I.
Primei perioade, cea de după Marea Unire, îi sunt proprii câteva trăsături: încercarea de uniformizare legislativă şi administrativă a ţării, compusă acum din Micul Regat, plus provincii din fost Imperiu Austro-Ungar (Transilvania, Banat, Bucovina) şi din fostul Imperiu Ţarist (Basarabia), cu grade diferite de urbanizare, proprietate asupra terenurilor şi clădirilor, cu influenţe stilistice diferite în arhitectura religioasă, administrativă şi de locuire.
Statul propune o direcţie monumentalizantă, când neoromânească de generaţia a doua (miza fiind construcţia unui identităţi naţionale omogene, exprimată ca atare şi în edificii ale administraţiei naţionale şi locale, ale oştirii şi învăţământului superior (Politehnica din Timişoara), când neoclasică în unele edificii care exprimau direct monarhia (biblioteca Ferdinand a Universităţii din Iaşi, reconstrucţia Palatului Regal din Bucureşti, după incendiul din 1926, terminată în 1936), când inspirată, sub Regele Carol II, de modernismul clasicizant al Italiei (Palatul Victoria, Şcoala de Război, Ministerul Transporturilor şi alte edificii supervizate de arh. Duiliu Marcu, dar şi pavilioane regale la expoziţiile universale, spre pildă la Paris în 1937 sau New York în 1939), sugerând - în spiritul vremurilor - ascendenţa latină a majorităţii locuitorilor patriei celei noi.
Biserica ortodoxă majoritară capătă caracter de patriarhie autocefală în 1925 şi îşi porneşte propria campanie de edificare de catedrale, în special în Transilvania şi Banat, augmentând, la noua scară a oraşelor, tradiţia bizantină sau referinţele regionale, medievale, de prestigiu (moştenirea brâncovenească sau cea nord-moldovenească).
Unele oraşe, în special Bucureştii, capătă axe urbane nou-trasate (cu demolările pe care le incumbă asemenea operaţiuni majore), punctate cu monumente arhitecturale şi de artă publică în punctele de articulare, în spirit post-iluminist, dar şi cu edificii private de tip block-haus, de locuire colectivă de standard ridicat, în spiritul modernităţii. Noul master-plan pentru Bucureşti este, în acest sens, contemporan (1935) cu cele pentru alte capitale europene şi americane ale vremii.
Modernitatea este evidentă şi în clădirile destinate sănătăţii (sanatoriile balneare sau de TBC), radio-ului (Bod, Băneasa) sau industriei (Uzinele Ford din Bucureşti). Aceeaşi modernitate îşi face treptat loc şi în arhitectura vilelor private, unifamiliale, dar aici diversitatea este eclatantă, apărând, pe lângă neoromânescul rescris în diferite nuanţe înnoitoare şi nuanţe pitoreşti, mediteraneene (arhitectura mauro-florentină), sau central-europene (în Transilvania şi Banat).
Perioada cât România a (mai) fost monarhie a fost, probabil, cea mai consistentă ca producţie de capodopere arhitecturale din ultima sută de ani.
Catedrale
Edificiile religioase adunate sub sintagma Catedralele Unirii au fost prilejuite de Marea Unire, sunt consecinţa acesteia: dublându-se practic suprafaţa României, ea a înglobat teritorii foarte diverse, urbanistic în primul rând. Transilvania, ca şi Banatul, au venit cu un aport urban semnificativ şi, în acelaşi timp, sensibil diferit, dar în sensul pozitiv al termenului. Zonele aceste vin cu acest front de provocări noi şi aceasta înseamnă că avem, practic, o altă jumătate de ţară care trebuia gândită şi integrată într-un soi de discurs identitar cât mai unitar; integrarea, în sensul unităţii naţionale, pe de o parte, şi, pe de altă parte, autocefalia Bisericii Ortodoxe (1925) au fost motoarele unui proces foarte intens de construire de lăcaşuri de cult. Se schimbă şi proporţia acestor construcţii: a existat dorinţa puternică, instituţionalizată, de a se construi mare, la nivel de oraşe mari, uneori chiar provocând arhitectura şi pieţele preexistente. Spre exemplu, Clujul - unde se construieşte ceva foarte mare şi cu referinţe din afara ţării (cupola Pantheonului). La Târgu Mureş apare o cruce greacă înscrisă; de asemenea, la Timişoara, apare o catedrală de inspiraţie bucovineană.
După autocefalie, de fapt, când Biserica Ortodoxă capătă această energie formidabilă, care se declină în mai multe feluri - şi arhitectural e chiar spectaculos ce se întâmplă. E deja Patriarhie autocefală şi e aşa pe un teritoriu de două ori mai mare decât cel din urmă cu un deceniu. În plus, Biserica Ortodoxă avea de acoperit, de umplut, dacă vreţi, o carenţă istorică în Transilvania.
Aşadar, acesta este primul nivel: referinţe regionale. Al doilea trimite la un tip de modernizare care caută modelul cu totul în afară. Colajul, în situaţii de acest gen, implică referinţe - cele mai pregnante referinţe - internaţionale. Biserica propune nişte teme şi alege pe cei care să le execute; or, alegând, ea conduce un discurs. E colat din elementele locale - Bucovina, şi din Muntenia, şi din Transilvania - şi le permutate, la scară monumentală. Şi, pe de altă parte, e colat din elemente care depăşesc graniţele, cu Bizanţ drept referinţă supremă, dar nu unică.
Cea mai cuminte, mai inclusivistă este chiar Catedrala Încoronării, de la Alba Iulia, însă doar în sine, în privinţa construcţiei; pentru că, altfel, ca amplasare este foarte polemică - împlântată în cetatea de acolo şi, în plus, chiar în proximitatea Catedralei Catolice de la Alba Iulia, unde s-a încoronat Mihai Viteazul. Atunci, la acel moment, era nevoie de ceva care să dea un anumit numitor comun; şi, din această perspectivă, această catedrală este un răspuns foarte bun.
Edificii
După ezitările stilistice din anii douăzeci, statul asumă un tip de discurs apropiat de ceea ce făcuse Mussolini cu un deceniu în urmă, în Italia. Pieţe urbane, modernism clasicizant, modernism conservator, un discurs neo-raţionalist; acolo era evidentă referinţa romană. Un deceniu mai târziu, nu doar arhitecţii lui Carol al II-lea, ci şi anturajul, cu toţii spun: şi noi suntem latini; avem aceeaşi îndreptăţire să ne folosim de referinţa latină, ca şi italienii. Sau, altfel spus: avem acelaşi bunic. B Acest "bunic" latin se vede în lucrările de mare amploare ale statului din epoca lui Carol al II-lea. Exemple: Şcoala Superioară de Război, Palatul Victoria, aproape toate clădirile administrative, oficiale, care datează din acea perioadă. Uneori se foloseşte explicit sintagma "stilul Carol al II-lea". Dl. academician Răzvan Teodorescu a relatat că, atunci când s-a lucrat Pavilionul pentru expoziţia Mondială de la New York (1939), Regele l-ar fi chemat în audienţă pe Octav Doicescu şi i-ar fi spus: "să faceţi ca la Hurezi"! Carol al II-lea nu era neutru în raport cu arhitectura reprezentativă pentru România, se implica direct în deciziile urbane şi în ce priveşte arhitectura pavilioanelor regale ale României. Carol al II-lea, şi în discursul de sosire în ţară s-a asociat cu Brâncoveanu; asuma această condiţie, de patron al arhitecturii, al artelor.
Pentru că edificiile administraţiei puteau lua şi forma unei arhitecturi neoromâneşti de a doua generaţie, care amplifica o serie de trăsături ale arhitecturii munteneşti din generaţia Mincu şi elemente brâncoveneşti. Circumscripţiile financiare ale lui Statie Ciortan, Primăria Capitalei (Petre Antonescu) sau Şcoala de Arhitectură (Grigore Cerkez) sunt exemple relevante ale acestei modalităţi de nation-building prin edificii, concomitent răspândită în toată ţara. Sunt, de asemenea, de observat, în acest context, adiţii neoromâneşti, sau direct brâncoveneşti, la palatele monarhiei (Cotroceni, Foişor-Sinaia).
Locuinţele
Cu adevărat interesante, în perioada interbelică, sunt vilele unifamiliale din diferitele parcelări, sau izolate. Ele încep prin a fi propuse de burghezia emergentă, dar şi de membri ai aristocraţiei, cu ajutorul unor arhitecţi modernişti, precum Marcel Janco în primul rând, apoi Horia Creangă şi generaţia lui. Când preiau tema, cei crescuţi la flama clasică, precum GM Cantacuzino, o fac nu doar cu eleganţă, dar şi cu o înţelegere a modernităţii mai mult ca sondare a arhaicităţii sau a formulelor clasice. Este interesant cum, în Transilvania, pătrund ecouri Sezzesion în arhitectura de vile unifamiliale (Sibiu, Tg. Mureş, dar mai ales Cluj) şi cum, pe de altă parte, îndeosebi burghezia evreiască sefardă aduce cu sine ecouri rezidenţiale mediteraneene: o arhitectură zisă mauro-florentină, care a avut un bun ecou, mai cu seamă în anii douăzeci şi treizeci bucureşteni (dar şi la Constanţa, bunăoară).
Pe de altă parte, semnificativă urban este inserţia de blockhaus-uri, cele care anturează nu rareori intervenţiile urbanistice majore ale anilor treizeci (după semnalul dat de Blocul ARO/Patria sau Blocul Magistraţilor, al lui Duiliu Marcu), dar care se implantează peste tot în centru. Aici, în Bucureşti, se ilustrează semnificativ şi contribuţia Art-Deco, apoi modernistă, a arhitecţilor români de origine evreiască. E adevărat că aceste apartamente nu reflectau tezele socialiste ale locuinţei colective, fiind, de fapt, vile supraetajate, cu camere şi accese secundare pentru servitori. Literatura vremii (Patul lui Procust, de Camil Petrescu, de pildă) vorbeşte despre aceste apartamente urbane mai degrabă ca un loc de popas nocturn pentru tânăra protipendadă, care să nu mai meargă zilnic spre marile vile periurbane, ci să poată rămâne în centrul oraşelor, cu cluburile lor de noapte, precum cele făcute de Jean Monda în Bucureşti.
De multe ori, aceste blocuri nu aveau nici terasă, ci acoperişuri camuflate de aticuri mai înalte. Cu alte cuvinte, modernismul pătrunde masiv în România interbelică, dar este deturnat de la funcţia sa socială pură şi dură, întrevăzută de corifeii săi, funcţie pe care o va prelua, minus savoarea arhitecturii, după discursul lui Hruşciov din 1954.
(va urma)