Am învăţat să-ţi fac portretul legată la ochi. Îţi cunosc perfect distanţa dintre nas şi urechi, dintre bărbie şi creştet, conturul buzelor, înălţimea pomeţilor.
Cunosc fiecare cută pe care fiecare tresărire anume ţi-o lasă în carne.
Cunosc unduirea pe care melancolia ţi-o aşterne pe buze, cunosc încruntarea sprâncenelor la care recurgi în criză de inspiraţie.
Îţi cunosc pe de rost privirea de animal rătăcit.
Îţi pot descifra foamea şi pânda. Îţi pot ghici în poziţia umerilor oboseala sau nostalgia.
Îţi pot citi în irizaţiile pielii răbdarea sau nesăbuinţa.
Am învăţat să îţi fac portretul legată la ochi pentru că într-o bună zi e posibil să orbesc.
Sau e posibil să te transformi în cine ştie ce dihanie şi să nu te mai recunosc.
Să nu-ţi mai recunosc surâsul în colţul buzelor şi ridurile frunţii în ridurile frunţii.
Eşti atât de frumos cu cearcănele tale adânci, cu pleoapele vineţii, cu buzele ciobite de sărutările nimfelor
Cu obrajii sculptaţi de vânturile din nord.
Eşti atât de frumos cu braţele silfide, cu mersul tău legănat.
Cu pieptul costeliv, bântuit de lună.
Am învăţat să îţi fac portretul legată la ochi
Pentru că într-o zi minunatele tale cearcăne se vor întuneca prea mult
Buzele ţi se vor topi, vor dispărea încet, aşa cum dispar toate: anii, mirările, legămintele copilăriei, prima beţie
Obrajii ţi se vor sfărâma, pleoapele ţi se vor usca şi din umbrele lor se vor isca norii
Din ceea ce au fost cândva tâmplele tale vor creşte flori sălbatice, poate chiar cactuşi
Încruntările tale vor fi înghiţite de vuietul furtunii
Din privirile tale vor ţâşni stoluri de vrăbii
Freamătul gesturilor tale va deveni totuna cu foşnetul frunzelor care cad
în dimineţile senine de toamnă
Am învăţat să-ţi fac portretul cu ochii închişi.
Promite-mi că există suflet şi învaţă-mă să îl desenez
Spune-mi că există o continuitate, ceva de neclintit, ceva ce timpul nu poate atinge
Spune-mi că avem fiecare numai şi numai un singur chip
Minte-mă
Altfel nu-ţi pot îndura frumuseţea
Nu mă pot împăca cu ea
E prea multă cruzime în existenţa ei
Frumuseţea ta e cel mai trist poem