Flamurile negre: ascensiunea ISIS

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Joby Warrick este câştigătorul a două premii Pulitzer, primul pentru jurnalism în 1996 şi al doilea pentru nonfiction în 2016 pentru Flamurile negre: ascensiunea ISIS. Autor al bestsellerului publicat în 2011, The Triple Agent, Joby Warrick scrie pentru The Washington Post din 1996 despre Orientul Mijlociu, diplomaţie şi securitate naţională.

A fost corespondent UPI în Europa de Est şi a colaborat cu publicaţii ca Philadelphia Inquirer şi Delaware County Daily Times.
Câştigătoare a premiului Pulitzer 2016 pentru nonfiction, Flamurile Negre: ascensiunea ISIS a fost considerată cea mai bună carte a anului 2015 de către The New York Times, The Washington Post, People Magazine, San Francisco Chronicle, Kansas City Star şi Kirkus Reviews.

Într-o relatare dinamică şi dramatică, reporterul Joby Warrick dezvăluie felul în care acţiunile militanţilor islamişti din spatele ISIS au luat naştere într-o închisoare izolată din Iordania şi s-au răspândit cu ajutorul involuntar a doi preşedinţi americani. Bazându-se pe accesul la surse unice la nivel înalt din CIA şi din serviciile secrete iordaniene, Warrick completează puzzle-ul, moment cu moment, cu detalii operaţionale, perspective ale diplomaţilor şi spionilor, generalilor şi şefilor de stat, dintre care mulţi au prevăzut o ameninţare mai mare decât al-Qaeda şi au încercat cu disperare să o oprească. Flamurile negre este o relatare istorică, genială şi definitivă, care expune ramificaţiile celei mai periculoase ameninţări teroriste de astăzi.

"Reporter la The Washington Post şi autor al bestsellerului din 2011 The Triple Agent, Joby Warrick are un dar pentru a construi relatări cu o energie şi detalii de romancier şi în acest volum creează cel mai revelator portret al lui Abu Musab Al-Zarqawi, fondatorul organizaţiei care va deveni Statul Islamic (cunoscut şi ca ISIS)... Pentru cititorii interesaţi de rădăcinile Statului Islamic şi geniul malefic al fondatorului său, nu există o carte mai bună cu care să înceapă." (Michiko Kakutani, The New York Times)

"Cartea lui Warrick este probabil cea mai detaliată şi nuanţată relatare a formării şi ascensiunii ISIS publicată până acum. Flamurile negre e plină de personalităţi, dar păstrează şi un focus atent pe arcul larg al istoriei." (Boston Globe)

"Warrick construieşte diagrama ascensiunii lui Zarqawi de la un huligan iordanian împătimit al băuturii la unul dintre cei mai brutali jihadişti din lume. Demonstrează cât de mult îi datorează lui Zarqawi militanţii Statului Islamic: nu doar ideologia, ci chiar culoarea uniformelor pe care prizonierii le poartă în execuţiile filmate. Militanţii ISIS, explică una dintre sursele lui Warrick, sunt «copiii lui Zarqawi»." (The New Yorker)

"Joby Warrick construieşte Flamurile negre cu măiestria unui spion, mintea unui reporter de investigaţii şi cu talentul unui romancier. Arareori o carte cu un subiect atât de vast şi complex clarifică lucrurile cu atâta uşurinţă." (Dana Priest, reporter Washington Post, premiată de două ori cu Pulitzer)


Închisoarea iordaniană cea mai faimoasă este vechea fortăreaţă al-Jafr, cunoscută timp de zeci de ani ca locul unde erau duşi cei care reprezentau o ameninţare pentru a fi daţi uitării. E aşezată în afara satului beduin cu acelaşi nume, pe un drum care marchează ultima frontieră între existenţa umană şi neîndurătorul deşert din sud-est. Dincolo de închisoare, terenul se aplatizează şi devine un bazin de noroi încins care se întinde cât vezi cu ochii, fără nicio colină, stâncă sau petic de iarbă. Străvechea mare care se afla aici s-a evaporat acum câţiva eoni, lăsând în urma ei o absenţă ca cea a unui membru amputat, un vid atât de nenatural, încât stârneşte sentimente de spaimă în rândul puţinilor călători care se opresc să-l contemple. "Există aici o singurătate teribilă", scria regizorul David Lean, care, în 1962, a filmat bucăţi din Lawrence al Arabiei pe aceleaşi întinderi noroioase şi care a descris locul ca "mai deşertic decât orice alt deşert pe care l-am văzut". Editorul său de imagine, Howard Kent, descria al-Jafr pur şi simplu ca pe "un avertisment despre cum trebuie să arate iadul".

