La începutul acestei săptămâni am trimis o scrisoare către toţi cei cu care editura LiterNet colaborează... autorii cărţilor pe care vi le oferim gratuit, cei ce semnează rubricile zilnice din Atelier sau cronicile din Agenda Culturală. I-am invitat să intre în jocul nostru de-a pregătitul Crăciunului, pentru că a scrie despre sărbătoare face parte din a te pregăti pentru seara cea mare.
Am căutat prin sertarele scriitorilor noştri nu doar amintiri legate de Crăciun. Le-am cerut să ne împărtăşească mirosurile, culorile, sunetele, jucăriile Crăciunurilor lor sau pe cele ale copiilor lor. Unii m-au refuzat deja, mi-au spus că pentru ei Crăciunul e o sărbătoare tristă. De câte ori deschideam un e-mail parfumat cu regrete, mi se strângea inima, pentru că şi mie mi s-a întâmplat să mă simt singură sau părăsită sau deznădăjduită şi sărbătorile trec cel mai greu pentru că luminile colorate şi ideea că toţi ceilalţi se bucură de ceva ce tu nu poţi împărtăşi îngreunează şi mai tare singurătatea şi deznădejdea. Şi pentru că nu e cinstit să le ceri altora ce tu nu eşti dispus să faci, iată câteva cioburi din Crăciunurile mele de altădată, aşa cum le-am trăit şi cum le-am simţit....
********************
Îmi amintesc de un an în care de Crăciun am rămas acasă doar eu şi câinele Tao. Părinţii mei plecaseră în Germania, în vizită la ceva rude. Nu pentru că nu ne-ar fi iubit ne-au lăsat singuri, ci pentru că domnul Tao nu putea fi transportat şi atunci cineva trebuia să aibă grijă de el, iar eu eram cineva de 16 ani... Mă gândesc cu mintea de acum, poate meritau şi ei nişte sărbători în doi, fără plozi. Am avut brad şi în anul acela şi îmi amintesc că ne-am petrecut Ajunul fugărindu-ne prin casă cu mingea de tenis, eu şi domnul Tao.
Vreo doi ani la rând, pe vremea când îmi asumasem rolul de adult, trăitor pe propriile picioare, a trebuit să mă împac cu gândul că iubitul meu nu mă putea duce cu el acasă, în Ardeal, de sărbători. N-am înţeles niciodată de ce trebuia să mă lase singură, din moment ce în restul anului cu mine împărţea greul, dar nici nu m-am putut supăra că el dorea să fie acasă de Crăciun, lângă părinţi. Durea. Dacă prima oară m-a nedumerit alegerea lui, dar am înţeles-o (pentru că relaţia era prea proaspătă, pentru că poate nu era momentul să mă prezinte familiei), în al doilea an am luat hotărârea să nu mai stau singură. Am acceptat invitaţia unor prieteni, de a petrece la ei Ajunul. A fost prima oară când am pregătit daruri de Crăciun pentru doi copii - cei ai gazdelor. Şi m-au bucurat atât de tare pregătirile, colindatul prin magazine, alesul jucăriilor, împachetatul... Atunci am înţeles că dincolo de semnificaţia profund creştină a sărbătorii, Crăciunul e pentru copii şi despre copii. E seara aceea specială în care în secret îmi doresc să retrăiesc emoţia de la vârstele mici, când pândeam cu înfrigurare geamurile şi adormeam parcă înciudată de încăpăţânarea Moşului de a nu se arăta mai repede...
Chiar şi acum când nu mai pot spune despre mine că-s copil, am senzaţia că din clipă în clipă se va deschide uşa şi părinţii mei se vor întoarce acasă... Ca pe vremea când eram mică şi rămâneam singură preţ de câteva ore, existenţa mea cotidiană e marcată de această senzaţie: în curând vin ai mei. Ei vin doar o dată pe an, din păcate, şi în vremea Crăciunului mi se face parcă mai dor... În restul anului mă scutur de nostalgii şi îmi spun singură "trezeşte-te, eşti la casa ta, ai rostul tău..." De anul trecut însă lucrurile stau altfel.
Anul trecut mi-am petrecut Crăciunul cu actualul meu soţ, cu sora mea şi soţul ei. Era aproape 6 seara în Ajunul Crăciunului şi masa nu era gata, brad nu cumpărasem, deşi ochisem unul superb la florăria din colţ şi fusesem aproape să dau un milion pe el, doar să-l aduc acasă... Eram singură încă şi destul de supărată pe bărbatul acela care promisese că vine cu tot cu brad, dar încă nu ajunsese la mine. Globurile, beteala, instalaţia, erau întinse pe jos, spre încântarea pisicii, care se trezise brusc într-o mare de jucării numai bune de fugărit prin casă.
Ana şi Toni au ajuns primii. Apoi a apărut şi vinovatul, trăgând după el pomul pe care mi-l dorisem: "să fie mic şi înfoiat, ca în desene animate" i-am spus. Zece minute, atât i-au trebuit celui ce avea să-mi devină soţ, pentru a transforma brăduţul într-un pom de Crăciun. Nici nu apucasem să pun cafeaua în ceşti când soră-mea a intrat în bucătărie, cu ochii mari, să-mi spună "o să ai o surpriză"...
A fost un Crăciun liniştit, după un an foarte greu pentru mine. Noiembrie şi Decembrie, în special, fuseseră două luni în care reuşisem să mă supăr pe toţi ai mei, trântisem uşi, otrăvisem fântâni, incendiasem poduri... În prima zi de Crăciun i-am sunat pe toţi cei cu care mă certasem şi mi-am cerut iertare. Nu mai puteam duce cu mine nici supărare, nici deznădejde, voiam să îi simt aproape chiar dacă ne despărţeau mii de kilometri, voiam să ştiu că încă fac parte dintr-o familie, că încă mai sunt copilul cuiva şi iubita altcuiva, îmi doream din suflet să sparg vraja rea care pusese stăpânire pe sufletul meu. "Te-am sunat să îţi spun că îmi pare rău" – aşa mi-am început speech-ul telefonic, chiar şi cu cei faţă de care eu consideram că nu-s vinovată. Am făcut pace. Am intrat în Anul Nou curăţată de pacea de la Crăciun şi iată, viaţa mea s-a schimbat total.
– Ce cadou îţi doreşti de Crăciun? l-am întrebat pe soţul meu.
– Nici un cadou, în ianuarie îmi faci cel mai mare cadou de Crăciun.
Anul acesta, puţin după Crăciun, o aşteptăm pe Irina. Este întâmplarea cea mai mare, cea mai importantă şi cea mai plină de semnificaţie din vieţile noastre – a mea şi a soţului meu. Irina se va naşte în Ianuarie, dar putem spune că este primul nostru Crăciun în trei, pentru că fetiţa deja a primit cadouri de la prietenii noştri, felicitare de Crăciun de la bunici şi pentru că vorbim în fiecare zi cu ea. Ne considerăm norocoşi, pentru că Dumnezeu ne-a ales pe noi să fim părinţii Irinei, să avem grijă să crească şi să se bucure în tihnă de tot ce înseamnă acasă, familie, sărbătoare. Rezoluţia noastră de Anul Nou e deja stabilită: fetiţa noastră va şti întotdeauna că acasă e în siguranţă şi că poate conta pe noi, că e iubită şi că orice greutate poate fi depăşită. Şi sperăm că toate Crăciunurile noastre de-acum încolo ne vor găsi împreună, aşa cum se cade de sărbători. Indiferent în câte zări ne va purta viaţa, de Crăciun vom fi acasă. Cel puţin, aşa ne place să visăm, la începutul carierei noastre de părinţi.
***************************
