Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O sută de ani de arhitectură în România (III)


Augustin Ioan

20.11.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
III.

Peisajul anilor nouăzeci era unul după bătălie. Bucureşti fusese sfârtecat de demolări şi de construcţiile megalomanice ale regimului tardo-comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Foarte puţine construcţii noi încep să fie edificate, începând cu a doua parte a deceniului. Sedii de bănci încep să schimbe scara oraşului şi să recicleze sisteme de faţadă vitrate dintre cele vetuste, repudiate în occident. Locuinţe private de mari dimensiuni, semănând mai degrabă cu blocurile comuniste decât cu vilele interbelice, se construiesc fără infrastructura urbană care ar fi trebuit să le preceadă, dacă ar fi existat o gândire urbană coerentă. Schimbarea lentă, chinuitoare şi, spre final, dubioasă a regimului de proprietate (teren şi clădiri existente) este, însă, cel mai important eveniment al acestei perioade, care încă produce efecte nefaste. Retrocedările, legislaţia deliberat ambiguă (o lege a patrimoniului a lipsit în prima decadă după 1989), corupţia endemică şi o recent-descoperită fermitate în a nu negocia, a prea multor instanţe avizatoare, au produs coliziuni cu structura urbană aşternută de comunism peste pre-existenta proprietate privată interbelică, au condamnat clădiri de patrimoniu şi a produs consecinţe urbane greu de remediat. Arhitectura a recuperat treptat, mai cu seamă având ca motor locuinţele private şi o nouă mobilitate internaţională a clienţilor, din decalajul de cultură a domeniului, au apărut şi lucrări de certă valoare, chiar dacă sunt, prea multe, ascunse îndărătul gardurilor şi pădurilor protectoare dinafara oraşelor şi, deci, nu produc o emulaţie a gustului public.

A fost o perioadă de energie pozitivă în a construi lăcaşuri de cult, parohiale, dar şi catedrale, mai cu seamă în cartierele-dormitor de unde acestea lipseau complet. Întreruperea tradiţiei de a construi lăcaşuri de cult, însă, a dus la ratarea majorităţii celor noi construite. În 1999 şi 2002 au fost două concursuri naţionale, în Piaţa Unirii şi, respectiv, pe bulevardul Unirii, ultimul soldat cu un proiect câştigător, abandonat însă pe drumul schimbărilor succesive de amplasamente şi de patriarhi. Catedrala Mântuirii Neamului, însă, se doreşte a fi consacrată pe 25 noiembrie 2018.

Statul slab de după 1989 nu a fost, ca în perioadele anterioare, un motor al lucrărilor publice şi al arhitecturii reprezentative. Dimpotrivă. Arhitectura de valoare a acestei perioade este aproape exclusiv privată. Concursurile de arhitectură sunt rare, iar rezultatele lor sunt ignorate. Concursurile de urbanism şi arhitectură (Bucureşti 2000 în 1995-6, Piaţa Palatului Regal/a Revoluţiei, în 1997, pentru Catedrala Patriarhală în 1999 şi 2002) au rămas fără consecinţe urbane concrete. PUG-ul Bucureştilor, din 2000, este depăşit de viteza schimbărilor şi se reface, dar prea încet.

Bula imobiliară din 2004-2008 a făcut să explodeze intervenţiile urbane speculative (mall-uri în locul fostelor circuri ale foamei din perioada comunistă, dar şi la marginea oraşelor), fără a aduce calitate oraşelor. Foamea de locuinţe s-a disociat, câtă vreme locuinţa individuală şi-a consumat avântul economic, reducându-se la aceleaşi blocuri fără imaginaţie din perioada comunistă, repetate.

În timp ce multe dintre oraşe se depopulează (shrinking cities, rod al imploziei industriei comuniste, nereformabile, dar şi al emigraţiei masive, de circa cinci milioane de oameni), apar zone peri-urbane care extind edificabilul, al aceloraşi sau al altor oraşe, consumând resurse, creând gated communities, aşadar segregare socială.

