Capitolul 4 - Vocaţie de autor (partea a-III-a)

Pe vremea aceea, când încă nu-şi găsise vocaţia de autor, îi plăcea nespus numele lui. Zidaru Liţă. Ultimul la catalog. Singur pe pagină. Dacă nu dădea ultima filă, învăţătoarea nici nu-l striga. Era ca şi cum nu era acolo. Nevăzut. Invizibil. Dar cum încerca s-o tragă de codiţe pe Dana, colega din banca din faţă, sau să povestească meciul de la televizor cu Ferdinand al III-lea, vecinul lui de bancă, devenea imediat din invizibil, vizibil: "Zidaru, de scris nu scrii, de cântat în cor nu cânţi, mama ta n-a venit, ca toate mamele, la şcoală, de 8 Martie, eu una îţi spun, să n-avem vorbe: nu treci clasa! Doi!"
 
Cu Ferdinand al III-lea era vecin de bloc. Dinastia lor locuia la scara A, ei, Zidarii, locuiau la C. Fuseseră colegi la grădiniţă, acum erau colegi de bancă. Ferdinand cel mare, Ferdinand al II-lea Hăţiş, era într-a III-a. Botezându-i astfel, tatăl Ferdinanzilor, Domnul Visarion Hăţiş - moştenitor al unui dosar voluminos, cu un tată, Grigore Hăţiş, săltat de securişti chiar de pe tronul din baie, pe motiv că a crescut cocoşei, hrănindu-i cu sudoarea poporului, în pivniţa casei pe care i-au luat-o cu acea ocazie - stabilise clar succesiunea la moştenirea aceea, pentru cazul în care s-o întoarce roata. Visarion Hăţiş îşi botezase primul născut Ferdinand al II-lea, ca pe întregitorul de ţară şi neam. În mod absolut firesc, al doilea fiu, colegul lui de bancă, primise numele de Ferdinand al III-lea. Lumea îi zicea în continuare Domnul Hăţiş, deşi el nu domnea nicăieri. Mătura prin Piaţa Domenii, ziua, şi asculta "Vocea liberă", seara, ca să ştie când să dea Comunicatul important pentru ţară, prin care să anunţe restaurarea dinastiei, prin Ferdinand al II-lea, şi postul vacant de măturător ajutor din Piaţa Domenii.
 
Deşi continua să umple caietele tip cu litere de tipar, în schimbul cărora căpăta, mereu, note proaste la Scriere, reuşise să le înveţe pe toate să le pronunţe în cuvinte şi, în sfârşit, să le citească. Începuse să împrumute cărţi de la biblioteca şcolii sau de la Biblioteca publică "Alexandru Odobescu". Citea la nimereală, orice îi cădea în mână. Sau, dacă alegea cărţile din raft, le alegea după numele autorului. N-ar fi citit niciodată o carte de autori ca Ion Brad, Ion Popescu, Viorel Ionescu sau Gheorghe Popa. Dar fremăta de nerăbdare să citească pe Alexandre Dumas, tatăl şi fiul. Îi pronunţa aşa cum pronunţau toţi cei de seama lui, citind toate literele, aşa cum vorbeau de Cavalerul Pardalian, de Căpitanul Lagardere sau de muşchetarul D'Artagnan, cel care o dovedea mereu pe Miladi, care, deşi era frumoasă şi s-ar fi putut însura cu ea, avea un caracter rău care o strica. Îl atrăgeau autorii cu nume neobişnuite, cum nu aveau colegii lui de clasă sau cum nu apăreau la avizierul scării, pe lista cheltuielilor de întreţinere. Nume ca Alexandru Şahighian, Felix Aderca, Ion Popescu-Puţuri, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Paul Niculescu-Mizil, Ion Ionescu de la Brad, Anatol France, Edmondo De Amicis. În felul acesta, ajunsese să citească şi cărţi din colecţia "Ştiinţa pentru toţi", şi poveşti, şi Cuvântări la Congresul al-nu-ştiu-câtelea, şi sfaturi pentru cultivarea porumbului sau a cartofilor timpurii, şi cărţi poliţiste, şi cărţi în care pionierii sovietici îi păcăleau urât pe hitleriştii invadatori sau ajutau bătrânii neputincioşi să-şi ducă zilele sau sacoşile cu legume, sau să treacă strada, şi cărţi cu bandiţii care luptau cu puterea populară în munţi, până când aceasta îi dovedea, şi cărţi în care exploratorii sovietici ajungeau aproape de Polul Nord, dar nu mai puteau de frig şi de dorul patriei şi se luptau cu urşii şi cu noaptea polară care acolo ţinea şase luni rele; puterea sovietică rămânea acolo, dincolo de Cercul Polar, neclintită, ca o stană de gheaţă, dar fără electricitatea de care vorbea, în altă carte, un autor cu nume foarte frumos, Vladimir Ilici Lenin, întrebându-se "Ce-i de făcut?"
 
Nu numai că acum cuvintele luau şi pentru el forme sonore, aşa cum se întâmplase cu poveştile citite de mama lui, dar ele se transformau în imagini, care se compuneau în mintea lui: ogoare cu cartofi pe care pionierii îi curăţau de gândacii trimişi de capitaliştii americani din statul Colorado; atomi lucrând în slujba păcii; banchize polare, pe care numai focile şi exploratorii sovietici îşi dădeau întâlnire; castele minunate, în care Ileana Cosânzeana îl aştepta pe Făt Frumos şi venea mai întâi Zmeul Zmeilor; păduri întunecoase, în care doar într-un loc puteai găsi Salăţile Ursului, şi prin care trebuia neapărat să răzbaţi ca să ajungi la locul unde se băteau munţii în capete; păsări uriaşe, care puteau lua în cioc o fată din poporul nostru, dacă povestea era de autorul Petre Ispirescu, sau din poporul hitlerist, dacă povestea era de autorii Fraţii Grimm.
 
Îşi dăduse seama că întotdeauna imaginea castelului, produsă în mintea lui, nu era cea desenată în cartea de poveşti, ci clădirea grădiniţei la care mersese, împreună cu Ferdinand al III-lea, timp de doi ani. Era de fapt casa bunicului Ferdinanzilor, Domnul Grigore Hăţiş bătrânul, casă în care până şi nepotul său intra cu sfială. Totul rămăsese acolo ca atunci, înainte de a fi dat jos de pe tron. Până şi tronul mai exista, înconjurat de oliţe. El şi Ferdinand al III-lea îşi deşertau acolo cocoşeii, mai des decât simţeau nevoia, numai din plăcerea de a cere voie educatoarei: "Tovarăşa, ne daţi voie până în sala tronului?", şi de a auzi vuietul apei, după ce trăgeau de o sârmă groasă, cam ca sirena lui Vasile Roaită despre care aflaseră că s-a jertfit pentru cauza muncitorilor, ca să nu mai trăiască ei în bordeie fără chiuvetă şi fără W.C. cu tron.
 
Ileana Cosânzeana sau Fata Împăratului Roşu sau Tatiana, comsomolista din Tânăra Gardă, care arunca în aer trenurile hitleriste încărcate cu muniţie, cu curaj şi ceva dinamită erau, întotdeauna, Dana, o fetiţă cu părul ca spicul grâului, cu faţa ca spuma laptelui, care învăţa şi bine şi care stătea în faţa lui, ca exemplu, în bancă, şi pe care o lăuda mereu tovarăşa învăţătoare că are unghiile mereu tăiate şi bentiţa apretată. Iar tovarăşa, tovarăşa era mereu Zgripţuroaica, Muma-Pădurii, sau Miladi, care - doar-doar să nu se însoare el cu Dana, Fata Împăratului, şi să nu pună el mâna pe jumate de împărăţie -, îl punea la cazne grele, din care n-ar fi scăpat dacă Ferdinad al III-lea - fiul cel mai mic şi cel mai viteaz al împăratului Hăţiş - nu ar fi dat fuga să-i aducă, de peste şapte mări şi ţări, apa vie, renunţând pentru asta şi la recreaţia mare.
 
Hitleriştii sau duşmanii poporului nostru, care se ascundeau în munţi şi apăreau numai ca să-i ţină calea, cu viclenie, lui Lazăr de la Rusca, erau derbedeii aceia din a VI-a, care îi vămuiau pe ei, piticii din a I-a, de sandviciuri sau de banii de "Eugenia", fără să ştie că atentează la un moştenitor de tron, la o fată de împărat cu ochii de matostat sau la el, Făt-Frumos, explorator polar, locotenent de securitate, căpitan al bătrânei carapace la nici opt ani şi, pe deasupra, fruntaş în întrecerea socialistă şi secretar de partid la secţia "Sculărie".
 
Ajungea uneori la cuvinte pe care nu le înţelegea. Dădea fuga, cu două degete pe sus, la tovarăşa învăţătoare. "Ce înseamnă, tovarăşa, iordan?" Dânsa întreba, întotdeauna, mai întâi clasa:
- Ia să vedem copii, cine ştie ce înseamnă iordan?
- Să ne zică Liţă unde l-a găsit, sărea câte unul.
- "Nu mai umbla cu iordanul" - citea Liţă, plin de importanţă, din carte.
- A, e uşor - sărea Dana -, e un fel de ghiozdan, cu care umblau copiii la şcoală, înainte, când nu existau ghiozdane.
- Ba nu, sărea unul Pompilică, care mânca mereu napolitane, şi nu mere, ca majoritatea copiilor. Tat-su vindea la aprozar, şi cam fura la cântar. Iordanul e un fel de măr, cum ar fi ionatanul.
- E un iatagan turcesc, dar mai ascuţit, se băga în vorbă şi Ferdinand al III-lea, cam în silă. Nu-i avea la inimă pe turci, pe motiv că întârziaseră cu atâtea secole instaurarea regalităţii în ţara lui.
- E un băiat rău, cum ar fi Pârlea de la noi din clasă, cu care chiar dumneavoastră aţi spus să nu ne jucăm şi să nu facem ca el. Că nu-şi taie unghiile, vorbeşte urât cu fetele şi zice pupă-mă undeva, ştiţi dumneavoastră, tovarăşa, că ne-aţi zis să nu repetăm că ne plezniţi.
 
Pârlea mârâia un "îţi arăt eu la pauză, Uscatule!", făcând şi un gest urât cu degetul, cam aşa cum făceau femeile sovietice când erau supărate pe hitlerişti şi aceia se uitau în altă parte.
 
După ce-i lăsa să-şi bată capul în fel şi chip, Tovarăşa le spunea că Iordanul era o apă dintr-o ţară străină, din care dacă luai o cană cu apă şi umblai cu ea în mână, înseamnă că vrei să înşeli pe cineva şi nu era frumos.
 
Pompilică nici nu-şi dădea seama că el fusese cel mai aproape de răspunsul corect. Ferdinand al III-lea ar fi vrut să ştie dacă nu cumva ţara aceea era Turcia, şi dacă mai avea sultan în Poartă. Dar, din ce spunea Tovarăşa, situaţia era cam încurcată cu ţara prin care trecea Iordanul, căreia unii îi mai ziceau Palestina, alţii îi ziceau Israel, iar alţii ziceau că nici măcar nu era o ţară. Dana se înroşea toată, pentru că nu ştiuse. Şi doar învăţa până seara târziu şi avea numai "foarte bine" la toate, până şi la muzică şi la educaţie fizică! Să nu ştie ea că Iordanul e o apă cu care nu e frumos să umbli!
 
Tovarăşa îi punea să-şi noteze cuvântul respectiv în caieţelul "Vocabular", lucru pentru care toţi îl urau pe Liţă. Dana însă îl lua deoparte, îi dădea jumătate din pacheţelul ei de mâncare, şi-l ruga să nu mai spună la nimeni, numai ei, cu o zi înainte, despre ce cuvânt avea de gând să întrebe. Ca să-l înveţe acasă şi să nu se facă de râs, ca Pompilică sau ca Uscatu sau ca Ferdinand al III-lea.
 
Alteori, după ce întreba clasa şi nimeni nu ştia ce însemna cuvântul adus de Liţă, Tovarăşa uita să le explice înţelesul, şi îl privea pe Liţă mai urât ca de obicei . El se mira că unii autori foloseau cuvinte pe care nici Tovarăşa nu le înţelegea. De ce le mai scriau autorii acolo, dacă nu le înţelegea nimeni? Unele erau aşa de lungi încât, atunci când ajungea la sfârşitul lor, le uita începutul. Le citea de trei-patru ori, le silabisea, îşi stâlcea limba pronunţând cuvinte ca: promiscuitate, mercantilism, vivipar, convivialitate, contextualism, segregaţionism. Dar şi cele scurte, cum ar fi lax sau vagin sau dorn sau foetus erau uneori misterioase şi îl umpleau de aceeaşi ciudă amestecată cu respect pe care o simţea ori de câte ori nu înţelegea ceva. După astfel de momente, lovea mingea cu sete, marcând goluri de pomină, şi nu mai citea vreo săptămână.
 
Care-va-să-zică, se gândea, nu e de ajuns să citeşti un cuvânt, mai trebuie să-l şi înţelegi! Iar unele cuvinte, mai fudule, aveau şi mai multe sensuri. Nu le ajungea unul! Culmea! Tocmai cele mai scurte aveau, de obicei, mai multe înţelesuri! Cot de râu, cot la mână. Pluralul - multiplu, cum le explicase Tovarăşa - când coate, când coţi, când coturi. Rolul era şi la teatru, ca să ştie fiecare când e rândul lui să vorbească, şi când zugrăveai pereţii că se afumau de la aragaz când caloriferele erau reci. Ăsta era rolul aragazului, din toamnă până în primăvară. Să joace rolul caloriferului. Toc era şi la scris, dar şi la uşă. Ba, încă şi la pantofi! Sărăntoc era unul care avea tocurile tocite. Mic era şi Vasilică, care abia ajungea să scrie pe pupitru cu briceagul, dar mic mâncai şi la 1 Mai şi la 23 August. Dacă defilai şi dacă apucai. Mici şi ale naibii cuvintele astea!
 
După câţiva ani - ani în care trecuse clasa în mod inexplicabil, adică nimeni nu putuse să-şi dea seama cum, poate tocmai pentru că se interesa de înţelesurile cuvintelor, şi nu pentru că le scria mereu "ca la carte", cu litere drepte şi nelegate, spre disperarea învăţătoarei -, în clasa a IV-a, citise, cu totul întâmplător, o Prefaţă. Mai toate cărţile aveau prefeţe, dar până la acel moment nu le dăduse importanţă. Dacă însuşi autorul cărţii respective nu pusese Prefaţa la un loc cu restul romanului sau poeziilor, dacă n-o semnase el, ci îl pusese pe altul să o semneze, nu însemna altceva decât că da, era ea acolo, dar nu trebuia neapărat citită. Cel care semna prefaţa aceea scria despre autor şi despre carte. O idee bună - îşi zise. Cine era grăbit, nu mai trebuia să citească toată cartea. Citea numai şapte pagini sau câte avea prefaţa, şi afla totul. Nemaivorbind de faptul că afla astfel unele lucruri despre care nu era vorba în carte: unde copilărise autorul respectiv, cine-i erau părinţii, colegii de şcoală, ce cărţi citise, ce studii făcuse, cu ce se ocupa, ce răsunet avuseseră cărţile sale anterioare, dacă luase premii literare.
 
Această descoperire îl umplu de fericire mai mult decât ar fi făcut-o o victorie a Stelei, echipa lui preferată, într-un meci internaţional. Începu să citească prefaţă după prefaţă. Biografie după biografie.
 
Curios, se întoarse la o carte pe care o citise prin clasa a II-a, Aventurile lui Huckleberry Finn, de autorul Mark Twain. Acesta, deşi american, era lăudat de prefaţator ca fiind un maestru al ironiei, al luării în derâdere a falselor titluri nobiliare, a romanelor de aventuri, în care evadarea însemna întotdeauna săparea unui tunel pe sub pământ, pe unde evada sau era scos prizonierul. Şi câte şi mai câte. False titluri nobiliare? Adică, ducele nu era duce şi regele nu era rege? Şi Jim, negrul Jim, fugit de pe plantaţie, prins şi încarcerat, cum ar fi putut fi salvat de Tom şi Huck, dacă nu prin săparea unui tunel pe sub pământ până la magazia în care fusese închis? Cum?
 
Citi din nou cartea. O mai citise de trei ori, dar niciodată nu văzuse niciun pic de ironie din partea autorului. Dar acum, după citirea prefeţei, nu putea decât să-i dea dreptate prefaţatorului. Negrul Jim, ajuns la o cunoştinţă a proprietarului său, era, ce-i drept, ţinut acolo închis într-o magazie. Dar putea să iasă oricând, dând un brânci uşii din scânduri, încuiată doar cu o sârmă. Primea mâncare de trei ori pe zi. Şi nici nu era scos la muncă. Dacă ar fi fost după el, că se înţelegea că nu-i prea plăcea să muncească, ar fi stat acolo, închis, tot restul vieţii. Numai din dorinţă de aventură Tom Sawyer îi pune la cale evadarea: sapă tunelul, "împrumută" cearceafuri pe care le transformă în funie, doseşte mâncare şi o pune deoparte pentru noaptea evadării. Aşadar, negrul Jim, care putea pleca oricând dacă voia, e legat fedeleş de Tom tocmai pentru a putea fi salvat din captivitate. În loc să-l scoată frumuşel şi negru pe uşă, e silit să se târască prin tunel şi să se umple de praf, albindu-se. Cum de nu înţelesese încă de la început ironia autorului Mark Twain? De ciudă, înscrise trei goluri în cinci minute şi se ţinu departe de cărţi timp de o săptămână. Departe de lectură, mai bine zis, că de cărţile de şcoală se ţinea deoparte oricum.
 
După o săptămână, în care portarii echipelor adverse de pe terenul de la "Troiţă" strigau furioşi că a înnebunit Liţă Zidaru, că-i rupe-n figuri, trăgând cu toată forţa, se întoarse la citit. Nu întâmplător, luă din nou în mână cartea autorului spaniol Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha. Cartonată. Ediţie de lux. Învelită în mătase galbenă. Cu gravuri, că aşa le zicea la pozele acelea, nu ştia de ce; poate pentru că nu erau colorate. O citise prima dată tot prin clasa a II-a. De data asta citi şi prefaţa. Că autorul - zicea în prefaţă - tratează cu ironie şi ia în derâdere cavalerismul acelor vremuri, în care se ajungea la dueluri sau adevărate războaie, pentru apărarea onoarei unei domniţe sau pentru nu mai ştiu ce ochiadă aruncată aiurea spre vreo doamnă de la curtea nu ştiu cărui rege. Că morile de vânt existau numai în închipuirea lui Don Quijote, care le inventa doar ca să aibă cu ce să se lupte. Că de aceea era Sancho Pancha aşa de îndărătnic, nu că ar fi fost leneş sau altceva. El, Sancho, nu vedea decât nişte pale de moară, acolo unde stăpânul său, de pe mârţoaga Rosinanta, vedea duhuri viclene, cu Dulcineea visurilor lui în braţe, care trebuiau răpuse. La naiba, se gândi, situaţia era cam aceeaşi la autorul acesta spaniol, ca şi la acela american. Şi într-un caz şi-n celălalt, autorul scrisese la mişto, şi el, neînţelegând, luase lucrurile la propriu. Scutierul acela, sau argat, rândaş, arpacaş, ce era Sancho, înţelesese mai mult decât el. El urmărise cu sufletul la gură luptele, îi ţinuse pumnii lui Don Quijote, fusese gata să intre în luptă alături de el şi nu observase că duşmani n-avea, iar Dulcineea sa era o hangiţă grasă şi puturoasă, care nu se gândea la aventuri galante, şi nici să fie salvată din braţele demonilor nevăzuţi, ea având şi-aşa destul de multă bătaie de cap cu muşteriii în carne şi oase care o ciupeau de buci şi dădeau să plece fără să plătească.
 
Autorii prefeţelor, care-şi ziceau uneori şi critici, hotărau aşadar ce a vrut sa spună autorul, cum trebuia înţeleasă cartea lui, dacă e valoroasă sau nu. Erau un fel de arbitri, îşi zise. Părerea lor era suverană. Dacă ei ziceau că o carte era proastă, însemna că era proastă, nu mai încăpea discuţie. Dacă ei scriau în prefaţă că autorul a vrut să spună asta, asta era. Nu aveai voie să înţelegi altceva. Criticii aceştia erau ceva mai blânzi cu autorii români, decât cu autorii străini care nu se născuseră la noi în ţară şi nu cunoşteau limba română. De aceea ei scriau în limbi străine, iar alţii le traduceau cărţile. Numele traducătorilor era scris mai mic, nu apărea pe copertă, ceea ce i se părea o mare nedreptate faţă de aceşti scriitori. Dacă autorul român era la prima carte, şi încă nu murise, criticul aştepta următoarele cărţi, aşa scria el în prefaţă, ca să se convingă de talentul respectivului autor şi ca să vadă unde să-l aşeze în peisajul literaturii române. Oare dacă ar fi scris că volumul respectiv e prost, l-ar mai fi cumpărat lumea? Adică, nu lumea care cumpăra cărţi aşa, aiurea, la întâmplare, ci oamenii care citeau prefeţele, chiar acolo, în librării, înainte de a se hotărî ce carte să cumpere. Cumpără oare cineva cărţi proaste? Precis că nu.
 
Nu prea avea cu cine să discute toate astea. Maică-sa era prea ocupată cu gătitul şi cu trasul la maşină. Mai lucra pentru vecini, pe o maşină Singer veche de când lumea, ba un cearşaf, ba un capot, ba un petic în turul pantalonilor. Taică-său citea destul de mult, dar numai "Sportul". Totul, inclusiv comentariile de la campionatele de ping-pong sau tenis de masă, cum i se mai zicea. Cărţi? Citise vreo două la viaţa lui, era de ajuns.
 
Ferdinand al III-lea, cu tot rangul lui de al doilea succesor la tron, era cel mai înţelegător când el, Liţă, aducea vorba despre cărţi. Citea şi Ferditrei mult, dar numai cărţi în care era vorba despre domnitori şi regi, şi despre cum se luptau ei să ajungă la putere numai şi numai pentru binele poporului care, fără ei stând pe tron şi adunând biruri, ar fi dus-o rău şi ar fi fost cotropit de poporul hitlerist sau de poporul turc sau alte popoare vrăjmaşe. Când murea vreun rege sau vreo regină, - că împărat avea acum numai Japonia, iar împăraţii Japoniei mureau rar -, în familia Hăţiş se discuta aprins despre trimiterea unui mesaj de condoleanţe, ca de la casă regală la casă regală. Deplasarea la faţa locului de înmormântare era exclusă: Domnul Visarion Hăţiş n-ar fi putut lăsa nemăturată, atâtea zile, Piaţa Domenii. Statul român trimitea la funeralii impostori ca Manea Mănescu, sau Gogu Rădulescu. Hai, la moartea, destul de frecventă, a secretarilor generali ai P.C.U.S., era normal să meargă Ceauşescu, că şi ei, sau, mă rog, urmaşii lor aveau să vină la moartea lui. Dar la moartea unui rege, unui rege! să trimiţi tocmai pe aceia care le uzurpaseră tronul? Era inadmisibil!
 
După ce citise o carte despre familia Borgia, despre unii regi blestemaţi să moară aşa, din senin sau din otravă, unul după altul, despre vieţile unor Doamne şi Domniţe trecute prin viaţa Domnitorilor patriei noastre, Ferdinand al III-lea se îngrozise:
- Liţă, dacă mă vezi vreodată cu spume la gură, chemi imediat Salvarea. Le spui că sunt otrăvit, ca să ştie cum să mă salveze. Mergi şi tu cu mine, la Urgenţe, şi nu laşi pe nimeni să se apropie. Să ştii că dacă venim la putere, adică, mă rog, frate-miu, dar şi eu o să fiu atunci prinţ moştenitor, nici n-o să trebuiască să mai înveţi sau să cânţi la cor. Te fac ce vrei tu: şef la Aprozar, în locul lui tat-su lu' Pompilică, sau bibliotecar, că tot îţi plac ţie cărţile, sau chiar directorul şcolii. Să vedem ce-ar mai zice atunci învăţătoarea!
- Măi Ferditrei, mai bine paharnic, să gust, înainte de a bea tu, orice pahar cu Ci-Co. Sunt gata să mă sacrific pentru tine. Aş bea la Ci-Co...
- Păi tu crezi că domnitorii sau regii beau Ci-Co? - făcu Ferdinand al III-lea, cu dispreţ. Noi bem numai şampanie şi mâncăm numai icre negre...
- Ba voi beţi sângele poporului - se băgă în vorbă Uscatu, care până atunci scria pe bancă, liniştit, "Nu bombelor cu neutroni!". Dacă nu vă dădea jos Republica Populară, n-am mai fi învăţat noi în şcoala asta luminoasă, cu băncile astea noi, lăcuite...
- Da, n-ai fi avut tu pe ce să scrijeleşti cu briceagul, Uscatule - îl ironiză Ferdinand al III-lea.
- Ce, e banca ta? - se apără Uscatu. E bunul întregului nostru popor.
- Şi vila voastră e tot a întregului popor? Lasă că mi-a spus tata de ce nu v-a dărâmat - zise cu năduf Ferditrei.
- De ce, de ne-ce, nu e treaba ta.
- O să beau şampanie, dacă nu aveţi Ci-Co la curtea regală - zise şi el, Liţă, ca să curme cearta. Pe Uscatu ce-l faci?
- Pe el îl fac ilegalist, ca pe bunicu-său. Că de-aia nu le-a dărâmat casa când s-a construit Ţiglina 6. Aşa mi-a spus tata. Că dacă am ilegalişti, am motiv să dau decret de înfiinţare a Siguranţei statului, că acum avem doar Securitate, şi ăia nu luptă contra ilegaliştilor, că doar Securitatea e făcută din ilegalişti. Şi ţi-l bag pe domnul elev Uscatu la Jilava, să se înveţe dumnealui să mai uneltească împotriva Casei regale.
 
Uscatu se cam sperie. Va-să-zică Ferdinanzii să se lăfăie la Palat, Liţă să bea şampanie, şi el la Jilava! Ca bunicu-său, pe pâine şi apă, cum îi povestise acesta. Păi, nu era deloc corectă restauraţia asta dacă ajungea la zdup, cum ajunsese el!
 
Îi mai povestise bunicu-său cum, pe când era la Jilava, în celula vecină fusese adus Nicolae Ceauşescu. Încercase să vorbească cu el, dar nu era chip să priceapă ce zice. Parcă ar fi avut prune în gură. I-a bătut atunci în perete, în Morse: "Tovarăşe, nu mai pot răbda, m-au bătut, sunt înfometat, sunt bolnav de plămâni, spune-mi te rog: mai e mult până să se arate zorii lumii noi?" Iar Ceauşescu i-ar fi răspuns, tot în Morse, dacă bunicul său nu minţea: "Taci şi rabdă, tovarăşe, nu mai e mult!"
 
Precizarea aceasta - povestea bunicul lui Uscatu - îi dăduse puterea să reziste până când a venit 23 August, i-a redat libertatea şi i-a dat vila şi un post în Comisia Centrală de Revizie a Partidului. De atunci l-au dat jos de două ori şi l-au repus în funcţie doar o dată. Dar vila nu i-o luaseră, şi nici nu-l demolaseră. Era la pensie şi nu înceta să povestească felul în care a rezistat în închisorile burgheze datorită indicaţiei precise a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.
- Băi Ferditreiule, de unde şi până unde să domniţi voi? - îl zgândărea atunci Uscatu.
 
Asta şi aştepta Ferdinand al III-lea. Să fie stârnit. Să i se dea prilejul să spună, a nu-ştiu-câta oară, povestea dragă familiei Hăţiş. O poveste pe care Domnul Visarion Hăţiş, tatăl Ferdinanzilor, o spunea oricui voia să o asculte, printre tarabele cu roşii sau pătrunjel sau cartofi categoria a II-a din Piaţa Domenii, actualmente 7 Noiembrie. Pe care o spunea mereu şi Doamna Sulfina Hăţiş, regina mamă, că aşa cerea să i se spună, la APACA, unde lucra. O poveste cu care Ferdinanzii, al doilea şi al treilea, Ferididoi şi Ferditrei, îi lăsau cu gura căscată pe colegii lor de clasă. Pe el îl fascina întotdeauna când o auzea. La fel cum îl fascinau aventurile muşchetarilor care erau toţi pentru unul şi unul pentru toţi, aventurile cireşarilor, care descopereau peşteri de care nu ştia nimeni, sau aventurile unei regine, pe numele ei Margot, care avea mai mulţi prieteni, cu care se simţea bine, dar pe rând. Îşi dădea seama că orice carte îl atrăgea cu povestea ei. Nu cu descrierile de natură sau cu descrierea personajelor, care erau şi ele frumos scrise, cu aceleaşi litere, dar pe care le sărea întotdeauna, ca să reia cititul de acolo de unde continua firul acţiunii.
 
Dar, la urma-urmelor, ar fi prea târziu pentru povestea pe care Ferdinand al III-lea le-o spusese, a câta oară, în ora liberă de Botanică, în clasa a V-a, chiar lângă banca lor. A lui şi a lui Ferditrei. Aşa că...