Război şi mici

Ajunsesem mai târziu ca de obicei la Casa Transilvană. Sau, mai bine zis, relativ târziu. Era devreme pentru o sâmbătă seara. Lumea bună aterizează acolo, sâmbăta, chiar şi mai târziu. Dar şi chestia asta cu lumea bună e relativă. Şi, oricum, eu n-am făcut niciodată parte din ea. Ca să definesc exact relativismul temporal, voi spune că era deja ora 9, oră la care programul muzicalo-culinar trebuia să fi fost în plină desfăşurare, şi lumea - pe la ciorba de burtă. Iar mititeii - pe grătar, în faza de umplut localul cu mirosul lor aţâţător. Dansatoarea din buric urma să apară mult mai târziu.
 
Localul era plin. Iar domnul Mătăluţă, patronul - plin de nervi. Personalul nu mai ştia cum să-i intre în voie. De emoţie, Andei îi mai ieşise, dacă pot zice aşa, o gropiţă în obraz, chiar lângă aluniţa aceea care dădea aşa de bine la bacşişuri. Gabi îşi încăpea în sfârşit în corsaj, ceea ce mă făcea să cred că o bănuisem pe nedrept de silicoane; lasă că tot o întreb eu odată, ca să termin cu incertitudinile astea care se ţin lanţ de la Heisenberg încoace.
 
Mă pregăteam, ca de obicei, să-mi salt posteriorul pe un scaun de la bar, de unde să privesc, tot ca de obicei, spectacolul de pe scenă şi, mai ales, pe cel de la mese. Dar ceva mă pişcă pe limbă, aşa că n-am de lucru şi o pun în mişcare:
- Da' ce-i, dom' Mătăluţă, parcă, în loc de miros de mititei, atmosfera e plină de altceva; e cumva transmisia de la CNN? Războiul din Irak? Ce e, că doar nu dau turcii?
 
Şeful de sală îmi aruncă o privire de radar cu infraroşu. Era turcul Ali, mâna dreaptă a patronului, şi soţul lui Tony, barmaniţa. Făcusem iarăşi o gafă. Tony îmi puse totuşi în faţă gin and tonic-ul obişnuit, în vreme ce domnul Mătăluţă îmi răspunse, cu disperare în barbă:
- Domnu' Orăşanu, sunt pierdut. Tot personalul artistic e plecat la marşul anti-războinic din Manhattan. Toţi, domnule! Şi instrumentiştii, şi Marilena, şi Camelia, şi iluzionistul, şi belly-dancer-a! Ce mă fac? Tocmai azi, sâmbătă seara! Şi vezi doar că localul e plin! O să se ducă vestea că anunţ program pe fereastră, şi nici urmă de leopard înăuntru.
 
Leopardul era, am bănuit, acel deux-pièces, scuturându-se şi făcând salturi pe scenă şi printre mese odată cu trupul, de altfel deloc fioros, al dansatoarei din buric, şi colectând pe la şolduri hârtiile de 20, 10, sau 5 dolari, ba chiar şi pricăjiţi de "single", buni şi ăia acum, când euro bătea dolarul la fund.
 
Disperarea domnului Mătăluţă nu mi se transmisese însă şi mie. Nu-mi apăruse nicio gropiţă în obraz, sacoul nici nu mă strângea mai tare, nici nu-mi era mai larg. Război sau anti-război, eu tot la fel o să-mi drăgălesc paharul de gin and tonic. În lipsa programului artistic, o să mă limitez la satisfacţiile gastronomice.
 
- Gabi! Ştii tu: o ciorbă de burtă şi mititei. Cu cartofi ţărăneşti. Şi micii să fie bine făcuţi.
 
Domnul Mătăluţă îşi continua monologul, hamletian:
- Mici şi grătare fără muzică, ăsta e un fel de n-ar mai fi! Clienţii au început deja să se plângă: ciorba e fadă, ardeii nu pişcă, salata de icre are gust de salată de vinete, aia de vinete are gust de salată de icre, şi câte şi mai câte. Ei nu-şi dau seama, dar eu ştiu care-i cauza: le lipsise muzica, antrenul, programul. Ce mai, ăsta-i începutul sfârşitului! Al dracu' să fie cine-o mai vota cu Bush...
 
