Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Autorul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul 5 - Povestea dinastiei Hăţiş


Laurenţiu Orăşanu

18.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Uscatule şi voi ceilalţi, nu cred că există familie domnitoare care să fie mai îndreptăţită să stea pe tron decât familia noastră.
- Care tron, ăla din sala cu oliţe? Uscatu băga, de ciudă, bruiajul obişnuit, fără să-şi dea seama că în felul acesta făcea povestea Ferdinazilor şi mai interesantă.
- Da, tronul acela la care n-ajungeai tu, când eram la grupa mică, şi te udai pe pantalonaşi de sus până jos. Bunicu' era paznic de vânătoare, brigadier silvic cum le zice acum, pe moşia Scroviştea. Nimeni n-avea voie să fure lemne din pădurea Scroviştea fără voia lui. Asta era parte din Domeniile Regelui, cum ai zice Piaţa Domenii, la care mătură tata.
- Da, primul rege, Carol I, a venit din Germania lui hitleristă cu Peleşul în buzunar şi cu pădurea Scroviştea la butonieră.
- Pe atunci nu erau hitlerişti în Germania - interveni, atotştiutoare, Dana.
- Erau posaci - îşi dădu cu părerea Pârlea.
- Prusaci, pârlitule. Tot un fel de nemţi - zise Liţă.
 
Ferdinand al III-lea continua imperturbabil, conştient că întreruperile astea sporeau farmecul poveştii.
- Era o iarnă grea. Iarna lui 1937. Zăpadă de un metru. Ba mai mult. Mai înaltă chiar decât vila voastră, Uscatule.
- De unde ştii? Te pomeneşti că ai dus tu vila lu' bunicu' la Scroviştea!
- Rege era Carol al II-lea, dar nu-l învăţăm noi la şcoală, că nu era un rege bun cu tot poporul lui. Noi, adică frate-miu, că aşa ne-am hotărât în familie, vom fi buni cu poporul. El ia primul domnia, iar tata va conduce din umbră. Sau tata o să fie regent, dacă frate-miu nu va fi, la momentul acela, major... Carol ăsta al II-lea era bun numai cu ai lui, cu echipa lui de vânătoare, căreia i se zicea şi camarilă. Poporul lui n-o ducea prea bine, şi de aia unii complotau. Şi atunci el îi băga la zdup - privi el, cu subînţeles, spre Uscatu. Mai era el bun şi cu una Lupoaica. O chema Lupescu, dar aşa-i zicea lumea: Lupoaica. Regele se ducea la ea de mai multe ori pe zi, adică noaptea. Asta până când, ca să nu lipsească de la treburile domniei, a adus-o la Palat. Da' ea nu era mama copilului lui, unul Mihai. Nici nu ştiu de ce-şi zicea Mihai I, că nu mai era alt Mihai în familia lor. Familia de Hopânţoale. La noi e normal să ne zicem Ferdinand al II-lea şi Ferdinand al III-lea, că suntem doi. Şi a mai fost înainte un rege cu numele Ferdinand. Tatăl lui Carol al II-lea.
- Vezi că eşti invidios, că vrei să-i uzurpi? - îl înţepă Uscatu. Se zice Hopenzolern.
- Lasă-l să spună, Uscatule, că altfel nu mai ajungem la Scroviştea. Aşadar, Carol ăsta a adus-o pe Lupoaică la Palat... - îl încurajă Dana.
- Lasă că eu ştiu povestea, cum o ştiţi şi voi. Bagă Lupoaica doar de umplutură. N-are niciun rol în poveste...
- Ba eu zic să o lase acolo, Uscatule. Mie îmi place, că îi învârtea pe toţi - îşi dădu cu părerea Pârlea.
- Aşa era, Pârlitule. Era muierea naibii. Şi el ţinea la ea, d-aia lumea îi zicea ţiitoare. Şi o lua peste tot. Aşa că nu e de mirare că, într-o sâmbătă, când nu lucra, vine regele la Scroviştea, cu lupoaică şi camarilă cu tot, să vâneze. Bunicu-meu, ce să zică? Moşia lui, fiarele lui, hai cu toţii la vânătoare! A adus câinii. Regele, cum spuneam, venise cu o căţea rea a naibii. A strâns bunicu' vreo douăzeci de haitaşi de prin sat. Ăştia de-abia se bucurau, că tocmai terminaseră vinul, şi ştiau că regele e darnic. Că de darnic era darnic, dar de obicei numai cu Lupoaica şi camarila lui. După fiecare vânătoare, se lăsa cu ospăţ mare. Frigeau vânatul...
- O frigea şi pe Lupoaică - adaugă Pârlea.
- O pârlea, aşa se zice, băi pârlitule - puse lucrurile la punct Viorel.
 
Până atunci Viorel nu se băgase în vorbă. Încă nu-i cunoştea bine pe noii lui colegi de clasă. Repeta a V-a pe motiv de limba rusă. Nu accepta nici în ruptul capului că se scrie m şi se citeşte t, că se scrie g şi se citeşte d. Asta era o mare tâmpenie. Mai erau şi un i ca un u, şi un semn moale, lucru nepermis la un popor care îi bătuse pe hitlerişti şi care era primul în lume la producţia de oţel şi de tractoare pe cap de locuitor. Vai de capul lor! Cum puteau oare să ducă atâta greutate pe cap?
- Acuma - continuă Ferditrei, bucuros că întreruperile se înmulţeau şi că profa de Botanică sau directorul nu apăreau -, era ger de crăpau pietrele. Noroc că veniseră cu nişte maşini tari, englezeşti, care treceau prin nămeţi ca prin brânză. Dacă ar fi fost cu Aro, precis că nu mai ajungeam la domnie.
- Pe vremea aia nu era niciun Aro.
- Cum le ştii tu pe toate, Dana! - făcu, admirativ, Liţă.
- Fazanii erau ascunşi sau crăpaseră de ger, tu ce crezi, Uscatule? - îl întărâtă Ferdinand al III-lea, ca să mai pună paie pe foc.
- Îngheţaseră şi apele, că ştiau că urma povestea asta tâmpită - nu se lăsă Uscatu...
- Pomii erau încărcaţi de zăpadă. Mistreţii, înfometaţi, răscoleau semănăturile de toamnă. Hăitaşii abia aşteptau să-i aducă în faţa puştilor camarilei. Dar Lupoaica ştiţi ce-a făcut?
- Ştim toţi, Ferditreiule, că ne-ai mai zis-o de o mie de ori - se deşteptă Pompilică. Până atunci îşi mâncase napolitanele, ferit, într-un colţ, nu cumva să dea şi altuia. Lupoaica a zis că e îngheţată la picioare şi a rămas la cabana lu' bunicu-tău cu un locotenent din gardă, să i le încălzească.
- Perfect - îl aprobă Ferdinand al III-lea. Vezi că n-ai uitat? Da' şi dacă uitai, îţi mai spuneam o dată acum. Cum zicea tova dirigintă? Repetiţia e mama învăţăturii, nu? Viorel aplică asta cel mai bine. Nu-i aşa, Viorele? O să ştii materiile din a V-a ca pe apă - se hazardă Ferdinand al III-lea. Era cu un cap mai scund decât Viorel, nemaivorbind de faptul că Viorel era mare karatist. Dar n-ar fi vrut ca Viorel să nu se bucure şi el de istoria naşterii dinastiei Hăţiş.
- Şi limba rusă cântând - plusă şi Liţă.
- A zis directorul că-ţi aduce profesoară specială, de la Moscova - spuse Dana, speriată şi ea de ce-i ieşise pe gură.
- Una cu cracii lungi cât Volga şi cât Donul - râse Pârlea.
- Pârlitule, vorbeşte frumos, că mai sunt şi domnişoare pe aici - ripostă, anemic, Viorel. Se bucura că era băgat în seamă, mai ales de Dana. După ce învăţ cu ea toată rusa, ţi-o împrumut şi ţie. Dar cred că habar n-ai ce să faci cu ea...
- Era şi un cârd de ciori, care croncăneau, cam aşa, cum croncăneşte Uscatu - continuă, netulburat, Ferdinand al III-lea. Dar regele nu le-a băgat în seamă.
- Nici Lupoaica. Era ocupată să-şi încălzească picioarele, cum îi arăta locotenentul - îl tachină Uscatu. Aşa-s toţi regii: lasă să le facă alţii toate treburile!
- Aşa-i - acceptă Ferdinand al III-lea. Dacă vine frate-miu la putere, pe tine o să te pun să-mi duci servieta cu cărţi. Pârlitu' îmi va face pantofii cu cremă. Auzi, Pârleo? Lună! Să-mi văd mustaţa în ei!
- Mai degrabă barba albă care-ţi va creşte tot aşteptând să luaţi domnia! - făcu Uscatu.
- Vă rog să observaţi cum eu i-am oferit, regeşte, o dregătorie importantă, în care să aibă de-a face cu cărţile, şi el, tovarăşul Uscatu, din părinţi ilegalişti, refuză, ca un încăpăţînat ce este, şi preferă beciul Siguranţei. Aşadar, unde rămăsesem? - se prefăcu Ferdinand al III-lea că pierduse şirul povestirii.
- Cârdul ce ciori croncănea, Lupoaica se cordea - îl ajută Pârlea.
- Ce înseamnă se cordea? - întrebă Dana.
- Lasă că-ţi explic eu în recreaţie - se oferi Viorel, în râsetele băieţilor.
- Măi, şi-aşa cum spuneam. Adică aşa cum mi-a povestit bunicu'. Că eu de la mine nu pun nimic. Au lăsat-o pe Lupoaică în pat, să se încălzească. Cu locotenentul. Că ei veniseră pentru mistreţi, nu pentru lupi. Regele, în nişte cizme uriaşe, păşea primul, deschizând drumul, ca un plug. Majordomul palatului venea după el, cărându-i cele două puşti. Americane. Bunicu', cu o puşcă veche, cu două cocoaşe, cred că de pe vremea haiducului Iancu Jianu...
- Data trecută ziceai că era una nou-nouţă, că de-abia îi dotase Ministerul Domeniilor - îl înţepă, iar, Uscatu.
- Dacă ştii tu mai bine, atunci spune tu povestea! - făcu Ferdinand al III-lea pe supăratul. Uite, eu nu mai scot o vorbă!
 
Nimeni nu-l crezu. Ştiau că asta aştepta: să fie rugat şi astfel să puncteze în meciul permanent pe care îl avea cu Uscatu. De data asta fu rândul lui Pompilică să dea replica aşteptată de Ferditrei:
- Lasă-l, Uscatule, să povestească. Ce, bunicu-tău a fost la vânătoare cu regele, sau bunicu' lu' Ferditrei?
- Bă! Bunicu' meu vâna regi - zise, răspicat, Uscatu. Că regii sunt o pacoste pe capul poporului. Bine că pe noi ne conduce clasa muncitoare, aliată cu ţărănimea muncitoare.
- Şi a făcut regele un semn din ochi către majordom, iar majordomul i-a poruncit scurt lui bunicu-meu: Hăţiş! Bunicul a sunat din corn. Are cornul şi acum, dar nu mai poate sufla în el. A murit acum doi ani, de astm. Bunicu', nu cornu', ca să fie clar. Cred că din iarna aia, de la vânătoarea aia i s-a tras astmul. Când s-a auzit cornul - un corn de bou de 11 ani, cât tine de mare, Uscatule, cu muştiuc şi două inele aurii, Liţă l-a văzut -, hăitaşii, care erau de partea ailaltă a pădurii, au intrat în pădure. Făceau zgomote asurzitoare, ca să aducă mistreţii în bătaia puştilor camarilei şi majestăţii sale. Băteau ăia de zor în nişte gamele de tablă rămase de la nemţi, din primul război, pe care le foloseau pe post de ploşti. Le umpleau cu vin, când aveau. Dar, cum ziceam mai înainte - poate că-şi aduce aminte până şi elevul Uscatu, cunoscut şi sub numele de la catalog Sergiu Racoci, din clasa a V-a B, banca a patra, rândul din mijloc -, terminaseră vinul, aşa că băteau cumva şi apropoul la rege, gândindu-se la ospăţul vânătoresc de după. Ciorile croncăneau, gândindu-se şi ele la ospăţul de după. Deocamdată nimeni nu se ospăta, în afară de locotenent. Cu ţuică, cu Lupoaica...
- O lungeşte ca pe o peltea - bombăni, iar, Uscatu.
- O lungea locotenentul, nu eu. Şi încep mistreţii să apară, supăraţi că domeniul lor fusese încălcat. Ei habar n-aveau că era domeniul coroanei. Şi nici că ăla înalt, cu cizme până la genunchi, era chiar regele. Mai întâi s-au bulucit vreo cinci spre el, dintr-odată. Schimba regele puştile cum schimba miniştrii. Majordomul şi bunicu-meu Grigore Hăţiş nu mai pridideau să le încarce. Au căzut mistreţii ăia cinci ca turcii la Plevna. Câinii le dădeau roată. Ciorile la fel. Băi Pârleo şi băi tovarăşe Uscatu, ce credeţi că îi trece prin cap regelui?
- Vreun glonte tras aiurea de bunicul tău Grigore, aşa-i? - aruncă Uscatu.
- N-ai ghicit, dar îmi place cum gândeşti. Nu uiţi nicio secundă de lupta de clasă!... Regele îl trimite pe majordom la Lupoaică, să vadă cum se simte, dacă tot îşi făcuse pofta. Vă daţi seama, împuşcase deja cinci mistreţi! Pleacă ăla, mai dau năvală doi mistreţi. Regele îi împuşcă şi pe ăia. "Grigore - îi zice el, întorcându-se spre bunicul -, când ai noroc la vânătoare o fi ca la cărţi? N-ai noroc în dragoste?" Bunicu-meu, respectuos, bâlbâindu-se de emoţie, că văzuse o namilă de scroafă repezindu-se să-l rupă pe rege, după ce-i sfâşiase burta căţelei, dădu să-i spună: "Mă-Mă-ria Ta-ta-ta, vi-, vi-, vi-ne, pă-, pă-zeş-...", dar n-apucă să termine şi, văzând că e pericol ca scroafa să-şi înfigă colţii în boaşele suveranului, scoase iute flinta lu' Iancu Jianu şi o slobozi din ambele cocoaşe. Scroafa căzu ca secerată. Atâta că, în cădere, îl dărâmă pe rege cu cracii în sus, cât era ăla de lung. Măi, şi nu zici că se scoală regele, îşi aranjează mustaţa şi mi ţi-l pupă pe bunicu-meu pe gură! "Mi-ai salvat viaţa şi boaşele, Grigore! Cum mă mai duceam eu la cabană, la Lupoaică? Mă duceaţi pe năsălie, ca pe mistreţii ăştia. Ai salvat ţara, Grigore! Patria îţi va fi recunoscătoare!" Ei, mai puţin ilegaliştii, aş adăuga eu, de la mine.
 