În acest loc au ales supervizorii din armata britanică să ridice o închisoare impunătoare, cu ziduri din piatră de calcar şi turnuri de supraveghere înalte, pentru deţinuţii consideraţi prea periculoşi pentru închisorile obişnuite. Şi acesta este locul în care, ani mai târziu, au început iordanienii să îi ţină în regim de carantină pe militanţii palestinieni şi alţi radicali priviţi ca ameninţări la adresa statului. Sute de bărbaţi, mulţi dintre ei închişi fără proceduri oficiale, şi-au dus zilele în celule înăbuşitoare şi infestate, îndurând temperaturile extreme, hrana râncedă şi o întreagă listă de alte abuzuri mai târziu documentate de inspectorii ONU. Prizonierii proaspăt sosiţi erau în mod obişnuit bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa. Alţii erau biciuiţi cu cabluri electrice, arşi cu ţigara aprinsă sau suspendaţi cu capul în jos prin introducerea unui băţ sub genunchi, o poziţie pe care gardienii o porecliseră, cu umor macabru, "pui la rotisor". Cu timpul, monarhia s-a săturat să deconteze costurile funcţionării unei închisori atât de izolate şi care îi aducea atâtea prejudicii de imagine. În 1979, ultimii deţinuţi au fost transferaţi în alte închisori, iar al-Jafr a fost abandonată scorpionilor şi propriilor năluci.

Anii au trecut, iar apoi, printr-o turnură neaşteptată, vechea închisoare a fost resuscitată. Oficialii din Directoratul pentru Securitate Publică deveniseră îngrijoraţi din cauza comportamentului unei găşti de zeloţi antiguvernamentali din principalul penitenciar al ţării, Swaqa, aşa încât, în 1998, au decis să izoleze grupul pentru a împiedica răspândirea contagiunii. Oficialii au redeschis una dintre aripile prăfuite din al-Jafr şi o armată de muncitori a descins să măture coridoarele şi să pregătească o celulă unde puteau încăpeau cu toţii. 25 de paturi de campanie au fost adunate şi strâns rânduite unul lângă altul, iar o nouă uşă cu gratii de oţel a fost montată la intrarea în celulă, singura cale de ventilaţie a încăperii în afară de micile deschizături de la nivelul genunchiului. Când incinta a fost gata, departamentul a numit un director şi a angajat logistica complementară obişnuită a gardienilor, spălătoreselor şi bucătarilor. Deţinuţii erau prea puţini ca să justifice angajarea separată a unui doctor al închisorii, aşa încât Basel al-Sabha, un absolvent de medicină recent repartizat în sat, a fost obligat să devină medicul curant a 50 dintre cei mai periculoşi bărbaţi din Iordania.

Pentru Sabha, un tânăr înalt şi atrăgător de 24 de ani, a fost o sarcină nedorită, aşa că s-a plâns vehement de respectiva numire. Închisorile iordaniene erau locuri odioase, iar aceasta le întrecea pe toate, cel puţin ca reputaţie. Îngrijorarea lui Sabha n-a făcut decât să se adâncească chiar din prima zi de lucru, când directorul închisorii, un colonel de vârstă mijlocie pe nume Ibrahim, i-a prezentat lista cu măsurile de precauţie. Când ai de-a face cu deţinuţi ca aceştia, l-a atenţionat directorul, e esenţial să rămâi permanent de cealaltă parte a gratiilor, chiar şi în timpul examinărilor medicale. Iar Sabha nu trebuia să se amăgească ajungând să creadă că o uşă de metal era toată protecţia de care avea nevoie, l-a avertizat.
"Aceşti oameni sunt foarte periculoşi", a spus Ibrahim. "Chiar dacă nu sunt periculoşi din punct de vedere fizic, te pot afecta într-un mod aparte. Chiar şi eu trebuie să fiu atent să nu mă las afectat."

Directorul a continuat să descrie ciudăţeniile noilor-veniţi, de la costumaţia bizară (majoritatea insistau să poarte o tunică specific afgană peste uniformele de închisoare, fiindcă pantalonii acestora, foarte strânşi pe picior, erau consideraţi vulgari), până la abilitatea de a converti criminali înrăiţi şi chiar angajaţi ai închisorii. La Swaqa, atât de mulţi gardieni căzuseră în mrejele lor, încât oficialii închisorii fuseseră obligaţi să limiteze turele la 90 de minute în orice sector în care exista şansa de a-i întâlni pe aceşti deţinuţi. Pe măsură ce prezentarea se apropia de sfârşit, directorul şi-a reiterat avertismentul în privinţa prizonierilor. Unul dintre ei, aparent liderul sectei, avea o putere de seducţie extraordinară, a spus. Era vorba despre un ins pe nume Maqdisi, un cărturar religios, un predicator extrem de înzestrat, capabil să infesteze şi să contorsioneze mintea celorlalţi ca un Rasputin musulman.
"E foarte inteligent, o bibliotecă ambulantă de învăţăminte islamice", a spus Ibrahim. "Când îl vei vedea, vei înţelege. Un tip cu trăsături frumoase, înalt şi slab, cu părul castaniu deschis şi ochi albaştri. Nu te lăsa păcălit."

Câteva momente mai târziu, Basel al-Sabha era escortat de gardieni în interiorul închisorii, pe lângă turnurile de supraveghere şi gărzile înarmate, către aripa unde erau încarceraţi prizonierii. Se întunecase de mult şi o lumină slabă pătrundea printre gratiile uşii de la intrare în timp ce doctorul se apropia. Treptat, a putut să distingă paturile de campanie, după care, cu o strângere de inimă, i-a văzut pentru prima oară pe prizonieri.

48 de deţinuţi stăteau pe paturile sau covoraşele de rugăciune, cu feţele atente întoarse către intrare, ca nişte militari în termen aşteptând inspecţia. Fiecare dintre ei purta aceeaşi uniformă bizară, o tunică largă peste cămaşa şi pantalonii albaştri ai uniformei standard, exact cum spusese directorul. Toţi ochii păreau aţintiţi asupra unei figuri din vecinătatea uşii, iar Sabha s-a apropiat şi mai mult să vadă cine era.

În acest capăt al celulei se aflau doi bărbaţi. Primul era înalt şi atletic, cu o pereche de ochelari profesorali şi o claie de păr castaniu deschis ce îi ieşea de sub tichia de rugăciune. Sabha a intuit că era vorba despre cel pe care directorul îl numise Maqdisi, liderul carismatic al deţinuţilor. Însă al doilea bărbat era cel care părea să subjuge privirile tuturor. Era mai brunet şi mai scund, dar cu o constituţie vânjoasă, cu gât şi umeri laţi ca ai unui luptător sau gimnast. Sabha, la doar câţiva metri distanţă acum, a observat o cicatrice neobişnuită pe braţul drept al bărbatului: o spintecătură în zig-zag de-a lungul unei porţiuni de piele tatuată, de culoarea unei vechi vânătăi. În jurul rănii, carnea păstra urmele unor suturi amatoriceşti.

Proprietarul cicatricii a scrutat îndelung paturile, după care s-a întors şi apoi şi-a aţintit privirea asupra vizitatorului. Chipul era unul obişnuit, cărnos, cu buze pline, încadrate de barba rară. Dar ochii îi erau de neuitat. Adânciţi în orbite şi aproape negri în lumina slabă a închisorii, transmiteau o inteligenţă rece, alertă şi pătrunzătoare, dar lipsită de orice urmă de emoţie. Nici primitoare, nici ostilă, privirea era cea a unui şarpe care studiază şoarecele gras ce tocmai i-a fost aruncat în cuşcă.

Într-un final, directorul a început să vorbească. A bălmăjit câteva cuvinte de prezentare şi apoi a declarat deschise orele de consultaţie. Toţi prizonierii cu probleme medicale se pot prezenta pentru a fi examinaţi, a spus.

Sabha s-a apropiat şi mai mult de uşă aşteptând inevitabila înghesuială. Se pregătise pentru acest moment aducând cu el o trusă cu medicamentele şi unguentele necesare tratării erupţiilor, rănilor uşoare, alergiilor şi afecţiunilor gastrice comune în cazul celor care trăiesc închişi. Dar, spre surpriza lui, nimeni nu s-a mişcat. Deţinuţii stăteau neclintiţi, aşteptând un semn de la omul cu cicatricea, care, în cele din urmă, şi-a întors privirea către unul dintre ei, aşezat pe un pat aproape de intrarea în celulă. Când i-a făcut un uşor semn din cap, prizonierul s-a ridicat şi a venit la uşă, fără să scoată niciun sunet. A dat din cap o a doua oară, o a treia şi, unul câte unul, deţinuţii şi-au luat în primire locul la coada din faţa doctorului.

Cinci bărbaţi, şi numai cinci, au fost astfel convocaţi, iar bărbatul cu cicatricea tot nu scosese niciun cuvânt. S-a întors către doctor cu aceeaşi privire reptiliană, privirea unui om care posedă, chiar şi în cea mai strictă închisoare din Iordania, controlul absolut. Sabha a simţit o senzaţie de nelinişte, ca un fior care se adună de undeva din adâncurile vechii fortăreţe. "Ce fel de persoană", s-a întrebat el, "poate ordona doar din priviri?"

În următoarele zile, doctorul a consultat cu foarte mare atenţie dosarele deţinuţilor pentru a afla cât mai multe despre noii săi pacienţi şi a se lămuri de ce oficialităţile ajunseseră să se teamă atât de mult de ei. A aflat că nucleul grupului era format din aproximativ 20 de bărbaţi care fuseseră membri în sectele radical-islamice apărute în Iordania la începutul anilor ʼ90. Cu excepţia liderului, Abu Muhammad al-Maqdisi, un predicator revoluţionar cunoscut pentru diatribele scrise împotriva liderilor arabi, istoricul lor individual nu impresiona. Unii dintre ei fuseseră pungaşi care descoperiseră religia, găsind acceptare şi sens printre zeloţi. Alţii făcuseră parte din armata de voluntari arabi care luptase împotriva sovieticilor în Afganistan în anii ʼ80. Întorşi acasă, într-o Iordanie stabilă şi sigură, aceşti bărbaţi fuseseră atraşi de organizaţiile care le ofereau o cale de a retrăi gloria campaniei afgane prin intermediului războiului sfânt perpetuu împotriva inamicilor Islamului.

Eforturile lor de jihadişti în Iordania fuseseră însă departe de orice glorie. Liderii micii grupări a lui Maqdisi fuseseră arestaţi înainte să poată duce la bun sfârşit prima lor operaţiune, un atac asupra unui post de frontieră israelian. Ţintele celorlalte grupări fuseseră simboluri mărunte ale corupţiei occidentale, de la magazine de băuturi alcoolice, la centre de închiriere casete video şi cinematografe pornografice. Una dintre încercările timpurii de atac cu bombă se sfârşise cu un eşec spectaculos. Un membru al grupării se oferise să planteze explozibil într-un cinematograf pentru adulţi, cu numele de Salwa. După câteva minute petrecute în cinematograf, pretinsul atacator devenise atât de captivat de film încât uitase de bombă. În timp ce stătea pe scaun, vrăjit complet de ceea ce vedea pe ecran, dispozitivul s-a detonat la picioarele lui. Niciun client n-a fost rănit, însă atacatorul şi-a pierdut ambele picioare. Şase ani mai târziu, se număra printre pacienţii lui Sabha, la închisoarea al-Jafr. Doctorul îl observase în decursul primei vizite, sprijinit pe pat, cu pantalonii rulaţi, prinşi la genunchi.

Aproape toţi bărbaţii fuseseră închişi de cel puţin patru ani deja. Dar dacă detenţia ar fi trebuit să îi uzeze pe jihadişti şi să le slăbească încrederea în cauză, încercarea eşuase lamentabil. Având accesul restricţionat în principal la aceleaşi celule comune, aceşti bărbaţi fuseseră obligaţi de privaţiuni şi de caznele zilnice să persevereze ca purişti religioşi printre traficanţi de droguri, hoţi şi ucigaşi. Împărtăşeau un crez comun, un fel de islamism auster, inventat de Maqdisi şi inculcat în decursul interminabilelor săptămâni de încarcerare. Dădeau dovadă şi de o disciplină rar întâlnită. Grupul se comporta ca o unitate militară, cu grade de subordonare clare, demonstrând incontestabilă obedienţă în faţa locotenentului ales personal de Maqdisi, bărbatul cu cicatricea şi pieptul bombat care îi făcuse o impresie atât de puternică lui Sabha în timpul primei vizite. Maqdisi le spunea bărbaţilor ce să gândească, dar mâna sa dreaptă controla tot restul: cum vorbeau şi se îmbrăcau, ce cărţi citeau şi ce emisiuni TV urmăreau, dacă să accepte sau să se împotrivească dictatelor închisorii, când şi cum să lupte. Numele adevărat al acestui bărbat era Ahmad Fadil al-Khalayleh, însă prefera să i se spună "al-Gharib" ("Străinul"), poreclă pe care o căpătase când luptase în războiul civil afgan. Unii, însă, îl strigau deja "cel din Zarqa", oraşul industrial dur din nordul Iordaniei în care crescuse. Apelativul în limba arabă este "al-Zarqawi."

Sabha a avut ocazia să-i urmărească îndeaproape pe ambii lideri. Acel Maqdisi pe care l-a cunoscut i s-a părut liniştit şi agreabil, mai degrabă profesor amiabil decât mistic viclean. Foarte aproape de 40 de ani, avea aerul obosit al intelectualului care simţea că merită o companie mai selectă decât cei 20 şi ceva bărbaţi înapoiaţi cu care împărţea celulă. Emitea cu lejeritate sfaturi religioase şi ocazionala fatwa (dispoziţie religioasă), dar prefera să-şi petreacă timpul în activităţi solitare, scriind eseuri şi citind din Coran. În scris, Maqdisi era neînfricat: dobândise un renume în lumea musulmană pentru cărţi incendiare cu titluri precum Democraţia e religie, în care denunţa regimurile arabe seculare ca antiislamice, cerând distrugerea lor. În cele din urmă, opera sa va avea parte de un asemenea ecou în rândul islamiştilor, încât un studiu comandat de Pentagon în 2006 îl va numi cel mai important nou gânditor în universul intelectual jihadist.

În trecut, şi alţi ideologi islamişti îi criticaseră pe liderii lumii arabe pentru că erau corupţi şi nu mai respectau litera religiei. Aceleaşi teme apăreau şi în scrierile lui Sayyid Qutb, influentul autor egiptean ale cărui opere îi inspiraseră pe fondatorii al-Qaeda. Dar în viziunea lui Maqdisi, fiecare musulman avea obligaţia personală să acţioneze atunci când se confrunta cu erezia oficială. Nu era suficient ca cei credincioşi pur şi simplu să-i denunţe pe conducătorii corupţi. Allah le poruncea să-i măcelărească.
"Concluzia radicală la care ajunsese era că liderii erau nişte necredincioşi, iar musulmanii trebuiau să-i omoare", spunea Hasan Abu Hanieh, un scriitor şi intelectual iordanian care a fost în relaţii amicale cu Maqdisi în anii în care ideile sale începeau să prindă contur. "Uciderea liderilor a fost punctul de cotitură. Era un mesaj care rezona în musulmanii care considerau regimurile stupide, pentru că le permiseseră străinilor să ocupe pământurile arabe. Acestor oameni, Maqdisi nu numai că le valida punctul de vedere, dar le şi transmitea că erau obligaţi să facă ceva în privinţa asta."

