Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Porumbacu


Henri Stahl

29.08.2018
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Henri Stahl
Porumbacu
Editura Vremea, 2018

ediţie îngrijită de Irina Stahl


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragmente
Iepuraşul

Era către sfârşitul concentrărilor de toamnă, în Dobrogea. După plicticoasa perioadă de instrucţie individuală, începuseră luptele, cu unităţi din ce în ce mai mari, urmărite cu pasiune şi de cel din urmă om.

Ascunşi la marginea satului Imam-Ceşmè[i], la adăpostul murdarelor colibe tătăreşti, priviţi cu duşmănie sau orientală nepăsare de feţele galbene-osoase ale băştinaşilor, aşteptam atacul regimentului potrivnic ce avea să vină dinspre Tariverde. Cele trei mori de vânt tătăreşti, ce spionau pe dealuri, la marginea satului, făcură semn parcă duşmanului, cu braţele lor lungi, chemătoare, că suntem aici, în sat, şi lupta s-a dat în chiar preajma lui.

Atât de aprig fu simulacrul ce împingea aceleaşi uniforme unele împotriva altora, schimbate în duşmani de o simplă banderolă albă la capelă, cu atâta avânt s-au năpustit la urmă, în urale, cu ofiţerii în frunte, şirurile lungi de trăgători la atacul cu baioneta, încât cu greu putură ofiţerii să împiedice, atunci când gorniştii sunară încetarea focurilor, ca parodia să nu se transforme în dramă.

După câteva clipe, trebuitoare ca fiara ce zace în substratul atavic al fiecăruia să redevină om, feţele îşi pierdură animalitatea, baionetele se scoaseră din vârful puştilor, oamenii vorbiră. Apoi grupele, secţiile, plutoanele, companiile se formară iarăşi, şi un furnicar de uniforme, din nou împrietenite, se strânse la intrarea satului. Se dete repaus trupelor, în vreme ce ofiţerii, evitând, dintr-un delicat sentiment de camaraderie, să vorbească, despre înfrângerea sau izbânda reciprocă, porneau să asculte critica obligatorie a manevrei.

Înapoindu-se ofiţerii, se dete ordin de pornire. Din masa compactă a miilor de oameni adunaţi la ieşirea şoselei din sat, începu să se desfacă atunci la nesfârşit, încet şi continuu, ca dintr-un mosor uriaş, două panglici: una, coloana de marş a regimentelor dobrogene, târându-se subţiată pe şosea spre Tariverde; cealaltă, a noastră, a rezerviştilor bucureşteni, întinzându-se, scurtând drumul peste dealuri, înspre tabăra noastră, din Cogealac. Ajunseserăm departe în vârful întâiului deal, şi tot mai ieşeau din sat şirurile de câte patru oameni, spate în spate fără sfârşit, ca două raze pornite din acelaşi focar, dungând galbenul câmpiei cu două linii negre ce se pierdeau la orizont.

Cântecele în ritm de marş, cu notă stranie rusească, ale regimentelor din Tulcea, cu pescarii lor bărboşi lipoveni, ne soseau curioase întâi, apoi plicticoase prin monotonia repetării aceloraşi note, şi se auzeau, când mai tare, când mai incomplete, după undele de vânt ce ni le aduceau.

Urcam acum lungul deal Iuci-Tepè-Baìr[ii], şi oamenii cei mărunţi la trup din coada fiecărei companii aveau tot mai mare greutate să poată ţine pasul deopotrivă cu lunganii flancului drept, zoriţi de căpitanul lor călare. Gâfâia şi flancul drept şi năduşea dar, în năcazul "piticilor şi ologilor" flancului stâng, "uriaşii" măreau pasul râzând, cu cât se înmulţeau rugile şi protestările pe înăbuşite ale celor din spatele lor şi spaţiul între rândurile coloanei de marş creştea mereu, cu toate ameninţările gradaţilor.

Deodată, de jos, de pe şosea, un vuiet ajunse până la noi, acoperind şi întrerupând cântecul lipovenilor; strigăte, chiote, fluierături răsunară din capătul până în coada coloanei regimentului tulcean: un biet iepuraş, gonit din culcuşul său, trecuse prin chiar mijlocul coloanei din vale şi, asmuţit de ţipetele şi chiotele oamenilor, urca dealul spre noi, răzând pământul în fuga lui desperată. Ca un singur om ne oprirăm, un regiment contra unui iepure, şi umplurăm golurile între grupe; cot la cot se strânseră oamenii, formând un lanţ des prin care să nu poată scăpa iepuraşul sărman.

Cu bruşte, grăbite sărituri sacadate, iepurele ajunsese la noi, voind să treacă printre rânduri, dar oamenii, cu chiote căutară să-1 prindă, şi iepurele încercă să cotească la vale, dar se dete peste cap hazliu, ridicând un vuiet de râsete şi chiote. Speriat, o luă la fugă, desperat, drept în faţa lui, aproape paralel cu frontul nostru, înspre singurul loc deschis înaintea lui. Dar, la fiecare săritură ce făcea, un om se desprindea din coloană, năpustindu-se asupră-i să-l înhaţe. Scăpă o dată iepuraşul, scăpă de două ori, până ce, brusc, Dincă ţiganul, trântindu-se la pământ, îl prinse de urechi.

Mândru, ca şi cum ar fi luat singur o redută turcească, ţinând iepurele de urechi, trofeu, în mâna întinsă, ţiganul, cu o gură imensă, arătându-şi dinţii toţi, prezentă iepurele colonelului, zicând canibalic: "Cu măsline, s'trăiţi dom' colonel!".

Colonelul, omul temut de tot regimentul pentru neiertătorul său spirit de disciplină şi observaţiile ce le făcea în front oricui, luă iepuraşul în braţe ca pe o pisicuţă şi zise, cu o voce care ne mişcă adânc: "Săracul iepuraş!... Cum îi bate inima! Nici nu mai poate să mişte de frică şi oboseală!... Pune-l jos, măi băiete, şi dă-i drumul cu Dumnezeu!"

Şi când Dincă, neputând pricepe, neîndurându-se să scape iepurele, se hotărî, în sfârşit, să-1 lase, sărmanul iepuraş pică jos, mort de frică.

De la tranşee

- Direcţia spre tranşee! Companie înainte... MARŞ! ‒ răsună scurt comanda şi coloana celor 200 de oameni, formând un singur bloc rigid, mai subţiat la un capăt, se puse în mişcare sub privirea scrutătoare a ofiţerilor controlând perfecţia mecanismului datorat disciplinei.

Deşi era stranie ţinuta companiei: ofiţerii fără săbii, soldaţii, în loc de puşti, ţinând pe umeri lopeţi, târnăcoape, joagăre, şi toţi având, în loc de chipiu ori capelă, o căciulă mocănească trasă tare peste urechi; totuşi atât de perfectă era cadenţa cu care pornise maşina de umblat, fiecare pas sunând ca o explozie scurtă de motor, încât trebuia să priveşti în ochi om cu om ca să înţelegi viaţa proprie ce anima fiecare din acele 200 rotiţe umane alcătuind maşina de război.

Atunci, în ochii sclipitori ai recruţilor, citeai curiozitatea pentru peisagiul nou şi mereu schimbat al munţilor albi de zăpadă; la cei bătrâni ‒ completaşi[iii], dispensaţi[iv] şi rezervişti ‒ surprindeai câte un oftat şi ghiceai gândul pornit spre grijile de acasă, dar la cei mai mulţi doar impasibilitatea animalului obosit.

De la o vreme, urmărind compania, observai că exploziile maşinii de mers devin neregulate şi, privind în adâncimea coloanei, vedeai ţopăieli caracteristice ale pasului schimbat şi atunci, la o căutătură profesională a ofiţerului din frunte, comanda, totdeauna aspră, a plutonierului activ: "Stângu'!... Stângu'!..." restabilea pentru câteva sute de metri regularitatea mecanismului.
- Cristescule! Dă tonul: "Tot la drum, la drum, la drum şi la mândra nicidecum!"... Şi vocea frumoasă a elevului de conservator Cristescu dădu primele note ale cântecului pe care cu mai mult drag îl zic soldaţii, mai ales la intrarea în sat, căci după fiecare vers se trage un chiot de răsună Carpaţii şi nici un cântec nu adună mai mulţi copii, ţinându-se mândri în pasul soldaţilor, nu atrage mai multe neveste la ferestre şi mai multe fete alergând în calea trupei când se întâmplă tocmai să iasă lucrătoarele din fabricile multe ale Azugăi. Şi până şi cei mai bătrâni îşi uitau de acasă la strofa finală:
"Judecata e făcută
Tra la la la la, chiu!
Ia-o'n braţe şi-o sărută
Tra la la la la, chiu!"

Apoi, după ce se mai cânta "Lugojanca"[v], regulat, domnul plutonier, subit grav, sentimental, îşi cerea cântecul favorit ordonând:
- Tănase Năstase! Dă tonul la:
"Vis-á-vis de mine este
O grădiniţă cu flori
Şi-acolo... şade o fetiţă!"

Şi idioţia de cântec, cu melodia stupidă, se cânta şi el cu foc de cinstiţii ţărani din Vlaşca şi mai ales de puşlamalele şi chiulangii mahalalelor Bucureştilor:
"Ochii ei de porumbiţă
Mă face să dezertez."

Şi strună mergea cadenţa; kilometrii se scurtau de nu-i simţeai, până ce un urcuş al şoselei, mai zdravăn ceva, punea capăt cântecului odată cu comanda: "Pas de voie!".

Ajungea un kilometru de mers şi vreo două suişuri ca să te înfierbânţi ca vara şi să le pară, celor de la oraş mai ales, de nesuferit căciula ce atât de bine-ţi prinde când eşti de santinelă, tocmai în vârful Clăbucetului, la cota 1463, ori când noaptea, fără tovarăş, stai ceasuri nesfârşit de lungi, cu ochii obosiţi la pândă, şi asculţi cum urlă lugubru pădurea chinuită de crivăţ.

Atât de bine ne cunoşteau acuma munţii ‒ recunoscători poate pentru paza noastră cinstită ‒ încât şi ei parcă simţeau la fel cu noi: ca şi cum li s-ar fi făcut cald şi lor, îi vedeam că se căznesc să scape de haina de ceaţă ca vata ce spre ziuă şi-o aştern Carpaţii. În curând, sub sforţarea muntelui, cu ajutorul vântului, vedeam că mantia albă se rupe în lungi fâşii lânoase, care, urcând alene muntele, se sfâşiau de crăcile desfrunzite ale fagilor, se destrămau de brazii negri ţepoşi; iar când, ajunse sus, dădeau cu ochii de soare, înmărmureau şi în chiciura groasă se depuneau înălbind toţi brazii din vârful muntelui ce s-aprindea sub razele biruitoare ale soarelui de martie.

În câteva clipe pierea toată ceaţa şi munţii, deşteptaţi de cântecele noastre, dând la o parte cu grabă perdeaua ce-i ascundea, veneau toţi, pe dreapta şi pe stânga şoselei, să vadă soldaţii şi de dragul lor păreau ‒ iluzie optică ‒ că pornesc şi ei la drum odată cu dânşii spre graniţa atât de aproape...
- Pas de manevră! răsuna iar comanda căpitanului, oprind zborul închipuit şi reînchegând masivitatea automată a coloanei şi apoi, după vreo sută de paşi, noua comandă:
- Companie, în linie la stânga... STAI! înşiruia pe două rânduri nemişcaţi, toţi oamenii în dreptul tranşeelor companiei lor. Apoi, sub puterea unor serii de comenzi scurte, se rupea linia de oameni, noi grupări formându-se în pas alergător.
- Gradaţii la ordine!
- Să iasă lemnarii!... Cei cu lopeţile!... Cei cu târnăcoapele! Cosoarele! Cei fără unelte!
- La tranşeea din pădure, sparge gheaţa şi curăţă douăzeci târnăcoape, zece lopeţi. Ia comanda sergent Porojan!
- Şanţul de comunicare spre bordei: curăţă zăpada douăzeci lopeţi. Ia comanda Sergent Dumitrescu!
‒ La împletit garduri, zece oameni. Ia comanda caporal Georgescu!

Şi, după o serie de ordine pentru a împărţi munca, a hotărî supravegherea, date scurt şi brusc, căpitanul, cu voce schimbată de astă dată, adăuga:
- Dacă lucraţi cinstit, cu inimă, la zece repaos... şi... vă împart scrisorile aici. Înţeles?
- S'trăiţi!! răsună din inimă mulţumirea pentru cea mai mare bucurie a soldatului: o carte de acasă. Apoi căpitanul dădu ultimul ordin:
- Executarea!

Şi, grupuri-grupuri, sub comandă, urcând muntele, siluetele tot mai mici ale soldaţilor, ca furnici harnice, se împrăştiau, dispăreau printre tranşee, prin şanţuri, după copaci; ofiţerii şi gradaţii singuri umblând încet din loc în loc, supraveghind.

Este grea slujba ofiţerului cu misiunea de a supraveghea lucrările de sapă, nu pentru că trebuie să fie pretutindeni, pe neaşteptate, dar pentru că contactul lui prea direct cu oamenii siliţi la o muncă neplăcută poate uşor îndepărta simpatia pentru şef, dacă este prea sever, ori distruge spiritul de disciplină dacă, în dorinţa de a cunoaşte sufleteşte pe oamenii săi, îngăduie familiarităţi. Pedagog iubit de elevi şi vechil simpatizat de muncitori nu există, şi, când în loc de a comanda trupele grupate la instrucţie, eşti silit să supraveghezi cum sapă răzleţiţi şi cară pământul alene oamenii, eşti, fără să vrei, pedagog şi vechil.

Şi totuşi numai "la lucrări" te poţi apropia puţin de sufletul închis al ţăranului, poţi cunoaşte altfel decât din imobilitatea frontului pe fiecare din cei pe care vei avea misiunea să-i duci în izbândă înfruntând moartea, şi te cutremuri când cugeţi câte vieţi poţi duce la moarte printr-o greşeală a ta! Făgăduieşti atunci conştiinţei tale ca prin muncă şi bunăvoinţă să faci să dispară inferioritatea rezervistului faţă de colegul din armata activă; iar faţă de fratele de sub ordinele tale, capeţi mai multă iubire şi ai dori s-o insufli şi lui, ca să li se deschidă inimile contopindu-se în iubire şi încredere. Pe când la front, statura soldatului, numărul centimetrilor grupează oamenii de la flancul drept până la cel stâng, la lucrări îi grupează simpatiile şi eşti sigur că cutare grup de săteni cuprinde pe toţi flăcăii din aceeaşi comună, că la un loc s-au adunat, ca să vorbească de ,,firele lor de tutun", cei din Vlaşca, că în cealaltă grupă, din Bucureşti, se pune la cale cel mai bun mijloc ca să "te fure găzarul", adică să fugi duminica cu trenul de petrol; eşti sigur că pe unde sapă Draganoff, sapă şi Atanasoff şi toţi cei din Dobrogea nouă, chiar dacă unul este bulgar şi celălalt găgăuţ[vi], şi că unde e Aron Iancu "cel mititel" o să fie Weintraub, Finkelstein şi Löbel, deşi unul este contabil, celălalt "funcţionar comercial", al treilea ceaprăzar[vii]  şi ultimul văpsitor. Şi este atât de firesc să fie aşa, deşi chiulul, când soldaţii sunt grupaţi pe simpatii, este mult mai lesne şi mai grea munca gradaţilor ca să asigure execuţia porţiei de lucrări dată fiecărui om.

Dacă cei de la oraş sunt în mare parte pe atât de guralivi şi batjocoritori pe cât de leneşi şi pretenţioşi şi se abţin cu greu, chiar în faţa superiorului, să nu-şi scuze lenea printr-o pornire spre critică, rar găsindu-se unul să ia viaţa aşa cum este, mai ales că nu poate face altfel; cei de la ţară, de îndată ce s-apropie un superior, îşi prefac obrazul, amuţesc şi, cu tot felul lor supus de a răspunde monosilabic întrebărilor, îi simţi atât de străini de tine, atât de neîncrezători în vorba ta bună, încât te doare şi ţi-e ciudă; iar dacă, prin surprindere, pătrunzi uneori în sufletul lor închis, nu poţi crede că cei ale căror glume le surprinzi, ale căror cântece ustură sau înduioşează, sunt aceiaşi oameni închişi şi resemnaţi cu care ai vorbit cu puţin înainte.

Simţeai plăcerea vânătorului ca, pe nevăzute, să te strecori până la dânşii, să afli prin surprindere din durerile lor, din glumele lor şi să încerci apoi o apropiere între sufletele lor şi al tău, făcându-le bine.

Cel mai bun mijloc era să te strecori prin tranşeele întunecoase şi pustii până sub locul unde soldaţii, deasupra, desfundau şanţul pentru scurgerea apelor ori scoteau crăcile de brad puse în dreptul crenelelor pentru ca viscolul să nu umple prin aceste ochiuri tranşeea cu zăpadă; ori când soldaţii erau în tranşee, la spartul gheţii mereu formată de izvoarele muntelui, să te strecori binişor deasupra punctului unde lucrau.

Munceau sătenii totdeauna cinstit deşi încet, iar dacă unul spunea o glumă ori un cântec, munca nu se oprea decât o clipă când hazul era mai mare; după ce-şi îndemnau tovarăşul cântăreţ cu un: "Mai zi-i, măi Albule!", lopeţile iar se înfundau în zăpada moale aruncând-o departe, în vreme ce "Albu" relua cântecul, porţie cu porţie:
"Sfârrrrr, lic-lic-lic; lic-lic-lic
Şi pe fus n-are nimic.
Mi-a încheiat săptămâna
Fără să facă ceva
Sfârr...
Vrenică-i nevasta mea
Vrenică naiba s-o ia
Pân-o ţese un cot de pânză Mâncă cinci oca de brânză Sfârrr...
Unde 'mpunge ea cu acu' Bagă şi cotoiu' capu' Sfârrr...
Între iţe 'ntre iţei
Paşte-o scroafă cu purcei
Şi bălana slobodă
Paşte şi ea lobodă...
Sfârrr, lic-lic-lic; lir-lic-lic
Şi pe fus n-are nimic Firea-i al dracului de fus Unde naiba te-ai ascuns O fi ici, o fi colea
Ori o fi la dumneata..."

Mai încolo, în tranşee, alt grup sparge gheaţa. Ca printr-un tub acustic vocea lor, dominând zgomotul târnăcoapelor, ajunge până la tine prin întuneric:
- Bă! Da rău mai alunecă!
- Eu, când am alunecat odată, lat am rămas pe burtă nu ştiu câtă vreme!... Noroc că, dând să mă ridic, am căzut şi pe spate şi... m-am dres la loc!
- Zău mă, afară s-a topit zăpada şi aici gheţărie şi zăpadă ca pe Clăbucet!
- Înalt l-a mai făcut Dumnezeu şi pe ăla, măi vere!
- Ehe! Să-l fi prins eu atunci, pe Dumnezeu, de treizeci de ori l-aş fi pus să-l urce cu căţeaua în spinare, să vedem, i-ar mai fi dat mâna să facă munţii aşa înalţi?!

Mai departe, la un şanţ de legătură, un gradat, cu necaz în voce, îndeamnă la lucru o echipă leneşă. Mă apropii şi, de îndată ce m-au simţit, munca reîncepe cu zel suspect, dar toţi mă privesc pe sub căciulă: îi pedepsesc?
- Măi, Burcea Apostol, tu la instrucţie şi la teorie te porţi bine; de ce lucrezi cu atâta silă acum? Spune drept!
- Păi, domnule locotinent, spui drept: e păcat de atâta muncă degeaba!
- De ce degeaba, măi băiatule?
- Parcă o să-i aşteptăm noi pe unguri să vină la noi! Ehei!! Mai încolo, pitit după bordeiul de muniţiuni, un soldat îşi coase cu aţă albă de căciula neagră o bucată largă de o stofă spălăcită.
- Ce faci, soldat?

Omul, surprins, se scoală ruşinat, luându-şi lopata.
- De ce ai cusut cârpa aia de căciulă? Tu nu ştii că la miliţie nu e voie cu funde?
Mi-a murit băiatu'... să nu mă doară?!...
- Luate-ar dracu' de oltean altoit! Şi pune mâna odată, jupâne, pe lopată, că mă scoţi din pepeni! Evanghelia ta de jidan!

M-apropii şi văd un tablou pe care cât oi trăi l-oi ţine minte:

"Aron cel mititel", cu căciula imensă, opinci ţărăneşti, manta de corvoadă, pistruios, pipernicit, lua pe un vârf de lopată, cu economie, puţin pământ galben-noroios şi, întorcând capul cu dezgust, strâmbând din nas, arunca cu scârbă lichidul cleios pe marginea şanţului!...
- Ce-i cu tine, Aron D. Iancu?
- Domnule locotenent, iu... am cultură franceză!...
- Ei, şi? D-aia nu vrei să faci cultură fizică?
- E prost, dom'le locotenent ‒ intervine Löbel, văpsitorul ‒ acu' doi ani a plătit 300 franci pe sezon la Buşteni pentru odaie şi acum îi dă statul frai[viii]  pe C.F.R., îi dă dija casă, fasole, opinci, căciulă faină şi tot nu e mulţumit! Zic, zău, că e prost!

"Cocoarele! Cocoarele! Primăvara!!" răsună deodată strigătul scos din sute de piepturi şi repetat de ecourile munţilor, şi toţi, lăsând lopeţi şi târnăcoape, ieşiră din tranşee, din şanţuri, din pădure, de la gropile de lup, de la reţelele de sârmă; şi de dincolo de şosea, pe celălalt munte, din tranşeele celorlalte companii, ieşiră oameni mulţi, tot mai mici, toţi cu bucurie în suflet, cu ochii spre cerul neasemănat de albastru, întâmpinând cu o copilărească veselie solii primăverii venite în sfârşit şi la dânşii, în Carpaţi! Iar păsările iubite, sosite şi ele aliniate ca soldaţii, în straniile lor formaţii unghiulare, ajungând deasupra noastră, ca şi cum aici le-ar fi fost ţinta, îşi rupseră rândurile cu ţipete mari de bucurie şi, după un zbor nebun în toate direcţiile, începură un şir lung de largi ocoale, privind desigur, de la înălţimea la care zburau, Transilvania toată; se apropiau tot mai tare de graniţă, reveneau spre noi, chemându-ne parcă, îndemnându-ne; treceau graniţa din nou şi iar zburau roată spre noi ca şi cum ar fi voit să ne facă dovada că este tot cer românesc şi acolo şi aici. În cele din urmă, pornind fără noi, dispărură înspre şesul Bârsei, lăsând în sufletele noastre adânc tulburate şi bucurie şi jale.

Dând atunci repaos oamenilor ca să viseze şi ei de acasă, urcai singur muntele în pădure, deasupra tranşeelor din care într-un război aş aştepta şi aş da moartea şi de unde acum totul freamătă de viaţă.

Sunt aici, în pădure, păsări fără număr, este un concert mistic de o curăţenie cum numai natura poate da, răsună pădurea toată de cântecul lor şi ele nu se văd; glasul lor este atât de puternic, încât te miri cum poate făptura lor gingaşă, pe care o simplă frunză o ascunde, cânta atât de puternic fericirea lor. Şi insectele au înviat: cu miile mişună roşii în jurul copacilor putrezi. Zăpada aproape toată s-a topit pe această clină a muntelui, sărutată mai cu drag de soare şi doar ici-colea, pete mari albe, cu forme fantastice, capricioase, umplu câte o adâncătură de pământ, lăsând ca un pârâiaş lucitor să se strecoare cu susur subţirel la vale.

Florile abia îndrăznesc să iasă de sub zăpadă, ca şi cum n-ar fi sigure că iarna a trecut, şi că au voie să înflorească, să iubească, şi totuşi este îmbălsămat aerul de ghioceii cu picătura lor de zăpadă, ca lacrimile iernii, de brebeneii fără frunze, numai floare şi parfum, şi care au furat albastrul cerului de primăvară pe petalele lor.

Dar mâna omului tulbură şi aici seninătatea sufletului: din când în când, lovit de moarte de soldaţi, un brad înalt s-apleacă, cu freamăt lung, sfâşietor, caută zadarnic să se reţină de toate crăcile brazilor, fagilor vecini, şi cade mort zguduind pământul! Şi ţi-e milă de frumuseţea de pădure mutilată. Ai zice pe alocuri urieşi îngropaţi în picioare în pământ şi decapitaţi astfel ca doar gâtul ciuntit să le iasă din ţărână.

Şi când totul este numai frumuseţe, viaţă şi linişte în jurul tău, nu-ţi vine să crezi că atâta muncă se desfăşoară, că atâtea fiinţe suferă, că atâţia oameni stau departe de vatra lor în vederea măcelului de vieţi ce se apropie şi pe care, cu oroare, îl doreşti totuşi...

E atât de albastru cerul, soarele strecurându-se printre crengi este atât de darnic, încât pe fiece cristal de zăpadă a depus o frântură de rază, de plânge zăpada de bucurie, încât simt nevoia pentru câteva clipe, să mă depărtez şi mai mult de oameni, adâncindu-mă în pădure.

În curând, pe nesimţite, m-a împresurat pădurea, ca şi cum toţi copacii, de jur împrejurul meu, s-ar fi învoit să-şi strângă rândurile, făcându-şi gard de nepătruns cu uriaşele lor trupuri ţepoase; dar mă cunosc brazii şi ştiu că-mi sunt dragi şi de aceea, cum mă apropii, ei se dau binişor în lături, mă lasă să trec; apoi, ca şi cum s-ar juca cu mine, fac repede altă horă mai departe în jurul meu, în vreme ce păsările le sunt lăutari; dar n-am decât să mă apropii cu gând bun de dânşii ca pădurea să mă lase să pătrund în toate tainele ei.

Şi atunci, privind cu drag la dânsa, gândii: la fel este sufletul ţăranului român.

[i] În prezent Fântânele, sat de reşedinţă al comunei cu acelaşi nume din jud. Constanţa. Până în 2005 a aparţinut comunei Cogealac.
[ii] Din tc. dealul celor trei coline.
[iii] Completaş ‒ soldat care, după terminarea serviciului militar, era ţinut o perioadă de timp în evidenţa armatei, înainte de a fi trecut în rezervă.
[iv] Dispensat ‒ soldat scutit de serviciul militar.
[v] Referire la cântecul popular Ana Lugojana.
[vi] Găgăuz (pl. găgăuzi) - persoană care aparţine unui grup etnic minoritar, vorbitor de limbă turcă, dar de religie ortodoxă, care se găseşte în Dobrogea, sudul Republicii Moldova, Ucraina, Bulgaria şi Turcia.
[vii] Fabricant sau negustor de chipiuri şi obiecte în legătură cu uniformele militare.
[viii] Germ. frei, gratuit, adică beneficia de gratuitate pe transportul feroviar.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer