Henri Stahl, patriot român cu nume german - introducere la Porumbacu

Citiţi un fragment din această carte.


Centenarul Marii Uniri şi al sfârşitului Primului Război Mondial ne oferă anul acesta prilejul de a readuce în atenţia cititorilor scrierile ostăşeşti ale lui Henri Stahl. Scriitorul, locotenent în rezervă în timpul Primului Război Mondial, descrie existenţa "celor mici", după cum îi numea Nicolae Iorga, a soldaţilor simpli, "ce dau unei oştiri, nu numai vitejia şi supunerea, dar şi voioşia şi seninătatea", acei ".bieţi oameni care rabdă mai mult decât ceilalţi şi, la întâmplare, pot dovedi că şi din punctul de vedere moral, pot mai mult decât ei"^[i]. Ţăranilor tăcuţi şi harnici, ce şi-au lăsat în grabă gospodăriile pentru a se prezenta la post din prima zi de mobilizare, li se opun bucureştenii flecari, "învârtiţii" şi laşii, cei care prin orice mijloace caută să scape de corvoada datoriei. Numele şi vorbirea personajelor trădează ocupaţii şi etnii diferite. În curând toţi se vor înfrăţi sub "puterea uniformei", în lupta comună pentru apărarea aceluiaşi steag.

Textele lui Stahl emană bunătatea şi umanitatea omului drept şi curajos. Descrierile lungi şi trăirile intense sunt completate de dialoguri savuroase şi situaţii neaşteptate. Tristeţea se îmbină cu veselia, deznădejdea cu speranţa. Umorul fin nu ponegreşte, ci încurajează, făcând suportabilă "grozăvia războiului". Atenţia pentru detaliu, obiecte, gesturi, expresii, cuvinte, denotă sensibilitate şi inteligenţă.

Schiţele de factură memorialistică selectate pentru a fi incluse în acest volum au fost ordonate cronologic, în succesiunea evenimentelor pe care le descriu. Primele trei ("De la mobilizare", "Covrig" şi "Iepuraş") fac referire la manevrele militare anuale premergătoare războiului, desfăşurate în sudul ţării. Următoarele trei ("De la tranşee", "Izolare - Văruire" şi "Rond") descriu pregătirilor militare de pe Valea Prahovei, din primăvara anului 1916. "Spion" surprinde starea de agitaţie şi suspiciune generalizată ce pusese stăpânire pe populaţia bucureşteană odată cu decretarea mobilizării generale, la 15 august 1916. Următoarele patru schiţe descriu lungile marşuri către linia frontului şi ocuparea poziţiilor de luptă. Punctul culminant îl constituie schiţa ce dă şi numele volumului de faţă, "Porumbacu", în care este descrisă dramatica confruntare cu trupele germane, din 17 septembrie 1916, în apropierea satului Porumbacu de Sus (jud. Sibiu). Următoarele două schiţe descriu lunga şi chinuitoarea retragere către Moldova. Pe fondul înfrângerilor succesive suferite de armata română, a miilor de morţi şi răniţi, volumul se încheie cu înmormântarea unei tinere. Scena descrisă se petrece în preajma datei de 23 noiembrie 1916, când Bucureştii vor fi ocupaţi de trupele germane.

În scrierile lui Henri Stahl, prezentul se îmbină cu trecutul şi cu speranţa în viitor. Ne exprimăm speranţa că cititorul de astăzi, care mai ştie poate prea puţine despre cele petrecute acum o sută de ani, va regăsi în ele, aşa cum spera Iorga, "ceva din ceea ce ne leagă, ne înfrăţeşte în suferinţa şi nădejdea umanităţii noastre" ^[ii].