În mod ciudat, cel care cerea atât de inechivoc confruntarea inamicilor Islamului avea tendinţa de a evita conflictele. După cum a observat Sabha, de fiecare dată când cei care-l interogau sau agenţii serviciilor de informaţii vizitau închisoarea, el îi primea foarte politicos, întrebându-i ce mai fac familiile lor, spre stupoarea celorlalţi deţinuţi, care suferiseră din cauza aceloraşi persoane. Le explica răbdător gardienilor şi ofiţerilor închisorii de ce ei şi guvernul care îi conducea erau eretici, susţinându-şi argumentaţia cu citate din Coran. Dar, confruntat, bătea în retragere de multe ori, recunoscând că şi alte interpretări, mai puţin severe, ale scripturilor puteau fi la rândul lor valide.
"Poţi să fii membru în Parlament şi să fii un bun musulman în continuare", i-a declarat într-o zi lui Sabha, demonstrând o nuanţă care părea să contrazică teza lui centrală în privinţa răului pe care îl reprezenta guvernarea non-teocratică. "Dacă cineva este ales pentru că vrea să îşi servească poporul, asta înseamnă că este un bun musulman. Dar dacă el crede în democraţie, dacă el crede în regulile imaginate de om, atunci este un necredincios."

Maqdisi părea să îl placă pe tânărul doctor, care, deşi era laic, era singura persoană de la al-Jafr cu studii superioare, în afara lui. Relaţia lor a cunoscut un punct de cotitură în ziua în care cea mai tânără dintre soţiile lui Maqdisi s-a îmbolnăvit în timpul unei vizite la închisoarea din deşert. Femeia suferea de o sângerare menstruală neobişnuit de abundentă, iar Sabha a făcut în aşa fel încât să o consulte la cabinetul lui privat din sat. Gestul risca să echivaleze cu o ofensă (mulţi musulmani ultraconservatori refuză să le permită soţiilor să fie consultate de doctori bărbaţi), însă Maqdisi părea cu adevărat recunoscător. Din acea zi, vizitele doctorului în celulă erau primite cu zâmbetul pe buze.

Dar politeţea şi intelectul sunt instrumente nepotrivite pentru a ordona bărbaţilor dintr-un loc atât de dur ca al-Jafr. Maqdisi avea nevoie de un executant. În Zarqawi, îşi găsise ajutorul perfect: un bărbat unic, posedând în acelaşi timp un devotament absolut şi o cruzime neînduplecată. "E foarte dur", spunea Maqdisi cu admiraţie despre mâna sa dreaptă, "şi e un iordanian autentic, un bărbat al propriului trib."

Cu greu personalităţile lor ar fi putut fi mai diferite. Zarqawi nu avea capacitatea de a simţi căldură sau de a distinge nuanţe. Bărbatul cu cicatricea nu zâmbea. Nu răspundea saluturilor angajaţilor închisorii şi nu se implica în discuţii cotidiene cu ei. Când vorbea, o făcea în argoul unui om care renunţase la liceu şi crescuse ca golan şi pungaş într-unul dintre cartierele cele mai dure din Zarqa. Atitudinea sa morocănoasă şi refuzul de a se conforma regulilor îl singularizaseră drept un tip-problemă încă din adolescenţă. Îl şi ajutaseră să-şi clădească legenda care începuse deja să se consolideze în jurul lui Zarqawi, acum în vârstă de 33 de ani.

Dacă Maqdisi prefera lumea eterică a cărţilor şi ideilor, Zarqawi era în totalitate o fiinţă fizică, cu o constituţie musculoasă pe care şi-o modelase ridicând greutăţi, folosindu-se de găleţi umplute cu pietre în locul halterelor. Poveştile care circulau în şoaptă despre trecutul său infracţional (înjunghierile şi încăierările, proxenetismul şi traficul de droguri) îl făceau să pară periculos şi imprevizibil, un om de acţiune, capabil de orice.

Luptase curajos, uneori chiar nesăbuit, în Afganistan, iar reputaţia sa pentru violenţă impulsivă îl însoţise în închisoare. Sfida autorităţile în mod obişnuit în primele penitenciare în care el şi ceilalţi fuseseră încarceraţi, iar pe deţinuţii care îl iritau îi brutaliza şi umilea, câteodată cu pumnii goi sau cu arme improvizate, iar alteori, se zvonea, sexual. Odată, într-un acces de furie, îl prinsese de gulerul uniformei pe unul dintre gardieni şi îl agăţase într-un cuier. Altă dată, instigase un protest violent al deţinuţilor, înarmaţi cu bâte improvizate şi săbii făcute din stinghiile paturilor. "Am venit să murim!" strigaseră prizonierii, iar unii dintre ei ar fi făcut-o cu siguranţă dacă n-ar fi existat intervenţia oportună a directorului închisorii, care acceptase multe dintre cererile jihadiştilor.

Sub oblăduirea lui Maqdisi, atacurile lui Zarqawi s-au împuţinat, însă energia sa violentă doar şi-a schimbat forma. Zarqawi a început să memoreze Coranul, petrecându-şi oră după oră citind sau privind în gol, cu cartea deschisă în poală. Furia sa difuză a început să se concentreze: o ură nemiloasă şi univocă îndreptată împotriva inamicilor lui Allah. Lista debuta cu monarhul Iordaniei, Regele Hussein, pe care Zarqawi îl vedea ca liderul ilegitim al unei ţări artificiale, responsabil pentru crima de neiertat de a fi încheiat pace cu Israelul. Lista îi includea pe cei care serveau regimul: gardienii, soldaţii, politicienii, birocraţii şi nenumăraţii ceilalţi care profitau de pe urma sistemului în vigoare. Chiar şi pe colegii săi deţinuţi îi denunţa drept kafir-i, adică necredincioşi. Pentru musulmani, termenul nu este un simplu epitet; dacă este folosit într-o fatwa, implică faptul că persoana respectivă a pierdut protecţia legii islamice şi poate fi ucisă fără nicio consecinţă. În interiorul închisorii, gardienii au început să se refere la Zarqawi şi la cei mai apropiaţi adepţi ai săi ca la al-takfiri, adică "excomunicatorii".

În acelaşi timp, Zarqawi a început să preia un control mai strict ca lider şi locotenent al prizonierilor islamişti. Le cerea o obedienţă absolută şi îi mustra de fiecare dată când nu respectau orele de rugăciune sau urmăreau ştirile la televizor prezentate de femei care nu purtau văl. În ciuda manierei sale brutale, câştigase simpatizanţi prin atitudinea sa sfidătoare şi netemătoare în faţa autorităţilor coercitive. Când al-Jafr era vizitat de vreun oficial, Zarqawi deseori îl ignora şi refuza inclusiv să-i răspundă la salut. Şi le ordona oamenilor lui să facă la fel.

Într-o zi, după ce Iordania acceptase să-şi deschidă închisorile inspecţiilor din partea grupurilor care militau pentru drepturile omului, un oficial de rang înalt din Ministerul de Interne a sosit la al-Jafr pentru a controla condiţiile şi a-i implora pe deţinuţi să nu spună nimic negativ străinilor. Islamiştii au refuzat să-i răspundă la întrebări, nici măcar nu l-au privit.

Exasperat, oficialul i-a certat, iar apoi a încercat să-i momească să coopereze sugerând că sentinţele le-ar putea fi reduse. "Cu voia lui Dumnezeu, Regele Hussein vă va ierta!" a spus el.

Zarqawi s-a ridicat brusc şi i-a băgat un deget sub nas birocratului, aproape atingându-l.
"Acest stăpân nu este şi stăpânul nostru!" a mârâit el. "Al nostru este Allah atotputernicul." Vizitatorul a cedat nervos. "Jur pe Dumnezeu că nu vei ieşi de aici!" a urlat. "Vei rămâne în această închisoare!" "Cu voia lui Allah", a replicat cu răceală Zarqawi, "vom scăpa de aici. Cu forţa, dacă aşa vrea Dumnezeu."

Zarqawi avea şi o altă latură. Sabha o putea ocazional întrevedea în timpul vizitelor sale la închisoare. Iar această latură era în contrast evident cu comportamentul obişnuit al lui Zarqawi, ca şi cum ar fi suferit de personalitate dublă.