L-a pus să sune imediat cornul. Gata cu vânătoarea!
 
Ştiau cu toţii că povestea se apropia de final. Şi, deşi toţi ştiau sfârşitul, nimeni nu-l mai întrerupea. Nici măcar Uscatu. Ferdinand al III-lea putea acum să povestească în linişte, adăugând, de fiecare dată, alte şi alte detalii. Sfârşitul şi partea cu Lupoaica încălzindu-se la cabană cu ţuică şi cu locotenentul le plăcea cel mai mult. Dar despre partea aceea Ferditrei nu le spunea niciodată îndeajuns. El zicea că nimeni n-avea să ştie, vreodată, ce s-a întâmplat acolo, în vreme ce regele vâna şi bunicul lui îi salva viaţa.
- S-au întors la cabană sau la ocolul silvic, cum vreţi să-i ziceţi. Toate erau în ordine acolo. Lupoaica se încălzise bine; îl pupă pe rege lung. Habar n-avea că se pupase, înainte, cu un bărbat. Cu bunicu-meu, vreau să zic. Toate erau cum le lăsase bunicu', că făcuse ordine de-cu-seară. Venea Regele, ce naiba! Cum ar fi la noi în şcoală când vine inspecţia de la Inspectoratul Şcolar Municipal, nu? Doar o blană de urs, pe podeaua din camera specială, în care nu se culca nimeni în afară de rege, doar blana aia era boţită. Dar bunicul nu i-a spus nimic regelui despre blană. Şi nici de împuşcatul namilei de scroafe, care pusese în pericol pe conducătorul statului, nici de scroafă n-a pomenit nimic. Niciodată! Scroafa era cel mai frumos trofeu, şi întreaga camarilă îl lăudă pe Măria Sa că o doborâse. Măria Sa zâmbea, ca şi cum era normal să pună la pământ, cu forţa lui, orice scroafă, cât ar fi fost ea de fioroasă şi de colţoasă...
 
Au deschis slujitorii butoiaşele de ţuică de Văleni şi sticlele înfundate cu vin de Jidvei. Icre de Manciuria. Pateu, dar nu din ăla de porc, cum are şi tac-tu, Pompilică, la Aprozar, că cred că e de-o seamă cu tine, aşa arată cutiile. Pateu din foi groase. Pui în spice, batoc de nisetru, gâscă rulată la cuptor pe costiţă. Jamboane mari, din care muşcară toţi cu poftă. Locotenentului i se păru că sunt ca alea cu care îl servea, uneori, Lupoaica. Cam la fel gândea şi regele. Hăitaşii mâncau şi ei, de-a-mpicioarelea, carne friptă la tigaie, ţigăneşte, şi îşi umpleau, pe ascuns, ploştile cu ţuică, pentru acasă. Bunicul meu a stat cu ei; regele nici gând să-l invite la masa lui.
- Vezi cum se îmbuibau regii? Bine le-a făcut că i-a dat jos! Şi poporul alerga prin frig, şi mânca te-miri-ce! - nu se putu stăpâni Uscatu.
- Uscatule, dacă mai întrerupi, te pleznesc de nu te vezi - îl repezi Viorel.
 
Ceilalţi îl aprobară în tăcere. Mai vorbeşte omul şi la cinema, dar nu când e să-l prindă pe criminal sau când e să se pupe ăia, fericiţi, la final.
- Şi nu vine bine primăvara, trec doar vreo două săptămâni, când, ce să vezi? Ce să vadă bunicul, de fapt, că eu nu eram acolo, de-abia că taică-miu avea un an. Aşa, din senin, era pe la 11 şi 14 minute, dimineaţa, opreşte o maşină neagră, cu însemnele coroanei, în faţa ocolului. Şoferul, în uniformă, de parcă era general, deschide portiera. Coboară Mareşalul Curţii, Mareşalul Majestăţii Sale. În frac. Şoferul rămâne afară. Mareşalul Curţii intră cu bunicu-meu în sufragerie. Închide uşa, se uită în jur. Nu era nimeni în preajmă. Bunică-mea îl alăpta pe taică-miu, sus, în dormitor. A supt până la doi ani. "Domnu' Hăţiş, - chiar aşa i-a zis mareşalul Curţii, Domnu' Hăţiş - vă aduc un mesaj important din partea Majestăţii Sale. Este numai pentru ochii dumneavoastră, astfel că vă rog să nu comunicaţi nimănui conţinutul acestui mesaj."
 
Ia bunicul plicul, îl desface. Înăuntru - o foaie bătută la maşină, cu însemnul coroanei în colţul de sus. Stânga. Uite-o, pentru cine n-a văzut-o.
 
Ferditrei, ca şi fra-su, ca fiecare membru al familiei Hăţiş, avea mereu la el o copie xerox a mesajului primit de Grigore Hăţiş de la Regele Carol al II-lea. De rege erau semnate cele câteva rânduri. Le arătă, a nu-ştiu-câta oară, copia xerox.
- Citeşte tu, Dana, că tu ştii să citeşti bine, cu intonaţie.
 
Dana citi cu voce tare, înroşindu-se de emoţie:
"Majestatea Sa, din mila lui Dumnezeu Suveran al tuturor românilor, vă mulţumeşte cu această ocaziune pentru marele serviciu pe care l-aţi adus în folosul naţiunii române. Dvs., Domnule Hăţiş, sunteţi un adevărat Domn, singurul care merită acest titlu în România. Mă aplec cu respect în faţa Domniei Voastre."
 
Semnat - Carol al II-lea de Hohenzolern. Dat la Bucureşti, la Anul una mie treizeci şi şapte, în luna Martie, Ziua 3.
 
În clasă se lăsase liniştea. Dana, cu mâinile tremurânde, îi înapoie lui Ferditrei foaia cu mesajul.
- Mesajul e cât de poate de clar - continuă Ferdinand al III-lea, după ce scoase un suspin. Carol al II-lea se înclină în faţa adevăratului Domn al României, singurul - zice el - care are dreptul la acest titlu. Sin-gu-rul - silabisi Ferditrei -, aţi văzut scrisoarea. Aşadar însuşi regele se declară uzurpator şi declară, în scris, îl recunoaşte aşadar, pe Grigore Hăţiş ca Domn. El, Carol al II-lea, e suveran doar aşa, din mila lui Dumnezeu. Aşa cum îi dă tova de engleză 5, lui Liţă: din mila lui Dumnezeu. Că altfel nu merită, nu-i aşa? Nu e îndreptăţit la 5. Aşa şi Carol: recunoaşte chiar el, sub semnătură, şi e gata să accepte domnia celui îndreptăţit: bunicul meu. Se înclină, se pleacă în faţa lui. Îi declară supunere, cum se zice. Ce vreţi mai mult de atât? Poate exista un document mai clar care să ateste dreptul la tron al familiei Hăţiş? Ei? Ei?
 
Aşa era. De fiecare dată când le citea mesajul regelui, nimeni nu îndrăznea să obiecteze. Hârtia aceea le impunea respect. Orice ar fi zis ei sau oricine altcineva, hârtia vorbea de la sine. Glasul regelui - care răzbătea din rândurile dactilografiate, din stema ţării, nu aia cu brazii şi schela de ţiţei, ci aia cu vulturul, glasul lui Carol al II-lea care se închina în faţa adevăratului Domn, bunicul colegului lor de clasă, Ferdinand al III-lea de Hăţiş - le impunea un respect imens.
- Bunicu' a înţeles imediat ce zicea regele în scrisoare. Adică a înţeles ce am înţeles şi eu, şi Uscatu, şi Pârlea, şi lumea întreagă. De unde până atunci stătuse drepţi în faţa mareşalului Curţii, bunicul meu se tolăni pe o canapea. Şi nici măcar nu-l invită pe mareşal să se aşeze sau la un pahar de apă sau de vin. Nimic. "Îi transmiţi lui Carol al II-lea că am primit mesajul, aici, în casa mea de la Scroviştea. Şi că îi voi răspunde pe cale oficială."
 
Mareşalul, puţin cam încurcat, ţinu să precizeze ceva ce nu era scris, dar era parte din solia cu care fusese trimis: "Apreciind discreţia dvs., Majestatea Sa Carol al II-lea vă roagă să nu bateţi monedă pe chestiunea aceasta." Vedeţi, îl ruga, nu îi poruncea ca până atunci: "Grigore, sună cornul! Grigore, beleşte iepurele! Grigore, pune-l la proţap!" Nu. Îl ruga. Îi dădea toate drepturile, în afară de dreptul de a bate monedă. Cât timp va fi el, Carol, rege, numai chipul lui Carol va fi înfăţişat pe banii româneşti. După aceea, se subînţelegea: Hăţiş va intra în pâine. Va avea pâinea şi cuţitul. Va avea camarila lui. Ţiitoarea lui. Domeniile regale. Toate, toate, dar numai după ce va pleca el, Carol al II-lea. Din nou, chiar aşa, nescris, mesajul era clar: "Grigore Hăţiş, pregăteşte-te! Domnia nu e joacă, nu se predă aşa, ca buretele şi creta, de la elev de serviciu la elev de serviciu. Fii gata pentru momentul când va bate ceasul."
 
Abia mai respirau. Se putea auzi clasa a VI-a C, la capătul celălalt al coridorului, care avea muzica, cântând cu foc: "În apa cristalină / Un păstrăv se-e-e ju-u-u-ca...". Din când în când, intervenea ca solist Sârbu de mate, de alături, de la a VII-a A: "Minus cu minus dă plus, boule!" Vraja plutea pe deasupra băncilor, ocolea catedra goală, se furişa prin mânecile paltoanelor atârnate la cuier, lua mâna lui Liţă şi o punea pe umărul Danei, fără ca el sau ea să-şi dea seama. Erau colegi cu un moştenitor al tronului României! Că avea să domnească sau nu, asta era mai puţin important. Şcoala lor pregătea nu unu, ci doi viitori regi! Care şcoală mai era ca a lor?
 
Fără îndoială că, odată şi-odată, mai devreme sau mai târziu, Ferdidoiul va muri, fie vitejeşte, pe câmpul de bătălie, fie otrăvit de ilegaliştii pe care sigur că-i va oprima, că aşa făcuseră toţi regii. Va muri fie de gâlci, fie de pojar sau de scarlatină. Şi atunci va veni rândul colegului lor, Ferditreiul. Care Ferditrei îşi va aminti, desigur, de foştii lui colegi de clasă. Mai ales de cei care nu-i luaseră peste picior povestea. Şi îi va înălţa în dregătorii sau ministere cum le zicea acum, şi îi va pune directori la Fabrica de ciocolată sau de Eugenii sau de napolitane Dănuţ sau de Ci-Co. Sau şefi mari la Consiliul Naţional al Pionierilor. Ei, colegii lui de clasă, vor deveni camarila Regelui Ferdinand al III-lea. Toţi îi vor invidia şi se vor teme de ei.
 
Ferdinand al III-lea înota liniştit, ca peştişorul din corul clasei a VI-a C, spre sfârşitul poveştii:
- Respectuos, Mareşalul Curţii îl rugă pe bunicu' să primească - deocamdată, aş zice eu -, umilul dar al Majestăţii Sale: cheia casei în care însăşi Măria Sa petrecuse zilele cele mai fericite ale vieţii Sale când se ducea noaptea acolo. Cheia casei Lupoaicei. Acuma vedeţi că Lupoaica nu era doar de umplutură în poveste, nu-i aşa, Uscatule? O casă cu doi lei la intrare, Liţă, tu o ştii, şi tu, Dana, sper că n-a uitat-o nici Uscatu, că acolo am mers toţi patru la grupa mică şi la grupa mare. Alţi o mie de lei îi veneau bunicului prin mandat poştal. Lunar. Cu o mie de lei pe vremea aia puteai să cumperi toată producţia de ciocolată a ţării. Şi să-ţi mai rămână şi pentru portocalele pe care le vinde tac-tu pe sub tejghea, Pompilică. Puteai trăi regeşte, aşa cum merita familia noastră.
 
Da' bunicu' n-a lăsat serviciul la Scroviştea. Mai venea regele, mai împuşca mistreţi sau fazani sau vulpi sau căprioare. Dar niciodată n-a pomenit nici Regele, n-a pomenit nici bunicu' de scroafa aia care era să-l omoare. Şi nici de scrisoare, şi nici de casă. De nimic. Peste trei ani şi ceva, după ce făcuse multe prostii cu Lupoaica, cu oştirea, că n-o înarmase şi nu-i dăduse ordin în ce parte să tragă, Carol al II-lea a păţit-o cu unul Antonescu. Ăla a zis că ia el comanda, că e militar de carieră, şi că Regele să se ducă unde o vrea cu scroafa lui.
 
În graba plecării, că îl zorea Lupoaica la automobil, Carol al II-lea a uitat probabil de bunicul şi că-i promisese domnia. S-a dus val-vârtej. Nimeni nu l-a plâns. În '47, comuniştii l-au dat jos şi pe fi-su, Mihai I, cum îşi zicea. Când s-a dus bunicu' la Petru Groza, care era mare pe atunci, ca să-i dea domnia, că era postul vacant, Petru Groza i-a luat casa.
 
Trei luni a avut unde sta: la Jilava, poate chiar în celula în care bunicu-tău, Uscatule, aştepta zorii unei vieţi noi. L-a scos unul Maurer, care vâna şi el. Era mare, dar nu era chiar rege. Îl chema când mergea la Scroviştea, că n-avea încredere în ilegalistul care preluase ocolul lui bunicu'. Ăla, înainte de fiecare vânătoare, făcea şedinţă cu hăitaşii. Îi pregătea ideologic, zicea el, ca să ducă la îndeplinire în bune condiţiuni sarcina aceea de partid şi de stat. Ăia, enervaţi de la şedinţă, făceau întocmai: stăteau. Făceau scăpat vânatul pe lângă ei, nu mai ajungea în bătaia puştilor...
 
A fost bunicu-meu cu Maurer la vânătoare în toată ţara. Tot Maurer le-a dat o cămăruţă, cu tronul în curte, unde a locuit, ani de zile, familia regală Hăţiş, singura familie regală din România. Noroc că tata s-a însurat cu mama, care avea origine sănătoasă. Şi părinţii ei, adică bunicii mei dinspre mamă, aveau origine sănătoasă: bunică-mea de la Ograda făcuse opt copii. Maică-mea era cea mai mică. Mai lucra şi la APACA. Şi, când s-a născut frate-miu, le-a dat la bloc, în Ţiglina 6, ca să aibă Liţă cu cine să joace fotbal la "Troiţă".
 
Liţă umflă pieptul, mândru că intrase şi el cumva în povestea asta, şi că era în anturajul unui viitor rege. Dana simţi, în sfârşit, palma lui pe umărul ei stâng, dar nu zise nimic. Pompilică mormăi, fără să-i dea nimeni vreo atenţie: "Mai pupi tu portocală de la mine!" Ce era felia aia de portocală, pentru care Pompilică îţi scotea ochii luni de zile, faţă de prietenia şi bunăvoinţa pe care viitorul rege le-o arăta lor, colegilor lui! Camarilei lui!
 
Sunase de recreaţie tocmai atunci când Ferdinand al III-lea îşi terminase povestea. Şi-aşa, nimeni nu simţea că mai trebuie să adauge ceva. Vraja se rupsese, şi Liţă îşi luase mâna de pe umărul Danei, cu regretul că o oră liberă e întotdeauna mai scurtă decât orice altă oră, chiar decât ora de Educaţie fizică.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer