II.
Perioada republicană comunistă începe cu schimbarea totală a regimului de proprietate, confiscând edificii şi clădiri, pământul agricol dar şi pe cel edificabil. Intervenţiile urbanistice de amploare, forţate ideologic, spre exploatarea resurselor şi spre industria grea, înseamnă apariţia de oraşe noi, (mono)industriale, sau, spre sfârşit, agro-industriale, construirea de cartiere-dormitor (mai ales după 1960) care să cazeze numărul crescând de muncitori strămutaţi de la ţară, adeseori în cu totul alte provincii decât cele din care proveneau. După 1967, odată cu reorganizarea în cheie naţionalistă, administrativ-teritorială a ţării (după episodul de sorginte sovietică), începe procesul de construire a noilor centre civice în municipii (capitale de judeţ). Procesul a presupus, pe de o parte, demolarea centrelor pre-existente şi, pe de altă parte, implantarea, împrejurul câte unei pieţe civice (deloc spaţii publice, mai degrabă spaţii de paradă, dezolant de goale între două adunări publice sau vizite oficiale) a unor edificii ale puterii comuniste (sedii PCR locale), a caselor de cultură ale sindicatelor, a câte unui magazin universal şi a blocurilor de locuinţe destinate acoliţilor şi funcţionarilor regimului comunist.
Curând, după 1971, s-a trecut la inventarea unui specific naţional al arhitecturii (pe seama dispariţiei prin demolare a identităţii locale şi regionale). Era produsul noii orientări, naţionaliste, a regimului de dictatură comunistă. La început, mulţumită unor arhitecţi de certă valoare, precum N. Porumbescu, edificiile păstrau calităţi spaţiale incontestabile, dar ultimul centru civic, cel de la Satu Mare (1987), cade pradă delirului decorativ etno-naţionalist.
Au existat însă şi o serie de edificii care s-au strecurat prin sita deasă a supravegherii politice, producând, de pildă, un program nou, cel al caselor de cultură pentru tineret (cu câteva lucrări de strictă contemporaneitate, târziu-modernistă, dar şi postmodernă, în anii optzeci, ale echipelor conduse de arh. Emil Barbu Popescu), dar şi echipamente pentru turismul de masă (remarcabil fiind, în acest sens, programul de hoteluri pe litoralul Mării Negre), culturale (Casa Cărţii din Tulcea) sau blocuri de locuinţe colective atipice (Braşov, Alba Iulia, Timişoara), mai cu seamă acolo unde au plecat tineri arhitecţi, departe de capitală.
După 1977, se trece la proiectarea şi construirea unui aşa zis nou centru civic la Bucureşti, compus din edificii supra-dimensionate (Casa Republicii, Casa Academiei, Centrul Cântarea României, Muzeul PCR), pe seama unor demolări la o scară nemaîntâlnită până atunci (circa 450 hectare). În realitate, întregul oraş urma să cadă pradă demolărilor. Au dispărut, în proces, mult mai multe construcţii de valoare (lăcaşuri de cult şi mănăstiri demolate sau, prea puţine, translatate îndărătul ecranelor de blocuri; vile şi blockhaus-uri moderniste interbelice, Institutul Medico Legal) decât au apărut ulterior (unele nu sunt finalizate nici astăzi, rămânând să se ruineze. Calitatea construcţiilor, atât ca proiectare, cât şi ca execuţie, scade în toată această perioadă, trecându-se la industrializarea prefabricatelor mari.
La rândul său, perioada 1948-1989, comportă o serie de nuanţe de natură să ne permită periodizări. Astfel, de la abolirea monarhiei până în 1956 (ecourile răscoalei anticomuniste de la Budapesta), apoi dezgheţul aparent liberal, antisovietic, din ultima perioadă Dej şi prima perioadă Ceauşescu (până în 1971) şi perioada naţional-comunistă (până în 1989).
În prima perioadă se consumă episodul stalinist, care se concretizează în România cu multe edificii zise realist-socialiste finalizate efectiv după moartea lui Stalin (îndeosebi cele dedicate aşa zisului Festival Mondial al Tineretului, din 1953), dar care nu au afectat semnificativ oraşul istoric, fiindu-i exterioare ca amplasament (Casa Scânteii, Bucureştii Noi, Drumul Taberei/Ho Şi Min). În schimb, au existat tentative de a reformula geografia ţării în spirit stalinist (canalul Dunăre-Marea Neagră, căi ferate şi tuneluri, oraşe mono-industriale), care au avut impact asupra unor localităţi pre-existente (Năvodari Valea Jiului), sau propuse (Victoria). De asemenea, în destalinizarea de după 1954 (când Hruşciov ţine un celebru discurs anti-stalinist despre industria construcţiilor şi arhitectură), se destinde linia dură din arhitectură, reluându-se legătura cu perioada antebelică, se pune accent pe prefabricare, tipizare şi industrializare în construcţii, care vor afecta mai ales a doua şi, catastrofal, a treia dintre perioadele propuse, când se propun cartierele-dormitor periferale.
Deodată cu tendinţa din ce în ce mai accentuat anti-sovietică, noile edificii capătă şi o nouă retorică politică. Accentul se pune din ce în ce mai mult pe moştenirea latină, romană, deodată cu reorganizarea administrativ-teritorială şi apar capitalele de judeţ (municipiile), centrele civice (noile forum-uri, cu sediul PCR, o casă de cultură, o piaţă goală, destinată adunărilor publice, un supermarket, locuinţe pentru activişti şi alţi devotaţi din cercul interior al puterii şi, în centru, o statuie a câte unui personaj istoric înhămat cu anasâna la carul alegoric comunist). Sala Palatului din Bucureşti are referinţe romane (arce, pseudo-cupola), dar, pe rând, noile edificii ale puterii comuniste vor emula referinţe mai degrabă medievale decât realmente romane, pentru ca, în anii optzeci, discursul referenţial să se mute de pe cucerirea romană, civilizatorie, pe rezistenţa anti-romană, locală, a regilor daci (Burebista şi al său stat centralizat).
Între acestea se strecoară arhitectura centrelor universitare (şi, aici, Politehnica din Bucureşti joacă un rol excepţional, cu referinţele neo-bizantine propuse de echipa condusă de Octav Doicescu, 1974, dar trebuie menţionate şi facultăţile politehnicii de la Cluj, de strictă observanţă funcţionalistă) şi, mai ales, casele de cultură pentru tineret, unde echipele conduse de Emil Barbu Popescu au inventat şi au ilustrat o arhitectură relativ contemporană vremii lor, care făcea figură separată faţă de discursul oficial. Această aşa numită arhitectură paralelă (Radu Drăgan, 1990) mai cuprinde câte o casă a cărţii, câte un bloc de locuinţe mai aparte, precum cele ale lui Gh. Nădrag de la Braşov, gara din Predeal sau blocuri ale tinerilor postmodernişti din anii optzeci la Timişoara, Alba Iulia.
Dar ceea ce cu adevărat rezistă examenului timpului este calitatea unor ansambluri industriale, sau detalii ale acesteia, câtă vreme mulţi arhitecţi de calitate s-au retras din calea discursurilor ideologizate în acest domeniu în acelaşi timp de avangardă politică, dar şi de irelevanţă estetică.
Fantezia delirantă a poveştilor justificatorii ale comunismului naţional se termină cu centrul civic de la Satu Mare (arh. N. Porumbescu, 1987) şi are, la Bucureşti, ca apoteoză, noul centru civic, cel în numele căruia se demolează 450 de hectare de centru, pentru ca să apară, la schimb, Casa Republicii şi alte edificii, neterminate, unele, până astăzi.