Toată lumea de la al-Jafr ştia că Zarqawi o adora pe mama lui şi cunoştea felul în care se transforma într-un băieţandru de fiecare dată când ea îl vizita. Se pregătea zile în şir, curăţându-şi hainele în chiuvetă şi făcând lună colţul său de celulă. Unii dintre deţinuţi ştiau de scrisorile de dragoste pe care i le compunea ei şi surorilor lui. Foarte rar era menţionată soţia lui Zarqawi, Intisar, sau cei doi copii mici pe care îi aveau. Dar mamei şi surorilor le scria bileţele pline de ardoare, înfrumuseţate cu poeme şi cu flori desenate pe margini.
"Oh, surioară, cât de mult ai suferit din cauza încarcerării mele de dragul religiei", îi scria lui Umm Qadama într-un bileţel scris caligrafic, alternând cerneala albastră cu cea roşie. Încheia cu un poem:
Celelalte obiecte ale atenţiilor exagerate ale lui Zarqawi erau oamenii săi bolnavi şi suferinzi. Când vreunul dintre islamişti se îmbolnăvea, se transpunea în rolul îngrijitorului eroic, renunţând la propriile pături şi raţii ca să le asigure acestora confortul. Stătea pe lângă Sabha şi un al doilea medic ce se alăturase personalului închisorii, certându-i de fiecare dată când simţea că oamenii lui nu erau trataţi cum se cuvine.
"Unde este medicamentul pe care i l-ai promis acestuia?" întreba el, după cum îşi aminteşte Sabha. Odată, când unul dintre deţinuţi a părăsit al-Jafr pentru câteva zile de terapie la spital, s-a foit tot timpul ca un părinte agitat, cicălindu-l pe Sabha în legătură cu starea omului său.

Sabha era în mod special uimit de blândeţea pe care Zarqawi o afişa către cel mai neputincios dintre deţinuţi, cel cu ambele picioare amputate, pe nume Eid Jahaline, ghinionistul atacator cu bombă care eşuase în cinematograful pornografic. Jahaline, care suferea de o tulburare psihică, pe lângă mutilarea fizică, rămăsese tot timpul alături de ceilalţi islamişti, în ciuda dizabilităţilor sale extreme. Zarqawi se autoproclamase valetul lui personal, ajutându-l să se spele, să se îmbrace şi să se hrănească. În majoritatea zilelor, îl lua pur şi simplu în braţe şi îl ducea la toaletă. Sabha suspecta că acest ritual zilnic era motivat în aceeaşi măsură de concepţia bizară despre bună-cuviinţă a lui Zarqawi, precum şi de o compasiune autentică pentru camaradul său. În codul moral strict al islamiştilor, ca un bărbat să-şi expună corpul gol celorlalţi ar fi constituit atât o umilinţă, cât şi un păcat.

Într-o seară, în timp ce Sabha vizita celula, Jahaline a fost cuprins de una dintre ocazionalele sale căderi, o criză însoţită de ţipete care de obicei necesita tratament cu antipsihotice. Sabha a pus mâna pe seringă şi se pregătea să îi administreze injecţia, când Zarqawi a făcut un pas în faţă pentru a-l opri. Fără să rostească vreun cuvânt, Zarqawi a luat o pătură de pe unul dintre paturi şi a înfăşurat-o în jurul părţii de jos a trunchiului lui Jahaline. Ţinând pătura strânsă cu o mână şi desfăcându-i elasticul care-i ţinea pantalonii, i-a expus un semicerc îngust de piele. Apoi, i-a făcut semn doctorului.
"Asigură-te doar că e în locul potrivit", i-a ordonat. Sabha a pipăit prin material după osul pelvian şi, mulţumit, a introdus acul în carnea palidă.

Când a terminat, iar Jahaline se odihnea liniştit, Sabha şi-a ridicat ochii pentru a-l surprinde pe Zarqawi privindu-l satisfăcut. Ceva era diferit în ochii reptilieni, o însuşire pe care doctorul n-o observase înainte. S-a gândit că ar fi putut fi începutul unui zâmbet.