Oamenii care fac nasturii

Vara asta am citit mai multe biografii. Aşa s-a nimerit. Cea mai neaşteptată, pentru mine, a fost cea a a lui Agassi, scrisă de Moehringer, pe care-l iubeam deja de la Dulcele bar. La polul opus, alegerea cea mai previzibilă a fost biografia lui Cristóbal Balenciaga, de Mary Blume. Dacă mă întrebaţi pe mine, Balenciaga e un subiect foarte greu de ratat. Şi asta tocmai pentru că a fost una din cele mai enigmatice, aproape monahale prezenţe din lumea modei. Designerul basc protejat de Vionnet şi, mai târziu, mentor al lui Givenchy, e un moment ermetic în istoria eleganţei, un arhitect, cum spune Mary Blume, în comparaţie cu Dior, un antistar, reticent la publicitate şi dependent de rutină, îndrăgostit de muncă, maniac al detaliului, cvasimizantrop, perfecţionist, adică, una peste alta, un artist al secolului XX, fermecător şi antipatic în acelaşi timp. Pe scurt, o mină de aur pentru un arheolog al biografiei. Blume, fostă jurnalistă la International Herald Tribune, în palmaresul căreia (da, e o intervievatoare cu apetit de colecţionară) apar conversaţii cu personaje ca Robert Doisneau sau Marguerite Duras, pătrunde în culisele casei de modă a "maestrului tuturor", cum îl numeşte Dior, prin intermediul lui Florette Chelot, una din cele mai cunoscute vendeuze ale Casei Balenciaga. Din amintirile şi caietele lui Florette se conturează un Paris al eleganţei ca formă de rezistenţă, al disperării, al excesului, al unor mistere făcute din orori şi tafta, înghesuite în curţi ale miracolelor camuflate în dezastre politice, financiare, morale.

E un Paris pe care şi-l împart Bettina Ballard, de la Vogue, şi Carmel Snow, de la Harper's Bazaar. Un spaţiu care generează mitologie contemporană, haine în ale căror cute se ascund poveşti, eroi care manevrează pernuţe de ace. E un Paris ca o matrioşkă, în care încap mai multe oraşe: unul al aristocraţilor, cum e celebrul designer Lucien Lelong, căsătorit cu o prinţesă rusă, Natalie Paley, unul al furnizorilor, cum e Chanel, în sfârşit, un Paris al refugiaţilor cu aură exotic disonantă, cum e Balenciaga. Din paginile ei afli de adrese temute, cum e celebrul imobil de pe Rue Lauriston, de la numărul 93, centrul de tortură al Gestapo-ului francez. Te strecori până în anii '50, la petrecerea unde Balenciaga, cel atât de taciturn, se împrieteneşte în mod surprinzător cu Peter Brook şi Natasha Parry. Asişti la cearta lui apocaliptică şi îndelung mitizată cu Chanel, aşa cum o povesteşte Givenchy. Îţi ţii respiraţia în saloane în care intră, uneori numai în furou, gata de probă, Barbara Hutton, Rita Hayworth şi, poate mai des, mai teatral şi mai intempestiv ca ele toate, Mona Bismarck, probabil cea mai fidelă, mai capricioasă, mai extravagantă şi mai cunoscută clientă a Casei Balenciaga.

Mult mai mult decât izbucnirile de geniu, de izolare, de perfecţionism ale lui Balenciaga (Blume are o pasiune pentru celebra lui replică, "La manga!", urmată de ruperea şi reasamblarea unor mâneci, uneori cu câteva minute înainte de prezentare), pentru mine biografia aceasta e o istorie a Parisului pe care designeri, cliente şi jurnalişti îl remodelează în funcţie de siluete şi de inflaţie. E un jurnal social, poate, din care aflăm, între altele, că şi Balenciaga, la fel ca mulţi alţii, a îmbrăcat, nu o dată, femei fără gust, adesea vulgare de-a dreptul, dar aparţinând unei ligi potente financiar. Că suferea pentru asta. Că accepta, până la un punct, compromisul. Că era dependent de propria creativitate. Că nu era un businessman. Că, aşa cum se întâmplă foarte des cu cei foarte talentaţi, a renunţat când a obosit să facă faţă unei lumi pe care nu o (mai) înţelegea. Nimic nou sub soare.

Gore Vidal, Azzedine Alaïa, Audrey Hepburn, Paulette Goddard, Anita Loos, Aly Khan, Greta Garbo, Cecil Beaton şi Diana Vreeland sunt doar câţiva dintre cei care se intersectează în această carte care e (şi) despre Balenciaga. Dincolo de ei, Mary Blume îi surprinde, însă, pe "oamenii care fac nasturi", cum îi numeşte Warhol. Pe anonimii spectatori ai celebrităţii. Pe autorii cusăturilor secrete şi ai notelor de subsol. Parisul lor, neîmbibat de şampanie şi, adesea, inocent cu privire la textura unui macaron, e, probabil, una din cele mai provocatoare destinaţii din câte am atins până acum.