Alitalia AZ074

Când te aşteaptă încă şapte ore de zbor, ai terminat de mâncat, ai băut şi cafeaua - că tot nu poţi dormi, şi ai mai omorât cu asta încă zece minute -, faptul că nu ai voie să fumezi ţi se pare tot atât de sadic precum tăierea capului după ce ai fost spânzurat.
 
Încerc să-mi agăţ privirea de orice mişcă în jurul meu. Noroc că am locul la interval. Însă, la scurt timp după ce resturile mesei de seară sunt strânse şi după ce încetează şi acel du-te-vino firesc la toalete, culoarele dintre scaune se golesc şi prezintă tot atâta interes cât coridoarele unei cazărmi după ora stingerii.
 
Scot bloc-notes-ul şi scriu titlul cu majuscule: ALITALIA AZ 074. Îl subliniez. Acum ori niciodată am ocazia să scriu nişte pagini la înălţime. Fiecare dintre vecinii mei, dormitând sub pături, acaparând scaunul vecin - dacă are norocul să fie liber -, citind sau urmărind filmul de pe monitoare, fiecare din ei merită o proză scurtă. Pentru vecina mea din dreapta ar fi nimerită o proză scurtă ceva mai lungă. Privindu-i picioarele, proiectanţii de la Boeing s-ar ascunde ruşinaţi: nu e chip să-i încapă în intervalul de până la scaunul din faţă. Le orientează când spre mine, când spre arabul din dreapta ei. Arabul priveşte în gol prin hublou, eu continui să scriu.
 
"Suedeza, cu degete lungi, de pianistă, întorcea atentă paginile unei reviste de fotbal. Fotografiile din revistă, genunchii ei şi pagina bloc-notes-ului luceau în lumina plafonierei. Avionul tocmai virase deasupra coastei Labradorului, spre Groenlanda. Obişnuitele zdruncinături de după masă se lăsau aşteptate."
 
- Ce scrii? mă întreabă vecina, abandonând, cu părere de rău, revista. A, dă-mi voie să mă prezint, numele meu e Helga.
 
Încântat, mi-am zis în gând. Acum suedeza din povestirea mea avea şi nume. Puteam să scriu şi despre moliciunea glasului ei, de un timbru rar, dantelat.
 
- Lawrence, dar nici din Arabia, nici Olivier. Când nu dorm, programez calculatoare sau scriu. În română. Sau mă uit la fotbal. Ce şanse aveţi la Europene?
 
Simţeam că trebuie să întreţin dialogul. Întotdeauna dialogul îl relaxează pe cititor. În felul acesta, întâmplările neprevăzute pe care imaginaţia scriitorului i le serveşte îl găsesc nepregătit, pradă uşoară, căzând mut sau mută de admiraţie. "Dialogul te lasă mut de admiraţie." Neapărat trebuie să plasez undeva găselniţa aceasta.
 
 - Ieşim din grupă, se animă Helga. Mâine şi poimâine sunt la Milano, la o paradă a modei. Prezint o colecţie suedeză de costume de baie. Dar de duminică sunt în Portugalia, n-o să lipsesc de la niciun meci. Îţi spun ceva, dar promiţi că nu râzi? Joc şi fotbal, în campionatul feminin.
- Păi, nu-i păcat de ele? îi arăt cu pixul spre genunchi.
 
Zâmbeşte. Îşi strânge genunchii unul în altul. Picioare nervoase. Să nu uit să dau citatul din Patul lui Procust. Şi, de fapt, aici ar fi locul potrivit să introduc un panseu. Ca să mai respire dialogul.
"O femeie frumoasă e ca un alcoolic. A primit mii de complimente, are toată lumea la picioare (chiar aşa scriu, toată lumea la picioare) şi leşină de plăcere dacă mai primeşte unul. Helga nu face excepţie de la regulă. Se alintă, clipeşte din genele umbroase - scriu în continuare - şi mă roagă (scriu, apoi barez, dulce):"
 
- Îmi citeşti şi mie, te rog, ce scrii?
- De la început sau de unde am ajuns?
- De unde ai ajuns.
 
Încep să-i citesc în timp ce scriu.
"Revista zbură într-o parte. Mâinile lor se căutau în întuneric, părul ei lung îi curgea valuri pe umeri, simţea dogoarea obrazului ei lipit de obrazul lui..."
 
- Bine, dar eu n-am părul lung, protestă cam anemic Helga. Îşi lipi totuşi genunchii de ai mei, aşa, ca să facă povestea cât de cât veridică.
 
"Buzele lor se atinseră, mai întâi ca nişte petale risipite şi apoi adunate de vânt..."
 
- French kiss? ceru lămuriri suplimentare Helga.
- Absolut. Nicio scriere modernă, niciun film nu mai rezistă, în zilele noastre, fără sărutări senzuale. Şi îţi spun de pe acum, va fi un sărut foarte lung. Dar n-o să te plictiseşti. Nici tu, nici cititorii. Uite ce scriu:
"Se strângeau în braţe de parcă ar fi rămas singuri pe lume. Unghiile ei i se înfigeau cu patimă în ceafă. Palmele lui îi explorau trupul ca pe un pământ necunoscut, cuprinzându-i sânii, făcându-i să freamăte; coapsele ei îl frigeau, era ca un vulcan gata să erupă..."
- Dacă-i aşa, să-mi spui cum îţi place să-mi mişc limba. Părea din ce în ce mai interesată de poveste. Parcă şi bănuţii sânilor se conturau mai bine prin t-shirt-ul alb. Cât stai la Milano?
- Şase ore, între zboruri. Apoi zbor la Bucureşti.
- Înseamnă că trebuie să termini povestea până ajungem la Milano. După ce ne sărutăm, facem şi sex, nu? Unde?
- Stai uşor, mă iei prea repede. Nici n-am scris cum ţi-ai aruncat în grabă t-shirtul şi ce mai ai pe sub minijupă. Oricum, va trebui să mă gândesc serios la scena de dragoste. Nu mai poţi scrie azi cum s-a scris înainte. Şi s-a cam scris totul. Emanuelle, în drum spre Hong-Kong, face sex şi sub pătură, şi în toaletă. Cei scăpaţi din catastrofe aviatice, singuri pe o insulă pustie...
- Gândeşte-te la altceva - se băgă în vorbă arabul. Nu, avionul ăsta nu cade.
- De unde ştii?
- Abdullah, o ajută arabul.
- De unde ştii, Abdul, că nu cade?
- Am spus că avionul ăsta nu cade. Cel pe care-l iau eu, de la Milano spre Larnaca, va cădea. Vă spun asta ca să staţi liniştiţi şi să-şi termine Lawrence povestea. Că eu n-o să apuc s-o citesc publicată.
- Chiar aşa de hotărât eşti, Abdul? se înduioşă Helga. Pe braţele ei, puful galben se ridicase, iar bănuţii sânilor ajunseseră mari cât zmeura. Şi doar pusesem pixul jos, nu mai scrisesem niciun rând!
- Abdul, mai bine laşi planul ăsta baltă şi mergi cu mine în Milano - l-am ademenit eu. Te faci că pierzi avionul de Larnaca. În şase ore cât am între zboruri, vreau să fac Domul.
- Domul e şi pe lista noastră, zise calm Abdul. Dar mai întâi e Vaticanul. Oricum, eu am numai o jumătate de oră între zboruri; sper să nu întârziem.
- Lasă-l, Lawrence, a zis că n-are treabă cu avionul nostru, dă-i pace. Abdul, ce vă aşteaptă dincolo?
 
Scriam de zor: "maşini luxoase, blonde cu părul şi picioarele lungi, oaze cu havuzuri răcoritoare, eunuci mişcând necontenit evantaie uriaşe. Toate acestea îl aşteptau pe Abdul. Fireşte, nu putea să întârzie la avionul de Larnaca."
 
Helga privea mirată cum, sub mâinile dibace ale lui Abdul, remote-control-ul televizorului, prelungit cu un pix ceva mai mare, se transformă în ceva ce puteai să juri că e pistol, dacă l-ai fi simţit în coastă sau lipit de ceafă. Suedeza îmi puse mâna pe braţ şi îşi lipi strâns picioarele de genunchii mei, speriată. Îi simţeam rotunjimea sânului pe braţul meu. Mă oprisem din nou din scris, Helga intrase în poveste, era cald şi bine în avionul ăsta. Ce bine că Abdul nu-l alesese ca să dea cu el de pământ!
 
Dar tocmai atunci avionul începu să se zguduie. Semnal sonor, ne legăm centurile de siguranţă. Helga îmi strânse şi mai tare braţul. Avionul îşi redusese viteza. Abdul se impacientă:
- Te pomeneşti că întârziem aterizarea la Milano.
- Ajungem, n-avea grijă, îi spun, gândindu-mă că o oră întârziere n-ar fi fost rea nici pentru el, nici pentru mine.
- Aş bea ceva rece, îmi şopteşte Helga. Dar n-am mai văzut de mult vreun steward.
- Poate găsesc ceva în spatele avionului. Sau poate dau acolo de ei, mă arăt eu galant.
- Să vii repede, se desprinse ea cu greu. Ia şi caietul, mai scrii pe drum.
- Vin şi eu, zise Abdul, sărind peste picioarele Helgăi.
 
Drept să spun, şi eu m-am desprins greu din strânsoare. Mă gândeam la cititori, să nu-i dezamăgesc lăsându-i baltă în mijlocul unei scene fierbinţi. Dar parcă mi se făcuse şi mie sete.
 
În spatele avionului - şi aici sar peste descrierea pe care oricum am detaliat-o în notes - personalul de bord, precaut, ca să nu fie deranjat de pasagerii însetaţi ca mine şi ca Helga, şi ca Abdul, că era să-l uit, lăsase câteva sticle cu suc pe un cărucior. În timp ce umpleam un pahar pentru Helga, mi-am dat seama că de după perdeaua dinspre coada avionului vin un fel de bubuituri, cam în ritmul zguduiturilor avionului. I-am făcut semn lui Abdul care tocmai ieşea de la toaletă. Am dat amândoi puţin perdeaua deoparte.
 
Stewarzii şi cei doi piloţi jonglau pe rând o mingiucă ceva mai mică decât o minge de tenis. De aceea se zguduia avionul. Ca în faţa unui miraj, Abdul dădu perdeaua la o parte de tot. Eu scriam de zor; isteaţă fată, mie nu mi-ar fi venit ideea să iau bloc-notesul cu mine. Eram bucuros că am mai multă lumină venind, ca să zic aşa, de pe terenul de joc luminat ca-n palmă, şi că mi se oferă în definitiv ocazia să scriu fără perdea. Echipa celor trei stewarzi conducea la scor; cei doi piloţi şi singura stewardeză, pe nume Ramona, cum scria pe ecuson, formau cealaltă echipă.
 
"Comandantul jonglă mingiuca de 15 ori pe bombeu, pe genunchi, pe piept, apoi o preluă secundul. După un moment de ezitare, acesta îşi reveni, jucă de 5 ori mingea pe creştet şi o pasă Ramonei. O preluare perfectă pe piept, în stil curat italian, 10 jonglări experte pe genunchi. Ritmul era bun, susţinut, mişcările precise. Dar coada avionului intrase pesemne în rezonanţă: zguduiturile se amplificaseră. Ramona se dezechilibră şi căzu, scrântindu-şi glezna."
 
Meciul şi relatarea mea se opriră în acelaşi moment.
- La naiba cu avioanele astea americane, zise copilotul. Airbus-urile nu intră în bâţâială aşa uşor. Poţi juca şi la porţi mici.
 
Comandantul îi masă îndelung Ramonei glezna, cu mişcări dibace, care arătau că mai făcuse treaba asta, şi nu numai o dată. Copilotul ne băgă în sfârşit în seamă. Îl luă din scurt pe Abdul:
- Sper că n-ai vreun gând păgân cu avionul nostru.
- Nu - îi sar imediat în apărare, întotdeauna jucam fundaş - a zis clar că nu cu avionul ăsta.
- Dar la jocul ăsta vă pricepeţi? se linişti copilotul.
 
Abdul se scuză că nu poate. Ar fi fost prea obosit pentru zborul spre Larnaca. Îmi vine o idee, o pun pe hârtie şi le-o şi spun:
- Vă aduc eu pe cineva cu joc bun de picioare. Dar aveţi grijă să nu se accidenteze, că are mâine paradă la Milano.
 
Helga a acceptat să intre în joc în locul Ramonei numai după ce i-am promis că voi relata totul, mişcare cu mişcare. Am scris astfel vreo zece pagini bune. Poate cele mai bune pagini ale mele. Abdul ţinea scorul şi o pungă cu gheaţă pe glezna Ramonei. Helga bătuse recordul. Mizasem bine pe picioarele ei. Jonglase mingiuca de 40 ori. Coordonare perfectă, pauze inspirate între lovituri, alternând stângul cu dreptul. Nu mai spun că reuşise să reducă şi bâţâielile avionului.
 
- Poate putem să-l aducem la loc pe viteza normală de zbor - zise comandantul. Am pus pilotul automat pe viteză redusă tocmai pentru că rabla asta de Boeing dă din coadă de parcă ne-ar aplauda. Tu trebuie să te pricepi, te duci în cabină? îl delegă el pe Abdul.
- O nimica toată, se împăună Abdul. Am condus eu 747 şi să nu ştiu 727? Se vede că nu mă cunoaşteţi. O să mai auziţi de mine. Şi către mine: Hai şi tu, Lawrence.
 
Abdul n-a lăsat manşa decât undeva deasupra Angliei. Şi asta, cu mare părere de rău. Ar fi vrut să arate tuturor ce înseamnă o aterizare lină. Dar piloţii obosiseră; îşi traseră manşetele pantalonilor în jos şi îşi reluară locurile. Apucasem să descriu cu amănunte, pe trei pagini, cel mai lung răsărit de soare văzut vreodată. Îi arătasem Helgăi, mândru de isprava mea, cele 50 de pagini, scrise mărunt, din bloc-notes. Notasem şi faptul că, pentru prima dată, un zbor Alitalia ajungea la timp.
 
Pe aeroport m-am grăbit spre Biroul de informaţii ca să aflu cum să ajung mai repede în oraş. Când să plec spre autobuz, l-am văzut trecând pe Abdul, escortat de doi carabinieri.
 
- De ce, Abdul? Au aflat ceva?
- Daţi naibii italienii ăştia. Mi-au găsit trei cartuşe de ţigări! Şi, chipurile, ai voie numai cu unul!
- Mai bine că n-a prins avionul de Larnaca, i-am strigat Helgăi, care se urca într-un limo de 10 metri. N-ar fi putut citi finalul poveştii.
- Şi cu scena de sex cum rămâne? îmi strigă ea de la geam.
 
N-am apucat să-i mai răspund. Autobuzul meu demarase în direcţia Milano.

(New York, 2004)