Edificii în comunism
Arhitectura edificiilor din perioada comunistă comportă trei etape distincte. Prima se referă la perioada stalinistă 1948-1954, când au fost ridicate un număr de clădiri de inspiraţie sovietică, sau direct replici ale altora (Casa Scânteii, Opera) până când ecourile discursului lui Hruşciov din 1954, dedicat industrializării construcţiilor, au ajuns şi la Bucureşti. Atunci, de pildă, blocuri proiectate în manieră stalinistă au fost edificate, pe şantier, în manieră epurată, ca a lui Henselman de la Berlin (Stalin Allee, devenită, din mers, Karl Marx Allee) precum Romarta Copiilor. Ulterior anului 1956, încep să apară edificii inspirate din arhitectura interbelică şi, evident, referinţe simbolice legate de identitatea naţională, cum ar fi arcele, mozaicul şi pseudo-cupola de la Sala Palatului, sau, ulterior, cele de la ansamblul Teatru Naţional-Hotel Intercontinental. Paralel, mai ales după 1967, sunt implantate în vechi-noile judeţe edificii purtătoare de ideologie naţional(ist)ă. De la Casa de cultură a sindicatelor de la Suceava până la Casa de cultură a sindicatelor de la Satu Mare, a aceluiaşi, drumul descendent, de douăzeci de ani, este evident şi lămuritor. Programul de centru civic de municipiu poate fi trasat, înapoi în timp, spre intervenţiile mussoliniene în oraşe istorice italiene, în anii 1920 şi 1930, cum tot de la ele se revendicau şi edificiile construite în anii 1930 în România, dar cu rezultate net superioare celei de-a doua declinări, cea naţional-comunistă. E surprinzător că autarhia dacopată de după 1980 a dictaturii din România nu a (re)produs arhitecturi antice din Dacia, altele decât restaurările foarte chestionabile de la Sarmisegetuza Regia.
Între aceste excese, astăzi amendabile, s-au strecurat şi discursuri alternative precum brutalismul elegant al centrului civic de la Reşiţa, sau al Academiei Ştefan Gheorghiu şi al Casei Cărţii din Tulcea. De sine stătător şi cu sprijinul binevoitor, dar deloc dezinteresat, al fiului cel mic al cuplului Ceauşescu, programul de case de cultură pentru tineret, a produs câteva clădiri remarcabil de aproape de contemporaneitatea apariţiei lor (minus materialele şi tehnologiile constructive ale modelelor occidentale emulate) şi a părut să sugereze că va exista, cândva, un transfer de putere ca în Coreea de Nord, dar către o versiune mai luminată de dinastie comunistă.
Noul centru civic, adică operaţiunea de demolare sistematică a Bucureştilor (circa 450 de hectare) , închide perioada comunistă, când orice referinţă medievală sau antică încetează, iar modelele sunt fie francez-imperiale (Versailles, dar şi Les grandes projets ale preşedintelui F. Mitterand), fie postmodern-istoriciste (Ricardo Bofill la Montpellier). Sursa chestionabilă a proiectării nu este depăşită în efecte negative decât de dramele individuale şi colective ale demolărilor, strămutărilor sau camuflărilor de lăcaşuri de cult şi locuinţe. Drama urbanistică a capitalei României a declanşat procese ce s-au continuat după 1989: predilecţia pentru spaţiile vide, absenţa gândirii strategice de creştere a oraşului, maidanizarea capitalei României şi caracterul de mahala monumentală a arhitecturii care înlocuia oraşul distrus. Lămuritor, din acest punct de vedere, este faptul că Edificiul public absolut al României are gard, e păzit cu arma şi e complet decuplat de oraş, de care s-a îndepărtat prin violenţă.
Locuinţe
În chip paradoxal, cvartalurile construite cu ocazia Festivalului Internaţional al Tineretului (1953), au calităţi apreciate astăzi: în ciuda suprafeţelor locative ridicol de mici, curţile interioare dau un sens de intimitate pe care construcţiile ulterioare nu îl mai au. Când comenta cvartalurile sovietice, pe care le-a întâlnit la Odessa ca reporter de front, GM Cantacuzino vedea în lipsa de intimitate a apartamentelor închiriate versus amploarea spaţiilor vide modelul cazărmii. Nu ştia câtă dreptate a avut, anticipatorie. Baraca şi cazarma sunt cele două modele, nu doar ale lagărelor şi închisorilor comuniste, ci şi a majorităţii blocurilor şi ansamblurilor de locuinţe colective. Evident, după 1954 pot fi decelate nuanţe. Întâi, locurile cu înălţimi rezonabile, într-un urbanism inspirat de Charta de la Atena cu distanţe cuvenite între blocuri şi cu spaţii verzi. Apoi, în anii şaptezeci, moda blocurilor-coridor, care camuflează, de-a lungul bulevardelor celor noi, ceea ce se află îndărătul lor. Din ce în ce mai mult, prefabricarea şi tipizarea duc către o scădere a calităţii execuţiei şi a modului de a locui, mai cu seamă după 1985. Asta în timp ce blocurile ce se ridicau de-a lungul Bulevardului Victoria Socialismului erau tot secţiuni-tip, dar decorate cu un întreg paletar de elemente aiuritoare, atârnate în chip inutil (şi primejdios la seism) de faţadele spre bulevard, dar nu şi în spate. Foarte puţine exemple, după 1980, există de blocuri cu detalii sau conformaţii non-standard; părea, pentru că arhitecţii erau tineri, o alternativă post-modernă la ceea ce făcea, la Bucureşti, regimul comunist.
În acelaşi timp, trebuie spus că programul de locuinţe unifamiliale, extrem de puţin exemplificat, este redus la vile de protocol pentru nomenclatura comunistă, la Bucureşti şi în municipii, sau ca arhitectură de turism cu circuit închis, pentru aceeaşi. În mediul rural s-au construit, în perioada comunistă, puţine locuinţe individuale, dintre care unele fac referinţă la modernizarea urbană, camuflând acoperişurile sau folosind materiale industriale în locul celor naturale, tradiţionale (azbociment pentru acoperişuri, ciment pentru faţade, tablă galvanizată).
Cu titlu de excepţie, a existat şi versiunea construirii de apartamente proprietate personală în blocuri plasate strategic, în centrele oraşelor şi cu caracter unicat, prin împrumuturi imobiliare plătite o viaţă întreagă.
Industriale
Fidele inspiraţiei marxist-leninist-staliniste, regimurile comuniste, dar mai ales cele din URSS şi România au încercat să exercite puterea uniform asupra întreg teritoriului naţional şi să emuleze, autarhic, industria grea şi producţia tuturor bunurilor în ţară. Barajele de pe Dunăre, de pe Olt, cel de la Bicaz şi cel de la Vidraru; canalul Dunăre-Marea Neagră (în două declinări şi cu caracter de represiune politică în prima fază), Transfăgărăşanul şi alte proiecte, miniere de suprafaţă sau cele zise de îmbunătăţiri funciare, spre pildă cel catastrofal de secare a Deltei Dunării, au reuşit să intervină, uneori semnificativ, în peisajele naturale ale ţării, cu consecinţe ecologice pe care abia astăzi le înţelegem.
În acelaşi timp, retorica muncitorească şi accentul pe industriile grele a creat o arhitectură industrială care, şi ea, a modificat peisaje şi a construit arhitecturi azi demolate (Semănătoarea, Platforma Pipera în Bucureşti) sau grav ameninţate (Valea Jiului). Arheologia industrială are, la noi, doar aspect constatator, prea puţine fiind intervenţiile de clasare patrimonială (ca la Petrila), de salvare sau de conversie. În acelaşi timp, arhitectura industrială a constituit o modalitate de retragere in calea impactului prea direct cu ideologia edificiilor comuniste de ascundere, culmea, exact în ochiul tornadei. Aşa se face că putem semnala, acum, exemple reuşite şi contemporane timpului când au fost făcute, fie de clădiri de birouri, fie doar de detalii (intrări, faţade, pânze subţiri de beton).
(va urma)