Vânătoarea
din tâmplele tale creştea o plantă albastră, din frunzele ei ţâşnea cea mai frumoasă întrebare, din ea creştea un fel de spaimă senzuală din care se scurgea îndoiala ca ploaie de vară peste trupul încins al oraşului, din stropii îndoielii se ivea o lână de aur din care o mână nevăzută ţesea o lună nou nouţă, strălucitoare, ascuţită şi o arunca la întâmplare spre cer de unde se întorcea ca un bumerang şi se înfigea ca prin farmec drept în pieptul meu cu furia unui extaz de 9 grade pe scara Richter
Toate numele
mă conduci în camera surprizelor
care e goală
mai precis e în ea o linişte gol goluţă
Nu e nimeni acolo
nici măcar tu
iar ziua dezbrăcată de huruitul maşinăriilor e doar a mea
şi bucuria dezbrăcată de orice simţ al măsurii e numai a mea
şi entuziasmul despuiat de aşteptări
şi toate chipurile tale
doar ale mele sunt
doar ale mele
şi-aşa vor rămâne pentru totdeauna
n-ai să fii martor
la scena în care îţi dezbrac
toate numele
până la ultimul
care e al meu