Henri Stahl se naşte la Bucureşti, în data de 29 aprilie 1877, în casa părinţilor săi din strada Carol I nr.23^[iii]. Tatăl său, Joseph Stahl (1820-1890), originar din Iugolstadt era supus prusac^[iv]. Din amintirile familiei, şi-ar fi părăsit Bavaria natală de tânăr, plecând în Grecia odată cu viitorul rege Otto. În circumstanţe necunoscute, cade prizonier la turci şi este dus la Istanbul. Aici învaţă limbile orientale (turca, araba, persana), dar şi româneşte. În plus, stăpânea germana, franceza, engleza, italiana, neo-greaca, greaca veche, latina, sanscrita. În capitala valahă ajunge în preajma anului 1850, posibil prin intervenţia prinţului Barbu Ştirbei. Acesta l-ar fi avut, se pare, dragoman (interpret) pe durata vizitei sale la Istanbul şi, apreciind excepţionalele sale cunoştinţe lingvistice, l-ar fi adus cu sine la întoarcerea în ţară^[v]. La scurt timp după sosirea la Bucureşti Joseph se căsătoreşte cu o anume Josepha (1822-1873)^[vi], cu care va avea o fiică^[vii]. Rămas văduv, se va recăsători cu Elise Virginie Irma, născută Niard (1836-1928), o franţuzoaică din Caen (Normandia), cu care va mai avea doi copii, pe Jeanne (1867-1905)^[viii] şi pe Henri, viitorul scriitor.

După sosirea la Bucureşti Joseph Stahl va lucra ca "magistrat translator", după cum obişnuia să se semneze pe publicaţiile sale, va contribui la organizare serviciului de telegraf şi al Poştei Române şi va face parte din Garda Orăşenească^[ix]. Se va dedica însă mai cu seamă predării limbilor, ca profesor. În cursul vieţii va scrie numeroase manuale de limbă şi dicţionare, tipărite la Bucureşti începând cu 1852^[x]. În 1881, deschide o şcoală germană de fete, ce se va bucura de o oarecare faimă. Directoarea şcolii va fi pentru o vreme fiica sa din prima căsătorie, Ana^[xi], iar din 1889, conducerea instituţiei va fi preluată de a doua sa soţie, Irma Stahl^[xii]. Şcoala îşi schimbă locaţia în repetate rânduri, iar din şcoală germană, sub conducerea Irmei, devine şcoală franceză^[xiii]. În 1892, instituţia devine Pensionatul "Ir. Stahl"^[xiv], iar în 1904 este Institutul francez de fete "Irina Stahl" (în franceză, Institut français de jeunes filles "Irène Stahl")^[xv], ce va funcţiona până după 1906^[xvi].

Rămas orfan de tată la vârsta de doisprezece ani, Henri Stahl urmează cursurile liceului "Dimitrie Cantemir", iar apoi pe cele ale liceul "Gheorghe Lazăr". De copil, este pasionat de găsirea unui sistem grafic care să îi permită să scrie la fel de repede ca vorbirea^[xvii]. În clasa a treia de liceu găseşte la un anticariat prima carte de stenografie adevărată^[xviii], cu un alfabet stenografic însă complicat şi greoi. Câţiva ani mai târziu, din întâmplare, găseşte alfabetul preotului francez Émile Duployé. În 1898 scoate prima sa carte de stenografie: "Stenografia Duployé. Adaptată limbii române de Henri Stahl"^[xix]. În timp, va crea propriul său sistem original de stenografie, pe care îl va publica în 1908^[xx].

După obţinerea examenului de bacalaureat (1897), Henri Stahl se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, urmând în paralel şi cursurile Facultăţii de Drept^[xxi]. Aici îi va avea ca profesori pe Dimitrie Onciul, Ovid Densuşianu, Titu Maiorescu şi mai ales pe Nicolae Iorga, al cărui colaborator apropiat şi prieten va fi timp de 25 de ani, până la dispariţia acestuia din urmă. Ca student, foloseşte stenografia pentru a îşi pregăti mai bine cursurile. În acelaşi timp le multiplică prin tehnica poligrafiei, ceea ce îi aduce un venit considerabil mai mare decât meditaţiile private^[xxii].

În 1899 Henri Stahl îşi întrerupe temporar studiile, pentru a presta serviciul militar. Armata o va face la Regimentul 6 "Mihai-Viteazu", din Cotroceni.

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, la şcoala familiei Stahl este angajată ca profesoară Blanche Alexandrine Bœuve (1874-1953), o tânăra franţuzoaică ce sosise la Bucureşti însoţită de fiul său de câţiva ani, Gaston. Tânăra provenea dintr-o familie modestă din Argentan (Normandia), dar era inteligentă şi dispunea de o bună educaţie. Fiul directoarei se îndrăgosteşte de noua sosită, dar mama sa dezaprobă legătura^[xxiii]. La aflarea vestei că Blanche aşteaptă un copil, Irma Stahl o concediază. Blanche părăseşte România şi se refugiază la sora sa în Saint Avold (germ. Sankt Avold, din Moselle)^[xxiv]. Pe 9 ianuarie 1900^[xxv], dă naştere unei fetiţe, Henriette Yvonne. Declarat non viable la naştere, copilul supravieţuieşte. Tânărul Henri este determinat să se căsătorească cu Blanche, iar pe perioada separării, între cei doi corespondenţa este neîntreruptă. Într-un final, cuplul se va căsători la Bucureşti, în data de 22 februarie 1901^[xxvi]. În acelaşi an li se naşte al doilea copil, Henri. Toţi cei trei copii ai familiei: Gaston, Henriette şi Henri vor deveni nume marcante ale culturii româneşti, fiecare distingându-se într-un domeniu aparte. Gaston Bœuve (1894-1969), ce va adopta pseudonimul Şerban Voinea, va deveni un cunoscut teoretician şi lider al social-democraţiei româneşti. Avocat de profesie, va face carieră în diplomaţie, fiind pentru o vreme ambasador al României la Berna. Henriette Yvonne (1900-1986) va deveni una din cele mai importante scriitoare ale literaturii române. Henri (1901-1900), ce îşi va adăuga la nume iniţiala tatălui, pentru a se distinge de acesta, va fi unul din membri marcanţi ai şcolii sociologice conduse de Dimitrie Gusti. Stenografia învăţată de la tatăl său îi va fi de mare utilitate la consemnarea datelor şi informaţiilor culese pe teren.

În primii ani de căsătorie, soţii Stahl vor locui în clădirea pensionului din strada Brutus nr.3-5, împreună cu Irma Stahl. După închiderea şcolii, se vor muta într-o casă de pe strada Isvor nr.129^[xxvii]. Noua locuinţă fiind neîncăpătoare, Irma Stahl şi micul Henri vor locui într-o casă învecinată, venind zilnic să ia masa cu întreaga familie^[xxviii]. În 1915, familia va construi o casă nouă, din cărămidă, în stil neoromânesc, cu foişor şi faţadă la stradă. În imobilul din fundul grădinii va locui după război fiul Henri, cu familie.

Deşi vor convieţui împreună tot restul vieţii, Blanche şi Irma Stahl nu se vor înţelege niciodată pe deplin, fiind firi diametral opuse. Iată cum le descrie Henriette Yvonne Stahl: "Diferenţa între mama şi bunica era totală şi nu din cauza vârstei sau că una era cu părul alb, alta cu părul negru ca tăciunele, ci din cauza temperamentului lor. Bunica plină de tonuri declamatorii, teatrale, iar mama deşteaptă foc, practică şi tăcută. Când bunica voia să demonstreze ceva cu voce tare şi gesturi patetice, mama o privea cu răceală şi şoptea aşa, ca să fie auzită: 'Sarah Bernhardt'. Bonne-maman, cu mâinile perfect îngrijite, cu rochie neagră lungă până la pământ, cu fanchon^[xxix] pe cap, comandate în Franţa, nu ştia nici măcar să fiarbă un ou, în schimb ştia perfect gramatica franceză. Mama, îndemânatică, bună profesoară şi ea - şi profesoară a fost toată viaţa - găsea timp să vadă şi de gospodărie. Gătea perfect"^[xxx]. Irma Stahl nu a vrut niciodată să înveţe româneşte, motivând refuzul său prin faptul că nu vroia să îşi piardă accentul. La urma urmelor toată lumea în România vorbea franţuzeşte^[xxxi]. Blanche în schimb a învăţat româna, deşi o va vorbi toată viaţa cu accent franţuzesc, fără a reuşi să îi pătrundă pe deplin toate nuanţele^[xxxii].

În ajunul Primului Război Mondial, Henri Stahl era funcţionar public, angajat ca stenograf-revizor la Camera Deputaţilor. Ocupase această poziţie prin concurs, în 1903, "într-o vreme când vacanţele parlamentare nesfârşite făceau din meseria de stenograf o slujbă ideală şi bine retribuită"^[xxxiii]. Pentru a îşi întreţine familia, nopţile, între ora unu şi şase dimineaţa, lucra ca redactor-stenograf la Agenţia Telegrafică Română (viitoarea Rador şi actuala Agerpres), postul obţinut datorită celor şapte limbi străine pe care le stăpânea. În restul timpului era profesor la Şcoala Superioară de Război, la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie şi Şcoala Militară de Artileri, Geniu şi Marină. În ciuda numeroaselor sale obligaţii, încurajat şi promovat de Nicolae Iorga, care îi publica adesea textele în revistele sale, Stahl reuşeşte să dobândească şi o oarecare notorietate literară. În câţiva ani publică mai multe volume. În 1910 apare "Bucureştii ce se duc", o istorie a oraşului scrisă cu mult umor şi nostalgie faţă de trecutul urbei; în 1912, "De la manevre şi alte schiţe vesele" o culegerea de schiţe; în 1914 este tipărit "Un român în lună" (1914), roman ştiinţifico-fantastic, o premieră de gen în literatura română; iar în 1915, "Macabre si viceversa", altă culegere de schiţe. Acestora se adaugă şi cărţi de specialitate, printre care "Curs complet de stenografie cu vocale" (1909), reeditat ulterior în repetate rânduri^[xxxiv].

Fără să se amestece în politică, Henri Stahl era conştient de prefacerile pe cale să se înfăptuiască. În vara anului 1914, le spune copiilor săi o frază care avea să îi rămână întipărită în memorie lui Henriette Yvonne Stahl: "Să ştiţi de la mine că este vorba să înceapă un război, dar de fapt începe pe pământ o altă epocă"^[xxxv].

La anunţul mobilizării generale, pe 15 august 1916, Henri Stahl, locotenent în rezervă, se prezintă neîntârziat la post. Este repartizat Regimentului 6 "Mihai Viteazul", la care prestase şi serviciul militar. Cu o zi înainte de plecarea pe front, la 18 august 1916, îi scrie fiului său "iubit şi cuminte", o scurtă dedicaţie pe volumul său "Un român în lună". Călătoria imaginară era, la acea dată, singura scăpare din realitatea cruntă a războiului. Peste o lună avea să afle în mijlocul focurilor de armă şi obuze, pe linia frontului. Îl recunoaştem prin acest gest tandru, în personajul ofiţerului rezervist din cazarma de pe dealul Spirii (din "Spion"), care visa cu gândul la ai lui, acasă, "atât de aproape de cazarmă" şi care "se gândea cu durere că poate n-o să aibă nici măcar vremea să-i mai sărute odată înainte de plecare".

În noaptea zilei de 17 septembrie 1916, Henri Stahl ia parte la lupta de la Porumbacu, unde se va înregistra prima victorie a armatei române. Dând dovadă de mare eroism, capturează patru tunuri inamice, dar este grav rănit la picior. Evacuat la Sanatoriul "Dr. Dimitrie Gerota", din Bucureşti, rămâne în spital până la jumătatea lunii noiembrie. Dar capitala este ameninţată, iar Stahl este trimis la Centrul de instrucţie din Ploieşti, cu ordin de a rămâne 30 de zile, pe perioada convalescenţei^[xxxvi]. Este însă din nou evacuat, când sondele în flăcări de pe valea Prahovei ameninţă cisternele de la marginea Ploeştilor. În data de 18 decembrie, îl găsim la Bacău, la Centrul de Instrucţie al Armatei a II-a£^[xxxvii]. De acasă îi vin ştiri bune, populaţia Bucureştilor, aflaţi sub ocupaţie germană, este bine tratată^[xxxviii]. Recunoaştem iarăşi întâmplările reale, în cele descrise în schiţe, iar pe autor, în persoana bravului şi demnului locotenent Radu Rătescu din schiţa "Ieşi afară!...Am fost un dobitoc!..."^[xxxix].

Pentru "bravura cu care a condus plutonul la atac în ziua de 17 septembrie 1916", Henri Stahl este distins cu ordinul "Coroana României" cu spade, în gradul de cavaler^[xl]. Imediat după aflarea vestei, îşi exprimă bucuria într-o scrisoare adresată lui Nicolae Iorga:

La mai puţin de două luni este avansat la gradul de căpitan de rezervă^[xlii]. Bucuria este însă de această dată de scurtă durată. Evenimentele luaseră pe neaşteptate o întorsătură dramatică, când proaspătului căpitan i se ordonase să preia comanda unui pluton de execuţie. Refuzând să execute ordinul este ameninţat că va fi trimis în faţa Curţii Marţiale. În cele din urmă este numit la comanda unui centru de îngrijire a bolnavilor de tifos exantematic de la Gârleni, lângă Bacău. Ceea ce în scrisoarea către Iorga o prezintă, ironic, ca pe o "promovare", este în realitate o mutare disciplinară.

Iorga îi trimite spre încurajare cartea sa "Relations des Roumains avec les alliés"^[xliv], pe care Stahl va însemna cu cerneală neagră: "Căpitan H. Stahl, 21/4/1917 Gârleni"^[xlv]. Deşi reuşeşte să îmbunătăţească cu mult situaţia bolnavilor de la Gârleni^[xlvi], Stahl sfârşeşte prin a contacta el însuşi boala, probabil în jurul datei notate pe cartea lui Iorga. Boala îşi va pune amprenta asupra sănătăţii sale, fragilizând-o şi grăbindu-i, în final, sfârşitul. Ironie a sorţii, nevinovăţia locotenentul condamnat la moarte prin executare pentru spionaj a fost ulterior recunoscută, fiindu-i restituit gradul post-mortem şi dându-i-se onoruri militare la mormânt ^[xlvii].

La începutul lunii mai 1917, Henri Stahl încă convalescent, revine la Iaşi şi îşi reia munca de stenograf la Cameră. La scurt timp, parlamentarii şi alţi înalţi funcţionari ai statului, se refugiază, de teama invaziei, în Rusia. Stahl îi urmează mai întâi la Odessa, apoi la Cherson. În Moldova revine abia la sfârşitul lunii de martie 1918. Întâmplările prin care trece sunt relatate cu lux de amănunte în volumul "Cu Parlamentul în U.R.S.S., 1916-1918" (1941).

Revenind la volumul de faţă, mai trebuie amintit Iordache, ordonanţa lui Henri Stahl, ţăran din comuna Fălăştoaca (jud. Giurgiu), care i-a salvat viaţa la Porumbacu, scoţându-l din linia întâi, după ce fusese rănit^[xlviii]. Îl regăsim pe Iordache în schiţele "Ciorapii lui Iordache" şi "Ieşi afară!... Am fost un dobitoc!...", dar şi în "Porumbacu", unde, deşi nu îi este menţionat numele, îl putem recunoaşte într-unul din cei doi "soldaţi devotaţi" care i-au acordat primele îngrijiri locotenentului rănit, cărându-l apoi până la postul de prim-ajutor. Iordache îi va rămâne devotat toată viaţa. Într-o scrisoare adresată lui Iorga din perioada refugiului în Rusia, Stahl scrie: "Vă rog, domnule Iorga, să fiţi bun a spune lui Iordache că îi dau ordin să plece la Bacău. Nu-l pot lua în Rusia; n-o să mă întorc curând în ţară. Să meargă şi el la datorie, să se puie la Bacău la dispoziţia Centrului de Instrucţie, de care depindem. Îi scriu şi lui mulţumindu-i pentru devotamentul ce mi-a arătat cât am fost rănit" (Kerson, septembrie 1917)^[xlix]. De altfel, în timpul luptelor de la Porumbacu, Voica se refugiase la Bucureşti, în casa familiei Stahl, deoarece satul lor fusese ocupat de bulgari^[l]. Henriette Yvonne Stahl povesteşte cum Voica s-a împrietenit cu mama sa, amândouă aşteptând veşti de pe front, de la bărbaţii lor. În preajma ocupării Munteniei de către armata germană, Voica, de teama nemţilor, "a cărat la noi acasă o căruţă întreagă de alimente şi ţoale", îşi aminteşte şi Henri H. Stahl^[li]. Din când în când mai venea la Bucureşti să vadă ce se mai întâmplă şi să mai aducă alimente de la ţară. În drumurile sale de aprovizionare clandestină, îl lua cu ea şi pe micul Henri, pe care îl prezenta în sat ca fiind "băiatu' lu' don' locotenent a' lu' Iordache", reuşind cu o dibăcie nemaipomenită să evite barierele ridicate de nemţi în jurul oraşului.

Iordache şi Voica vor păstra legătura cu familia Stahl şi după moartea lui Henri, cele două familii ajutându-se reciproc de-a lungul timpului, în momente cruciale ale vieţii. Astfel, după încheierea păcii, Iordache şi Voica au luat-o la ei pe tânăra Henriette. " (...) Văzându-mă foarte slăbită - relatează aceasta - aveam optsprezece ani, scuipând sânge şi făcând febră mereu, m-au cerut să merg cu ei la ţară, că acolo e mai mult aer şi '¥s-o găsi ceva lapte şi ouă'. Şi m-am dus. Am trăit luni de zile, ani de-a rândul cu ei în casă şi am participat efectiv la viaţa lor. Aşa i-am cunoscut"^[lii]. Din această convieţuire a luat naştere "Voica", romanul ce o va transforma pe tânăra bolnăvicioasă, repetentă şi cu liceul neterminat, în scriitoare^[liii].

După moartea lui Henri Stahl, în timpul bombardamentelor din 1944, familia Stahl se refugiază tot la Fălăştoaca. "După primul bombardament, din 4 aprilie - povesteşte tot Henriette Yvonne Stahl - Iordache, îngrijorat, fără să-l rugăm, a venit la Bucureşti cu carul să ne ducă la adăpost, la el. Am stat cinci luni la ţară. Era prima dată când mama, franţuzoaică pur-sânge, stătea chiar în sat, printre ţăranii români. Se înţelegea perfect cu ei, iar cu Voica era prietenă"^[liv].

După încheierea războiului, Henri Stahl îşi reia activităţile civile. Printre acestea se numără şi colaborarea cu Nicolae Iorga, căruia îi va stenografia toate discursuri şi conferinţe publice şi îi va traduce în franceză mai multe cărţi. Revine la catedră şi continuă să predea la Şcoala Superioară de Război şi la şcolile militare speciale. Ca stenograf, va ocupa funcţia de subdirector, iar apoi de director general al stenografilor Adunării Deputaţilor, funcţie din care iese la pensie în 1936. Se specializează în expertiza grafică, în special în depistarea de falsuri, fiind adeseori consultat în diferite cazuri de fraudă, în calitatea sa de expert grafolog pe lângă Curţi şi Tribunale. Se dedică mai puţin literaturii, dar publică numeroase studii şi lucrări de grafologie şi expertiză grafică, disciplină pe care o va preda la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie^[lv]. Împreună cu fostul său elev, Damian P. Bogdan, publică un manual de paleografie slavă^[lvi], ce se va regăsi în bibliografia obligatorie pentru studenţii şcolii de arhivistică. Va mai preda la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale şi la Şcoala de Practică şi Tehnică Comercială.

În anii '30 Henri Stahl dispune de una din cele mai bogate colecţii de fotografii din Bucureştii finelui de secol XIX - început de secol XX^[lvii]. În casa dispunea, într-o cameră special amenajată, de un studio de fotografie. Fiul său Henri, îşi aduce aminte cum tatăl său, îi lua adeseori cu sine, pe el şi pe sora sa, în lungi plimbări pe străzile şi prin mahalalele bucureştene, timp în care fotografia, însemna, sta de vorbă cu oameni şi transcria vechi pisanii de pe biserici şi epitafe de pe morminte. La întoarcere, îi încuraja pe copii să scrie compuneri despre cele văzute şi făcute^[lviii]. După moartea sa, Blanche Stahl va dona toate clişeele fotografice cu aspecte din Bucureşti săptămânalului "Gazeta Municipală"^[lix].

Blanche va deschide propria sa şcoală, autorizată de Ministerul Instrucţiunii Publice, unde va da lecţii individuale de stenografie şi dactilografie în limbile română, franceză, germană şi engleză, iar ulterior italiana şi rusa. Tot ea va publica şi un manual de dactilografie, reeditat în repetate rânduri^[lx].

Henri Stahl moare la Bucureşti, în 18 februarie 1942, în urma unui atac de cord^[lxi]. Ultimele sale clipe de viaţă sunt descrise de Henriette Yvonne Stahl^[lxii]. Aparent voinic şi plin de sănătate, se stinge în doar două săptămâni. Mai târziu se va afla că ascunsese primele semne ale bolii. Formula sa de viaţă a fost: "courte et bonne".

La doi ani de la moartea lui Henri Stahl, la 24 august 1944, casa din strada Isvor va fi bombardată de aviaţia germană. Majoritatea volumelor din imensa bibliotecă a lui Henri Stahl, cuprinzând cărţile sale şi ale tatălui său, colecţia filatelică, împreună cu toate bunurile familiei (mobilă, tablouri, covoare şi nenumărate altele) au fost distruse. Familia se va risipi. Blanche se va retrage în casa familiei de la Braşov.

---