Între două sip-uri de gin and tonic, îmi dădusem seama că războiul îşi întinsese braţele lui reci şi îmi dădea fiori chiar şi acolo sus, unde mă refugiasem, pe scaunul de lângă bar. Credeam că sunt în siguranţă, şi uite că el mă atingea cu cruzime în ceea ce mi-era mie cel mai scump sâmbăta seara: porţia de mici şi Marilena Dobre cu Mon mèc à moi la Casa Transilvană.
 
Tocmai când reflectam, oarecum filosofic, la cât de scurte sunt toate plăcerile de pe lumea asta, pe uşa localului intră, cine credeţi? Aţi avea şanse să ghiciţi, dar sunt convins ca veţi da tot felul de răspunsuri precum: Marilyn Monroe, John Wayne, Gică Petrescu, Gigi Marga, tipa care vinde flori prin restaurantele din zonă, poliţistul aceleiaşi zone, care aplică din când în când amenzi pentru că se fumează în local, capacul de la sticla de pepsi-cola din reclama din Time-Square, maşina mea, plictisită să mă tot aştepte la două blocuri distanţă, femeia visurilor mele sau mai ştiu eu cine altcineva. Greşit, greşit, greşit! Cel care intrase era Micky, Vrăjitorul din Jersey. Micky era cu soţia, băiatul cel mic şi naşii acestuia. Luminat de un gând, i-am şoptit domnului Mătăluţă:
- Numărul magicianului îl aveţi asigurat. Şi, către Micky: Micky, Vrăjitorule, Magule, vii tocmai la timp. Fac prezentările. Uite, domnul Mătăluţă are o mare problemă. Nu se poate să nu-l ajuţi. Ai Bagheta de Vrăjitor la tine?
- N-o am, coane, am venit aici să beau şi să mănânc. Or, pentru asta nu-mi trebuie bagheta. De altfel, de trei săptămâni sunt în figuraţie la Harry Potter III. În fiecare seară, după filmări, ne lăsăm baghetele la rastel. Şi măturile, şi tot. Ţi-am mai spus că la Lucent lucrurile merg prost, aşa că mai suplimentez venitul cu figuraţia asta. S-ar putea chiar să-mi dea un rol scurt, în care să fac să funcţioneze invers o hidrocentrală: pornind de la curentul electric, să fac apa să urce înapoi în lacul de acumulare.
- Şi puştiul? Că nici nu-i vorba de ceva foarte complicat. Totul e să le asigurăm mesenilor ceva distracţie, puţină muzică, dans, magie. Altfel, o să vezi că micii n-au niciun gust. O să fie la fel ca hamburgerii.
- Cine, Victor? Nicio speranţă. Şcoala americană de vrăjitori e lamentabilă. Uită-te la el, e în clasa a VI-a, dar nu ştie nici vrăjile pe care le făceam eu în clasa a II-a la Ploieşti, la Şcoala mică, pe Bobâlna. Îţi mai aduci aminte, Orăşică, de serbarea de Unirea Principatelor? Eu eram a II-a, tu erai a III-a, şi vă pusese doamna Dinu să citiţi pe roluri Moş Ion Roată şi Unirea. Eram strânşi pe hol toţi cei din clasele I-IV. Iar tu, tu erai Povestitorul. Trebuie să-ţi mai aduci aminte, ştiu eu că nu uiţi nimic.
- Da, măi Micky, îmi amintesc. Atunci s-a întâmplat ceva tare ciudat. Mă cam speriasem. Cât a durat citirea pe roluri sau sceneta, cum vrei să-i zici, îmi auzeam vocea îngroşată. Şi doar mai aveam ani buni până la pubertate. Căpătasem până şi accent moldovenesc. Toţi colegii s-au mirat, mi-au spus după aceea.
- Păi vezi, coane Orăşică, ştiam eu că n-ai uitat. Dar sunt sigur că, ajuns înapoi în clasa voastră, n-ai observat că tabloul lui Ion Creangă era puţin mişcat. Şi iarăşi, nu ştiu dacă ţi-a povestit Georgică Neguţ, Moş Ion Roată din scenetă, prin ce a trecut şi el. Când l-a trimis boierul să ridice bolovanul sau piatra de moară, care era de fapt o boccea umplută cu cârpe, Georgică s-a prefăcut că încearcă, dar nu poate, că aşa era rolul: "Unde-i unul, nu-i putere". Când colo, bocceaua s-a ridicat singură în aer şi a plutit ca un balon. Iar mai apoi, când tot boierul i-a trimis pe alţi 5-6 să-l ajute s-o ridice, bocceaua s-a făcut ca de plumb, şi n-au putut cu niciun chip s-o clintească din loc. Picii din a I-a au rămas foarte nedumeriţi, învăţătoarele la fel; s-a dus naibii toată morala... Acuma, ştii cred de ce ai avut tu glas de bariton...
- Şi ai mai făcut din astea pe atunci? Acum spune tot, că muream şi nu ştiam - l-am stimulat pe Mag în orgoliul lui profesional.
- Cum să nu! râse Magul în barbă. Tot în anul ăla, mai pe primăvară, îţi aminteşti cum am luat vacanţă cu o săptămână mai devreme? Venise primăvara şi era o vreme numai bună pentru fotbal. Şi, luni dimineaţa, când mai erau cinci zile de şcoală, a trecut directoarea din clasă în clasă şi ne-a spus să plecăm acasă, că e epidemie de gripă şi se închid şcolile. Ai observat că directoarea cam graseia? continuă Micky, r-r-indu-l mai mult ca de obicei pe r. Ei, a fost prima şi ultima dată când directoarea a graseiat în şcoala de pe Bobâlna! După vacanţă, au retrogradat-o la o grădiniţă rurală. În tot Ploieştiul nu se semnalase niciun caz de gripă. Numai la Şcoala generală nr. 1 se dăduse vacanţă cu o săptămână mai devreme.
 
Şi asta fusese întocmai cum povestise Vrăjitorul, era să zic de pe Bobâlna. Vrăjitorul din Jersey. Şi nici prin gând nu-mi trecuse că existase o legătura între rî-ul lui Micky si re-trogradarea directoarei. Da, frumoasă mai fusese acea vacanţă!
 
Dom' Mătăluţă, Anda şi Gabi, ca să nu mai vorbim de turcul Ali, nu gustau deloc povestea noastră cu Unirea de la 1859.
 
- Bine că n-aţi luat-o de la '48. Şi noi ce facem? Nici măcar numărul de magie?
- Ceva trebuie făcut - zise Micky. O lucire în ochi m-a făcut să-i ghicesc mâncărimea din palme.
 
L-am văzut rotindu-şi privirea prin local. Meseni, pahare, flori, mese şi scaune. Din ce să cânţi?
Toate instrumentele mărşăluiau acum prin Manhattan. "Make love no war". "Give peace a chance". Şi cu micii cum rămânea? Ei ce şansă mai aveau?
 
În rotirea ei, privirea Vrăjitorului se poticni în ... bustul lui Gabi. Era un fel de "pe aici nu se trece", sau "pe aici nu se trece indiferent" sau "pe aici nu se trece fără a zăbovi puţin". Privirea Vrăjitorului zăbovi puţin, atât cât i-a permis apropierea soţiei.
 
- Dom' Mătăluţă, iubită soţie şi domnişoară Gabi, li se adresă el ceremonios, aş putea încerca un lucru, dar am nevoie de concursul domnişoarei. Eşti dispusă, d-ră, să mi-l dai? Şi ochii lui se fixară din nou pe sânii lui Gabi.
- Bineînţeles, sări Mătăluţă, Gabi mi-e devotată trup şi suflet. Nu-i aşa, Gabi?
- Da, dom' Mătăluţă, numai să-mi spuneţi ce trebuie să fac.
- Uite, d-ră, eu sunt om însurat, başca lucrez la Lucent, am doi copii, Orăşică, aici de faţă, poate să depună mărturie că eram premiant şi olimpic internaţional la matematică, pe scurt, pentru magia asta am nevoie să ţin palmele, timp de cinci minute, pe sânii dumitale.
 
Gabi se înroşi, soţia lui Micky dădu să spună ceva, dar renunţă, puştiul îşi scoase un caiet de notiţe. Dom' Mătăluţă dădu din cap, neîncrezător, că doar încercase şi el de multe ori chestia asta, dar nu se întâmplase nimic miraculos. Anda privi în jos, oarecum dezamăgită că sânii ei nu se calificaseră ca recuzită pentru magie.
 
Vrăjitorul îşi suflecă mânecile. Gabi îşi bombă în mod cu totul inutil pieptul. Vrăjitorul îşi puse palmele pe sânii ei, rămase liniştit, ca în transă, şi nu-şi ridică palmele de acolo decât după cinci minute. Le ridică încet, cu teamă parcă să nu piardă forma lor de C++, şi începu să frământe aerul cu ele, parcă modelându-l. În câteva secunde ieşiră de sub palmele Vrăjitorului, rând pe rând, o vioară, apoi o chitară, apoi un acordeon şi, la sfârşit, o orgă electronică.
 
În vreme ce Gabi îşi revenea încet-încet, începând să respire din ce în ce mai regulat, noi toţi ceilalţi priveam buimăciţi. Sub ochii noştri se întâmplase o minune. Instrumentele începuseră să cânte, lumea din restaurant ieşise pe ringul de dans, iar Anda şi Gabi nu mai pridideau să aducă de la bucătărie mititeii, momiţele şi alte fudulii ale Casei Transilvane.
 
- Domnu' Micky, cât trăiţi aveţi la mine mâncare şi băutură pe gratis. Şi dom' Mătăluţă îl pupă pe Vrăjitor pe amândoi obrajii. Observam că oferta se limita doar la băutură şi mâncare. Eu vrajă ca asta n-am mai văzut. Cine pe lumea asta a mai făcut să cânte nişte sâni de femeie?
 
Micky, modest, îşi sorbea ciorba de burtă şi îi explica soţiei lui, pe un ton foarte liniştit, ceva în legătură cu o blană de vizon. Puştiul sărise şi el să spună ceva despre un Ferrari, pentru când va împlini 16 ani, dar Micky i-o tăie scurt: "Tu să pui mâna pe carte şi să înveţi să ţi-l faci singur!"
 
Micii miroseau mai ameţitor ca niciodată. Mirosul lor trecu peste East River şi ajunse tocmai în Washington Square. Demonstranţii anti-război se luară după el, trecură Queensboro Bridge, şi, pe la 11 noaptea, 200 de mii de oameni stăteau la coadă la mici în faţă la Casa Transilvană. Demonstraţia continua paşnică, sub ochii vigilenţi ai Poliţiei, atentă ca nimeni să nu ia mai mult de trei mici. Ca să se ajungă pentru toţi. Instrumentele dinăuntru acompaniau mulţimea de afară, care se legăna în valuri pe ritmul de la: "Make mici not war" şi "Give mici a chance".
 
Am plecat pe la 4 dimineaţa. L-am luat pe Micky deoparte şi l-am întrebat:
- Când ai învăţat, Vrăjitorule, numărul ăsta de magie?
- Coane, asta o exersam prin a X-a, la orele de geometrie în spaţiu. Ştii: cilindrul, sfera, conul. Aveam o colegă de bancă, una blondă, ei trebuie să-i mulţumesc. Am chinuit-o mult până când am scos prima chitară. Şi acum, că ştiu că eşti curios, o să-ţi răspund înainte de a mă întreba: să ştii că sânii lui Gabi sunt naturali. Şi altceva, dar să rămână între noi, să nu te prind că-i spui nevesti-mii: numărul ăsta îmi reuşeşte întotdeauna şi fără să ating sânii cu palmele.
 
New York, 2003