Căderea regimului comunist a însemnat, pentru ani buni, şi abandonarea lucrului la noul centru civic. Unele dintre structuri sunt în diferite grade de finalizare (Casa Academiei, Biblioteca Naţională), altele au fost parţial sau total demolate. În fine, aşa numitele circuri ale foamei - halele agroindustriale- au fost terminate ca mall-uri unul a fost demolat.şi reconstruit (Rahova). La fel, după schimbarea naturii proprietăţii, s-a întâmplat cu mai toate platformele industriale din Bucureşti, care au participat, prin dezvoltare spoliatoare, sălbatică, la prăbuşirea bulei imobiliare din 2003-2008. Casa Republicii a devenit, prin adopţie, Casa poporului şi, din 1995, Palatul Parlamentului La un moment dat, bugetul terminării construcţiei era comparabil cu cel pentru educaţie. Concursul Bucureşti 2000, din 1995-6, început cu arhitecturaşi urbanismul şi nu, ca la Berlin, cu existenţa mediului de afaceri doritor să investească. Aşa se face că la Berlin, refacerea post-1989 este gata, în vreme ce la Bucureşti nu numai că nu a început, dar nici măcar structura proprietăţii nu s-a clarificat încă. Încercarea din 1999, de a institui o agenţie de dezvoltare pentru zona expropriată pentru cauză publică a eşuat lamentabil, niciun oficial local, de la primari la miniştri, neînţelegând mecanismele unei dezvoltări urbanistice de asemenea amploare. Problema cea mare a fost, ca peste tot, schimbarea regimului de proprietate, care s-a făcut greoi şi pervertit.

Băncile de stat, speculând inflaţia galopantă, au investit profiturile în sedii noi şi centre de relaxare în staţiuni, după care s-au prăbuşit zgomotos sau au fost vândute. Sediul Bancorex s-a ridicat în vreme ce, încă şi acum, centrul vechi imploda, nerestaurat

Au apărut locuinţele noilor îmbogăţiţi şi ele dovedesc absenţa temei vreme de cincizeci de ani din agenda de proiectare a arhitecţilor. Lucrările de calitate au apărut abia din anii 2000 şi erau case ale clasei mijlocii, restrânse numeric, dar cu gusturi din ce în ce mai cosmopolite. Miniblocurile iniţiale, fără infrastructură edilitară, adeseori fără străzi, au cedat locul dezvoltărilor ceva mai coerente, gated-communities puse sub semnul întrebării în occident, dar semn de noutate la noi. Blocurile de locuire colectivă de standard ridicat au apărut şi mai târziu, ca plombe urbane, unele de certă calitate a spaţiilor interioare, deşi nu multe sar de dihotomiile impuse de funcţionalismul vestic trei generaţii mai înainte. De fapt, în bună măsură, se vede cum referinţele arhitecţilor din ultimii douăzeci de ani se legau iarăşi de avangardă, de modernismul interbelic românesc, glorificate ca epoci de aur în comparaţie cu prezentul căzut.

Edificii după 1989

Sediile de bănci din anii 1990 ne spun astăzi ceva despre lipsa de pregătire pentru programe noi, materiale noi şi tehnologii constructive contemporane, ale arhitecţilor şi constructorilor români. Statul a dispărut din lucrările publice şi din arhitectură. După episodul comunist, puţini îl regretă. Nu mai dă tonul în estetica edificiilor nu mai face concursuri, nu mai reglementează regulile jocului (dimpotrivă, a intervenit în piaţă, ca jucător, prin ANL). Fără stat, arhitectura este strict delegată gustului privat individual, sau al dezvoltatorilor imobiliari, cu rezultate incerte. Unele mari clădiri de birouri au dat tonul şi au creat standarde locale în materie, agregându-se în mici clustere de... zgârie nori joşi din pricina cutremurelor şi a regulamentelor urbanistice. Tehnologiile s-au dezvoltat, structurile metalice s-au sofisticat. Deja, silueta Bucureştilor nu mai seamănă cu aceea din 1989 Din nefericire, asemenea verticale îşi fac loc pe seama demolărilor, care continuă să fie un mijloc privilegiat de intervenţie urbană (Berzei-Buzeşti, monumente istorice). Unde intervin, autorităţile locale o fac fie spre a-şi restaura sediile proprii (Primăria Capitalei, Primăria Sectorului 1).

Puţinele primării noi, sau parţial altoite pe trunchi istoric (Bucureşti sector 2, Timişoara) nu trimit un semnal clar de estetică alternativă a monumentalului.

Restaurări

Pieţele distorsionate şi o slabă cultură a memoriei, prost gestionate de specialişti maximali în refuzul lor de a dialoga cu proprietarii sau dezvoltatorii, au semnat soarta tragică a multor monumente istorice. O fac încă. Restaurarea a reprezentat o piaţă şi un colac de salvare pentru arhitecţi şi constructori după crahul din 2008. Au apărut şi actori noi: mici firme, adeseori de profesiuni liberale, care restaurează, singure sau în comun, câte o clădire istorică din centru. Uneori, asta înseamnă apariţia unui hub creativ în zonă, care atrage noi intervenţii. Tot băncile au fost clienţi privilegiaţi la restaurări, începând cu Banca Naţională (care, însă, urmând exemplul Casei Republicii, a înconjurat, tot ca la ţară, cu un gard spaţiul public care o anturează). Unele sunt restaurări creatoare, ca la Teatrul Naţional, unde e vorba, mai degrabă, de o reinstaurare.

Realitatea însă rămâne: starea monumentelor istorice din România este catastrofală, la propriu. Mijloacele învechite de a gestiona şi proiecta viitorul acestora, absenţa unei culturi a dialogului, presiunea imobiliară care scurtcircuitează instanţele de avizare - toate sunt piedici în calea unui viitor pentru patrimoniu.

Locuinţe

Ambiguitatea relaţiei cu trecutul urban după 1989 se reflectă şi în balansul între două culturi ale locuirii: cea a vilei individuale, care a explodat după 1989 în toate instanţele cunoscute, de la arhitectura migranţilor economici (Oaş, Maramureş, casele din satele rroma, probabil cel mai bizar fenomen constructiv după 1989) la miniblocurile noilor îmbogăţiţi, sortiţi să locuiască mai prost ca în cartierele dormitor din care fugiseră; şi, pe de altă parte, cea a locuirii colective, în blockhaus, în centru. Acum, blocurile câştigă teren din nou, fiind construite şi în zonele periurbane (unele bizare, ca la Glina), în afară de plombarea frenetică a centrului.

Între aceste două extreme, ansamblurile de locuinţe individuale middle-class, cu gated-communities desuete ca program, uneori fără echipamente edilitare pe măsura lotizărilor (instalaţii, învăţământ, comerţ, lăcaşuri de cult şi/sau centre sociale de cartier). Prea puţini îşi cumpără proprietăţi vechi, să le restaureze ca locuinţă unifamilială, poate cu loc pentru practicarea unei profesiuni liberale de la domiciliu.

Înfruntarea nu este decisă, între cele două modele concurente. Locuinţa socială, de asistare, practic nu există, sau a fost făcută sporadic, neconcludent, fără să producă efecte. Niciun fel de cercetare a viitorului locuirii nu a fost făcută de instanţele profesionale şi academice ale breslei arhitecţilor, sau, oricum, nu a fost făcută publică. Or, în ciuda straniei situaţii că România este ţara europeană cu cel mai mare procent (peste 80%) de proprietari de locuinţe, necesarul de locuinţe sociale, pentru tineri singuri şi, mai ales, pentru tinerele familii este în creştere. A nu vedea aceste probleme înseamnă a prelungi declinul demografic accentuat, dublat de emigraţie (a doua ţară, după Siria, ca număr de persoane care părăsesc ţara definitiv şi prima ţară abandonată în timp de pace).

A existat o nostalgie după perioada interbelică, după arhitectura ei de vile private, care a făcut ca discursul arhitectural să rămână prea mult timp în urmă. Restaurarea monumentelor istorice este încă împiedicată de puţinătatea resurselor proprietarilor şi de indiferenţa neputincioasă a statului. O generaţie a trecut de la revoluţie, ceea ce face ca arhitectura din perioada comunistă să fie privită cu mai multă obiectivitate, redescoperindu-se contribuţia anilor 1955-1975 la reluarea tradiţiei modernizatoare interbelice. Tema tradiţiei a fost o vreme estompată, dar fenomenele locale şi mondiale recente anunţă noi forme de introspecţie identitară, fie şi numai, deocamdată, în arhitectura religioasă a diasporei româneşti, sau a arhitecturii recuperatoare a tradiţiei locale şi regionale, a arhitecţilor maghiari din Transilvania. Regionalizarea învăţământului de arhitectură, atomizarea proiectării pe baze private, toate sunt fenomene noi, cu consecinţe pe care le vom putea consemna la aniversarea următorului centenar...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer