă Morsa,
"c-ar fi într-adevăr curat?"
"Nu cred", grăi Dulgherul vorbă tristă
Amar vărsând o lacrimă-n batistă.
"Hei, stridii, veniţi să vă plimbaţi cu noi!"
Le invită Morsa politicos.
"O frumoasă petrecere vă promit
La malul mării cel spumos:
Vom lua numai patru dintre voi.
Şi ne ţinem de mână doi câte doi."
Baba stridie îi ţinti printre gene,
Dar nu scoase niciun cuvânt.
Le făcu, şireată, cu ochiul,
Clătinând creştetul cărunt -
Ea n-a vrut, adică, să părăsească
Cetatea stridiilor împărătească.
Dar patru mici stridii s-au şi repezit
Să profite de prilej:
Haine periate, feţe spălate,
Pantofii daţi cu negru şi bej -
Curios, te întrebi pantofi cum purtau
Când picioare defel nu aveau.
Le-au mai urmat alte patru stridii,
Şi încă patru după ele,
Se rostogoleau rând pe rând
În valuri mari şi vălurele,
Prin spume năvăleau mii şi sute,
Grămezi, la mal, pe nisipuri ude.
Şi Morsa noastră cu Dulgherul
Au mers ce-au mers pe lângă apă,
Şezură la urmă pe-un bolovan,
O piatră mai mare, să-i încapă:
Stridioarele toate s-au înşirat
Pe lângă ei, la aşteptat.
"De-acum e timpul", zise Morsa,
"De-o mulţime de lucruri să discutăm:
Pantofi, vapoare, ceară de peceţi,
Sau verze - de regi să întrebăm,
Despre mare, de ce fierbe oare?
Ori porcul - are aripi să zboare?"
"Mai aşteptaţi puţin", ţipară stridiile,
"Până să-ncepem adunarea,
Fiindcă suntem grase toate,
Şi unele ne-am cam pierdut suflarea!"
Zise Dulgherul: "Nu e grabă!"
Iar ele şi-au spus: "Ce om de treabă!"
"Ne trebuie pâine", vorbi şi Morsa,
"Altfel nu mai lipseşte nimic:
Puţin piper, oţet alături
Să adăugăm câte un pic -
Dragi stridii, de nu e cu supărare
Putem să trecem la mâncare."
"Doar nu ne mâncaţi pe noi!", strigară ele
şi s-au făcut la faţă albastre.
"După atâtea complimente
Nu se cade la rangurile noastre!"
Morsa zise: "Superbă noapte, nu-i aşa?
Cred că aveţi ce admira.
Frumos din partea voastră să veniţi!
Şi fiecare, vai, atât de drăguţă".
Dulgherul nu zise nimic, doar atât:
"Taie, frate, felia mai lunguţă:
De n-ai fi surd, ar fi mult mai bine -
N-aş mai striga aşa la tine!"
Dar Morsa răbufni, "Ce ruşinos,
Să ne batem joc în aşa hal,
Acuma, hai, zicem - bal să fie
dacă e bal!"
Rosti Dulgherul rar, tacticos:
"Untul e-ntins cu mult prea gros!"
"Eu plâng pentru voi", zise Morsa:
"Am o profundă compasiune".
Suspinând începe să le aleagă
Pe cele ample ca dimensiune,
Ţinând la ochi o batistă mare
În care-aduna lacrimi amare.
"Voi stridii, stridii", observă Dulgherul,
"Aţi străbătut un drum de vis!
Acum ne întoarcem acasă?"
Dar nu s-a auzit nici "pis".
Aşa se zice c-a fost - tot ce se poate!
De vreme ce ei le-au mâncat pe toate!
(în perioada 10 iulie 2018 - 31 octombrie 2018, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)