Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Viaţa mea ca spioană


Katherine Verdery, traducere de Anca Irina Ionescu

22.08.2018
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Katherine Verdery
Viaţa mea ca spioană
Editura Vremea, 2018

traducere de Anca Irina Ionescu
Citiţi prefaţa şi prologul acestei cărţi.

*****
Fragment

Dineu cu Andrei. Îi cer un sfat:
- Ce să fac cu întâlnirile mele cu aceşti "băieţi buni"?

Este de acord cu reacţia prietenei mele Silvia: nu pot să fac apologia Securităţii. Trebuie să fie altceva.
- Indiferent ce altceva faci, nu trebuie să-i scoţi basma curată, să-i justifici sau să fii prea înţelegătoare.

Mă gândesc mai târziu că, în ultimă instanţă, nu este vorba de a-i scoate basma curată sau de a-i justifica, ci de a-i înţelege ca parte a unui sistem social. Acesta este privilegiul pe care şi-l poate permite etnografia. Dar putem face aceasta numai acum. În timpul Războiului Rece, nu avusesem acces la ei şi contextul era prea polarizat. Astfel încât premisa oricărei noi înţelegeri ‒ şi a întâlnirilor mele cu aceşti oameni ‒ este dată de faptul că Războiul Rece s-a încheiat, cel puţin în forma pe care a avut-o în secolul al XX-lea. Aceasta, fireşte, modifică realitatea pe care o discernem acum în trama acelor vremuri.
"Nu trebuie să-i scot basma curată sau să-i justific." Sunt aici într-un impas, prinsă între aşteptările a două categorii diferite de spectatori: SUA şi România. Prima ‒ sau cel puţin cititorii mei academici din cadrul ei ‒ nu se vor aştepta neapărat de la mine să emit o judecată împotriva Securităţii pe baza a ceea am aflat din dosarul meu, deşi s-ar putea să nu mi-o ia în nume de rău dacă o fac. Mulţi cititori români, pe de altă parte, se vor aştepta exact la asta, aşa cum aflu de la o colegă româncă din New York. A citit o ciornă a acestui capitol şi doreşte o judecată.
- Poate fi nuanţată, spune ea, dar trebuie să iei poziţie. Nu poţi suspenda judecata sau să te abţii.

(Dosarul de securitate)

Pufneşte dispreţuitoare la adresa clişeelor cu care securiştii mei m-au alimentat şi pe care le recunoaşte din propria ei activitate la arhive.
- Eşti aşa de emoţionată să-i vezi, că nu mai supui clişeele lor ‒ de pildă, despre anii '50 ‒ verificării meticuloase pe care o aplici în alte lucrări ale tale.

Pare consternată că le-am dat o mare şansă: să mă privească direct în ochi şi să spună: "Nu ţi-am făcut niciun rău". Între timp, foştii ofiţeri de Securitate şi fraţii lor vitregi de la KGB din alte ţări (Bulgaria, Macedonia) corup numeroase economii din Europa de Est şi subminează Uniunea Europeană din interior. O atitudine prea binevoitoare faţă de ei este periculoasă.

Deşi înţeleg şi respect poziţia colegei mele, rămân ambivalentă. Toate ţările au servicii de informaţii; niciun om care cunoaşte acţiunile FBI sub J. Edgar Hoover nu poate avea curajul să arate cu degetul fără ca degetul să-i tremure un pic. Este adevărat că Securitatea a fost mult mai cumplită (un fapt care nu este bine reprezentat în această carte), dar este la fel de adevărat că acum au devenit posibile anumite judecăţi care nu erau posibile în anii '70 şi '80, când oamenii de ştiinţă care sperau să se întoarcă în România sau să-şi protejeze prietenii de acolo deciseseră să-şi ţină gura. După 1989, condamnarea întregului sistem comunist şi mai ales a detestatei sale Securităţi era o cerinţă virtuală: a devenit principala ideologie publică. Dar aproape trei decenii mai târziu există mai multe opţiuni. Mulţi români au uitat că Securitatea era aşa de atroce, iar pe copiii lor această chestiune nu-i interesează. Într-o seară, vorbesc cu trei prietene, trei femei de vârsta mea. Discutăm despre supraveghere. Una a fost căsătorită cu un ziarist şi vorbeşte despre rapoartele pe care trebuie să le scrie soţul ei ori de câte ori se întâlnea cu un ziarist din altă ţară a blocului comunist. Dar nu vedea aceasta ca pe ceva nepotrivit sau ca pe o povară, făcea parte din munca lui. Le-am întrebat dacă ar şterge anul 1989 şi s-ar duce înapoi la societatea în care trăise înainte, ce ar dori să schimbe în ea? Au răspuns:
- Nimic.

Memoria poate fi scurtă, iar părerile despre Securitate maleabile în mod corespunzător.

"Să nu faci rău"

Dintr-o înregistrare a unei convorbiri telefonice în care soţii Bierman şi cu mine plănuim o excursie secretă la Cluj, în iunie 1985:

Obiectivul [= Ralf Bierman] ‒ Tu cînd o să ajungi acolo?
K. ‒ Luni după masă.
T. ‒ Şi eu să te iau de acolo?
K. ‒ Da, şi e în regulă, e sigur, n-o să ai probleme.
T. ‒ Sigur?
K. ‒ Da.
T. ‒ Pe mine mă interesează doar să fie foarte sigură treaba.


Lozinca mea era "Să nu faci rău", mi-a spus ofiţerul "Grigorescu" şi, dacă nu amândoi ceilalţi, cel puţin unul a spus ceva similar: "Ce rău v-am făcut?" Colega mea Cristina de la CNSAS spune că securiştii confruntaţi cu obiectivele lor întrebau adesea asta sau spuneau: "Nu cred că v-am făcut vreun rău." Iar acum ea îmi pune această întrebare: Ce rău mi-au făcut ei mie? În primul rând, îi răspund, mi-au schimbat în mod cert direcţia cercetării, otrăvind atmosfera cu zvonuri şi obligându-mă în cele din urmă să pun capăt cercetării pe teren. Când mi-am dat seama în sfârşit de efectele devastatoare ale "prieteniei" mele, care dusese la recrutarea câtorva dintre prietenii şi colegii mei ca informatori, m-am simţit profund îndurerată: răul făcut lor era un rău făcut şi mie.

Dar în al doilea rând şi mai important, spun eu, felul în care este pusă întrebarea pune accentul în mod foarte perfid pe ofiţer şi pe mine, în loc să se refere la sistemul supravegherii din care ei erau rotiţe. Chiar dacă propriii mei securişti nu-mi făcuseră rău mie personal, sistemul mai amplu din care făceau parte făcuse rău multor oameni la care eu ţineam, ca să nu menţionăm zecile ‒ ba chiar sutele ‒ de mii de români ale căror vieţi au fost pustiite timp de 40 de ani. Ofiţerii individuali nu pot fi culpabilizaţi pentru aceasta (decât pentru faptul că au intrat în Securitate de la bun început), ci numai aparatul în ansamblu şi Partidul pe care îl servea. Acest sistem de represiune, care urmărea să epureze ţara de duşmani şi să menţină România "în siguranţă", a făcut foarte mult rău oamenilor.

Pe lângă cazurile anterioare ale informatorilor mei, un alt exemplu a ceea ce putea face Securitatea oamenilor pe care îi culegea de pe orbita mea este oferit de prietenii mei, soţii Bierman. În urma întâlnirii noastre de la Leipzig din 2010, când le-am citit paginile despre Ralph din dosarul meu, s-a hotărât să-şi ceară şi el dosarul (deşi am încercat să-l conving să n-o facă), spunând că mi-ar fi putut fi de folos şi mie. În ianuarie 2015 a primit cinci dosare, dintre care trei (însumând 774 pagini) conţin DUI al lui ca obiectivul "Manu", din 1985 până în 1989. Mi-a împărtăşit şi mie conţinutul lor, provocându-mi câteva nopţi fără somn şi făcându-mă să mă întreb din nou ce înseamnă "a face rău".

Primul volum se referea în întregime la relaţia familiei lui cu mine, al doilea consta din rapoarte ocazionate cel puţin parţial de mine, al treilea fusese deschis folosindu-mă pe mine ca motiv. Primul volum, datat 29 septembrie 1986, începe cu propunerea de a se deschide un DUI referitor la Ralf pe baza supravegherii lui preliminare, începând din 15 iunie 1985, la 11 zile după escapada noastră. Justificarea? Din perioada când ne cunoscusem în 1974, nu informase Securitatea despre prietenia noastră, în pofida reînnoirii în 1985 a legii din 1971, care cerea ca toată lumea să raporteze orice conversaţii cu cetăţenii străini. Ofiţerii îşi susţin suspiciunile cu o transcriere textuală a convorbirii mele telefonice cu soţii Bierman de după excursia noastră la Cluj. Am întrebat dacă toţi sunt bine şi dacă au fost repercusiuni după vizita noastră [subliniat de ofiţer]. Răspunsul este nu şi eu continui: "M-am gîndit tot timpul la telefon. Bine că n-am avut pentru ce." (Greşit din nou.) Atunci Ana spune: "Cismele sînt gata. Abia aştept să ne vedem." Ofiţerii interpretează conversaţia, folosind cuvântul "convenţional" în sensul de vorbire codificată:

Din această convorbire rezultă cu elocventă grija manifestată de străină faţa de relaţiile ei din rîndul românilor... Totodată rezultă şi caracterul convenţional al convorbirii. (Despre ce fel de cisme ar putea fi vorbă în luna iunie)


Printre alte documente din dosar ‒ şi aceasta mie mi s-a părut crucial ‒ este un raport anterior al ofiţerului:

În perioada când aceasta Verdery Katherine l-a vizitat pe Bierman Ralf, la postul de radio auto-intitulat "Europa Liberă" s-au făcut comentarii necorespunzătoare cu privire la situaţia din ţara noastră inclusiv unele aspecte de la [locul de muncă al lui Ralf].


Această preocupare apare nu o dată. Este clar, ei îşi închipuie că Ralf îmi transmite informaţii secrete despre locul lui de muncă, pe care eu le dau mai departe la Radio Europa Liberă, o instituţie detestată de Partidul Comunist şi de aparatul lui represiv. Din punctul de vedere al Securităţii, aceasta este o infracţiune gravă.

Prietenia mea cu soţii Bierman fie le-a adus supravegherea (primele pagini afirmă acest lucru), fie a servit drept pretext Securităţii pentru a-l atrage pe Ralf în reţeaua ei. Este adevărat că, indiferent din ce motiv (etnia lui? fuga rudelor în vest?) telefonul lui era ascultat înainte să i se deschidă un DUI din cauza mea; altfel, ofiţerii nu ar fi aflat de detaliile planului nostru de a merge la Cluj în 4 iunie. Dosarul lui Ralf arată că, din momentul în care el şi Ana m-au luat cu autostopul la 4 iunie 1985, Securitatea a luat măsuri ample în legătură cu ei ‒ s-au mobilizat informatori pentru amândoi, s-au înregistrat telefoanele, li s-a interceptat întreaga corespondenţă, au fost filaţi, s-a depistat cercul lor de prieteni. Începând din 29 septembrie 1986, casa lor a fost percheziţionată amănunţit şi s-au instalat microfoane pentru a se asculta nu numai convorbirile telefonice, ci şi toate celelalte activităţi din apartamentul lor (da: toate). La Vlaicu, ofiţerii au plasat-o şi pe bătrâna mamă a lui Ralf sub supraveghere şi au început să recruteze informatori din "anturajul" soţilor Bierman. Între timp, presiunea exercitată asupra lui Ralf ca să furnizeze informaţii despre mine i-a provocat ulcer. Printr-o tertip viclean, ofiţerii au reuşit în cele din urmă în 1987 să-l determine să-şi declare prietenia cu mine într-un raport lung şi să explice de ce nu făcuse asta mai înainte. La puţin timp după aceasta, DUI al lui Ralf a fost închis, cu propunerea să fie recrutat ca informator. Presiunile asupra lui s-au intensificat după fuga Anei, un an mai târziu: ar fi trebuit să fie pregătit ca să spioneze pentru Securitate în Germania după ce îi vor veni documentele de emigrare - şi probabil ca o condiţie de a le obţine.[i]

Nimic nu mă poate înfuria mai tare pe securişti decât lectura dosarului lui Ralf. Este clar că eu am declanşat instalarea microfoanelor în apartamentul şi în telefonul lor, deschiderea corespondenţei, anchetarea prietenilor şi a membrilor lor de familie şi filajul periodic, şi faptul că era luat de acasă şi reţinut, înspăimântat, timp de câteva ore, în timp ce soţia lui îl aştepta la fel de îngrozită să se întoarcă. Eu numesc aceasta "a face rău". L-aş numi în mod sigur "a face rău", dacă aş fi cetăţean al acestei ţări, sperând să fiu protejată şi nu persecutată de propriul guvern. În 1986, lui Ralf i-a ajuns la urechi zvonul că "soţii Bierman nu vor mai călători niciodată împreună afară din România". Înainte, toţi patru îşi făcuseră regulat vacanţele în Ungaria şi în Germania de Est, în vizită la rude; acum, fiecare dintre cei doi soţi avea voie să călătorească numai cu unul din copii în fiecare an: din cauza mea, pierduseră încrederea Securităţii. Aceasta avea implicaţii majore pentru planul lor de a fugi de tot din ţară. În consecinţă, Ralf şi fiica lui au petrecut un an şi jumătate sub supraveghere constantă, în perioada cea mai represivă din România, fără să aibă nici cea mai mică idee când vor putea pleca, sau când îşi vor vedea din nou toată familia laolaltă. Şi Ana şi Ralf au suferit enorm din cauza acestei despărţiri.

(Katherine Verdery se întâlneşte cu un securist)

Reanalizând dezastrul care a ruinat viaţa prietenilor mei din cauza mea, trebuie să condamn instituţia de stat care trata poporul român în acest fel. Indiferent de motive şi de eventuala decenţă a unuia sau altuia dintre ofiţeri, aceştia au servit un aparat represiv odios, care a sprijinit un proiect politic încă şi mai inuman, desfăşurat de Nicolae Ceauşescu şi de mafia lui. Întrucât această instituţie a fost în mare parte protejată de secretivitate, nu ne putem simţi furioşi decât retrospectiv: pe atunci, cei mai mulţi oameni nu ştiau exact ce făcea această instituţie. Fără îndoială, nici soţii Bierman nu ştiau, nici eu, iar cei care credeau că ştiu aveau numai o idee vagă. Acest lucru reiese evident şi de la alţi oameni care şi-au citit dosarele şi au descoperit că nivelul de supraveghere era copleşitor şi neaşteptat. Astfel, în toţi aceşti ani, multe vieţi ale oamenilor au fost însoţite din umbră de securişti care-i ascultau, îi filau, inventând scheme, manipulând reţelele lor de informatori şi interpretând datele pe baza axiomei "vinovat până la proba contrarie" (dar chiar şi atunci, numai provizoriu). Acest lucru a fost posibil datorită angajamentului de confidenţialitate şi compartimentării muncii, ceea ce submina certitudinea care ne-ar fi provocat mânia ‒ mânie pe care o face posibilă acum deschiderea arhivelor CNSAS.

Dar această judecată ignoră chestiunile complexe referitoare la rău şi responsabilitate care apar pentru informatorii mei, care ar fi putut susţine (aşa cum făcuse sincer Mariana) că eu fusesem cea care le făcusem rău lor ‒ cu ignoranţa şi naivitatea mea, cu eforturile mele stângace şi ineficiente de a-i proteja pe interlocutorii mei, cu tendinţa mea spre angajamente emoţionale excesive şi premature. Nevoia de a condamna se ciocneşte cu ţesătura complicată a legăturilor omeneşti şi îi umbreşte complexitatea. În 2016, când am discutat dosarul lui Ralf cu el şi cu Ana, am vorbit îndelung despre consecinţele prieteniei noastre pentru viaţa lor. Am întrebat dacă şi-au dorit vreodată să nu ne fi cunoscut deloc. Îşi puseseră şi ei deja această întrebare şi mi-au răspuns cu un "nu" ferm.

* * *
Prin aceste conversaţii am încercat să fac vizibile câteva dintre mecanismele de supraveghere ale Securităţii, fără a-i dezvălui însă pe actorii înşişi. Mai mult chiar, la fel ca Sheila Fitzptrick în cartea ei A Spy in the Archives, am arătat cât de istovitor era din punct de vedere personal să faci cercetare antropologică în blocul sovietic în anii aceia ‒ şi mai târziu la fel, în cazul în care cineva îşi studiază dosarul, aşa cum am făcut eu. Dar încă şi mai important a fost faptul că studierea dosarului şi confruntarea cu securiştii mei m-a făcut să realizez că, în multe privinţe, Securitatea mă păcălise. Mi s-a acordat o viză pentru cercetare şi mi s-a îngăduit să vin, după care am fost transformată în propria lor "băştinaşă", o locuitoare a Insulelor Trobriand[ii], subiect al unei investigări mult mai minuţioase decât orice cercetare a mea despre români. M-au urmărit în cadrul populaţiei de români, lăsându-mă să găsesc oameni noi cu care să stau de vorbă şi selectând apoi dintre contactele mele ţinte şi informatori noi pentru securişti. M-au lăsat să fac cercetare şi pentru ei, să descopăr lucruri, care lor poate că le scăpaseră, în legătură cu ce gândeau oamenii despre regim. Securitatea mă făcuse instrumentul ei ‒ poate era şi acesta un motiv pentru care nu mă dăduseră afară.

Katherine Verdery şi David Prodan (1985)

Sosisem ca tânără absolventă de universitate, având nevoie de oameni care să-şi împartă vieţile cu mine şi reacţionasem aruncându-mă cu toată inima în relaţiile mele. Dar această sinceritate justifică oare necazurile pe care le-au îndurat unii oamenii din cauza mea? Pe atunci nu prea aveam idee despre ceea ce se întâmpla: că în jurul meu se ţesea în secret o plasă destinată să-i prindă pe cei de care mă apropiam şi să-i ţină pe ceilalţi la distanţă. "Este o spioană!" Ştiind că nu sunt spioană şi nebănuind că sunt sub o asemenea supraveghere, fără să vreau i-am oferit Securităţii pe tavă pe aceşti oameni ‒ în special pe soţii Bierman şi pe Mariana. Deşi nu i-am torturat şi nici nu i-am şantajat, le-am complicat imens vieţile ‒ şi pentru asta am meritat cuvintele Marianei "Cât rău mi-ai făcut tu!" În aceste împrejurări, este de mirare că mi-am format relaţii trainice, şi că aceste prietenii constante sunt printre cele mai importante din viaţa mea. Dacă există ceva care dovedeşte că Securitatea nu şi-a atins scopul de a-i izola pe români de străini, este tocmai acest fapt.


[i] După căderea regimului, Ralf a plecat în Germania fără astfel de condiţii.
[ii] Insule din Papua Noua Guinee, locuite de o populaţie cu multe obiceiuri fascinante, studiată intens de europeni (n. trad.).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer