Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Autorul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul 4 - Vocaţie de autor (partea a-II-a)


Laurenţiu Orăşanu

04.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ar fi fost posibil ca Autorul, ca reprezentant al viitorului val în literatura română, un val care urma desigur să fie catalogat, interconexat cu alte curente şi valuri făcute de generaţiile anterioare, să înceapă să scrie direct pe calculator. Apăruseră, de curând, calculatoare mai mici, nu din acelea uriaşe care ocupau întreg parterul centrelor de calcul de întreprindere, centrală industrială, judeţ sau minister. Nu din acelea care necesitau climatizare, pentru că se încălzeau mai ceva decât centralele termice de cartier. Nu din acelea care înghiţeau zeci de cutii de cartele perforate, pregătite de armate de operatoare-perforatoare (sau "găuritoare", cum li se zicea în folclorul informaticii româneşti) ca să scoată un raport de o singură pagină. Nu, apăruseră calculatoare mici, pentru uzul personal, puţin mai mari decât o maşină de scris, cu o claviatură similară, cu ecran pe care puteai să vezi ce baţi, şi pe care îl puteai pune pe birou, la fel ca dactilografele. Lumea dactilografelor le privea însă cu neîncredere. Aveau butoane (calculatoarele, nu dactilografele) pe care trebuia să înveţi să apeşi ca să realizezi funcţii complicate, veneau cu un limbaj înfricoşător, care cuprindea cuvinte de neînţeles, cum ar fi fişier, sistem de operare, meniu. Şi nu numai atât, erau o mulţime de cuvinte englezeşti de învăţat: ca să ştergi trebuia să apeşi pe tasta Delete, ca să dai retur de car trebuia să apeşi pe Enter, ca să te duci la capătul rândului, fără să avansezi carul, apăsai Home. Mult prea complicat pentru ele! Se opuneau îndârjite acestei invenţii inutile, menite doar să le amărască viaţa. Nu erau singure. Când se plângeau că nota de plată la telefon sau la lumină, sau la gaze era exagerat de mare, toţi primeau acelaşi răspuns: "A greşit calculatorul". Înjurau cu toţii, regretând faptul că această cibernetică nu rămăsese ceea ce era ea în anii '50 şi '60, adică o ştiinţă obscurantistă folosită de capitalişti pentru exploatarea clasei muncitoare. Acolo, la ei. Iar scriitorii, dintre care mulţi nici măcar nu îşi băteau textele la maşină, nu păreau nici ei dispuşi facă pasul la calculatoarele personale.
 
Biografii mai considerau şi faptul că Autorul va fi la început sărac, ca mai toţi autorii, şi nu va avea bani pentru a cumpăra un astfel de calculator. Mai târziu, când va fi consacrat şi publicat în ediţii de masă, când va câştiga suficient ca să-şi poată cumpăra o Dacie, sau chiar un Aro pe motorină, cu aprobare specială, când va lua masa la Capşa, sau la Mignon, când va sta luni întregi la Mogoşoaia, sau la Pelişor, sau la Neptun, în aşteptarea inspiraţiei şi a împrumutului de la Fondul literar, atunci da, poate că Autorul va scrie direct pe calculator.
 
Autorul văzuse şi el calculatoare din acestea. Aveau şi la ei, la ADP, la Serviciul Financiar-Contabilitate şi la Serviciul Salarizare. Auzise că şi directorul general ţinea unul pe birou, aşa, de impresie. Calculatoarele astea mici şi personale făceau mai puţin zgomot decât cele mari, dar se stricau la fel de des ca alea. Industria românească lucra din plin numai şi numai pentru a le înlocui plăcile defecte. Lui, Autorului, nu-i era de învăţatul comenzilor şi cuvintelor alea în engleză. Ar fi suportat şi bâzâitul ventilatorului. Poate că ar fi economisit suficient la fiecare chenzină, timp de 20 ani, ca să poată să-şi cumpere aşa ceva. Altceva îl deranja. Ceva la care biografii nici nu se gândiseră. Dacă ar scrie direct la calculator, unde ar mai fi pagina lui de manuscris? Pagina aceea de caiet, cu modificările succesive pe care desigur le va face, ca un perfecţionist ce era. Modificări esenţiale pentru biografi, care le analizează, le compară, trag concluzii. Modificările, versiunile sunt pâinea lor. Nemaivorbind de notele lui de pe margini, din care biografii ar fi putut trage concluzii foarte importante privind întâmplări mărunte sau importante din viaţa lui, a Autorului, cum ar fi scorurile din Divizia A la fotbal sau serialul TV preferat. De aceea, se gândea el, nu va scrie niciodată direct pe calculator.
 
Rumegând astfel de gânduri, Autorul demonstra perspectivă, grijă pentru cariera pe care o îmbrăţişase. Conştientiza. Se pregătea. Studia mediul - mediul literar, fireşte. Îşi evalua mâna. Dreapta, fireşte, pentru că nu era stângaci. Cu dreapta avea să scrie. Trăgea concluzii. Voi face aşa, şi nu altfel. Îşi pregătea "pozele": poza pentru lansările de carte, când va semna autografe; poza pentru întâlnirile cu cititorii din mediul sătesc; poza pentru întâlnirile cu studenţii; şi, bineînţeles, poza de pe coperta cărţii.
 
Preocupările sale nu erau mult diferite de cele de dinaintea descoperirii vocaţiei. Continua să joace fotbal, să nu înveţe la şcoală, să nu-şi facă temele de casă, să se joace cu Viorel, cu Uscatu şi cu fraţii Ferdinand. Mai târziu, după ce se angajase la ADP, la Spaţii verzi, lucra cu aceeaşi râvnă cu care lucrau toţi cei din jurul lui. Dar atitudinea lui se schimbase. Când era înjurat la fotbal sau mustrat că nu învăţase sau că îşi murdărise uniforma sau că n-a udat răsadurile şi s-au ofilit, nu mai riposta, cum riposta înainte de a-şi descoperi vocaţia. Era dreptul celorlalţi să-l ironizeze, să-l critice, să-l înjure. Aşa se întâmplă oricărui autor. Iar el, ca orice autor, în momentul când pusese pixul jos, îşi încheiase misiunea. Nu mai avea voie să spună nimic. Vorbeau atunci ceilalţi; părerile lor erau suverane. Orice ar fi spus el nu ar fi avut nicio valoare. Aşa cum el devenise, dintr-odată, autor, toţi ceilalţi erau acum, pentru el, cititori. Sau critici. Trebuia să-i respecte şi pe unii, şi pe alţii. El fără ei nu putea nicicum să existe. Ei erau oglinda în care el sau, mai bine zis opera lui se va reflecta. Cutia viorii sau sala de concert, în care sunetele produse de arcuşul său vor rezona. Straturile sau ghivecele ornamentale din parcuri, în care răsadurile puse de el se vor prinde şi vor înflori. Ei, cititorii, constituiau mulţimea care îl va duce pe umeri, spre glorie, aşa cum ducea portretele Tovarăşilor la defilări şi mitinguri.
 
Aceasta era de fapt cea mai importantă consecinţă a descoperirii vocaţiei de autor: schimbarea atitudinii. Nu începuse să scrie, dar se pregătea să scrie. Nu poţi să joci fotbal dacă nu te gândeşti că vei juca fotbal; dacă nu priveşti câteva meciuri, de divizia A sau de maidan, observând lucrurile de bază: mingea e întotdeauna rotundă, şi-o dispută două echipe, fiecare din ele vrea să o bage în poarta adversă. Ca să nu se certe la infinit că e gol sau nu, fault sau nu, corner, henţ în careu sau pur şi simplu simulare, se interpune un arbitru şi i se dă şi un fluier. La meciurile oficiale i se dă şi diurnă, i se dau şi telefoane, care îi promit ceva peste diurnă, mai pe seară, în cazul unei victorii, sau demolarea casei, trei luni de spitalizare sau, în cazul cel mai blând, spargerea geamurilor şi a cauciucurilor de la automobilul personal - în cazul că nu-i pasă de casa sau de maşina lui. Nu poţi pune tablă pe acoperişul unei case dacă nu ştii să ţii un ciocan în mână, dacă n-ai bătut în viaţa ta un cui şi dacă nu te-ai urcat niciodată pe ceva, nici măcar pe un taburet.
 
Aşa era şi cu scrisul. Şi cu calitatea de autor. Mai întâi, el observase cu grijă aspectul exterior. Pagina scrisă. O făcea, fără să ştie de ce, şi atunci când era mic, atunci când mama îi citea Aventurile lui Habar-N-am sau Cărticica de patru an, sau Tonino nevăzutul sau Basmele românilor. Sau cartea cu amintiri din copilăria autorului Ion Creangă, care era prezentat chiar pe copertă, cu trupul lui gol, de copil cu părul bălai, cum ieşea din Ozana cea repede curgătoare şi nu-şi găsea hainele. Asta era foarte urât din partea cui i le luase, pentru că lui Nică-A-Lu'-Ştefan-Apetrii, că aşa îşi zicea autorul pe atunci, un nume destul de lung de altfel, putea să-i vadă oricine ciucurelul, şi asta el ştia de la maică-sa că e cea mai mare ruşine: să umbli cu ciucurelul gol.
 
Se minuna cum, uitându-se la semnele acelea ciudate, unele rotunjite, altele mai sfrijite, zgribulite, purtând căciuli sau şoşoni, mama rostea cuvinte cum ar fi apă sau pâine sau băţ şi bătaie, cuvinte pe care le cunoştea deja foarte bine. Sau cuvinte pe care nu le înţelegea, cum ar fi rege sau împărat, care bănuia el că trebuia să fie cineva important şi puternic, de care se temeau toţi: cam ca administratorul Stroe, de care părinţii lui se fereau sau îi cădeau în genunchi când dădeau nas în nas cu el, implorându-l să-i mai păsuiască cu întreţinerea. Sau cuvântul invizibil. Maică-sa îi explicase că înseamnă nevăzut. Atunci de ce scria acolo invizibil, dacă însemna de fapt nevăzut? Asta, cum să te faci nevăzut, era grozav! Adică să fii, să stai la masă şi, deodată, ţac-pac, după ce beai un fel de apă specială, să nu mai fii. Mama să te strige la masă şi tu să fii tot acolo, cărând la prăjituri sau la gogoşi, de pe tava de pe masă, fără să fii văzut. Pentru că tu erai nevăzut, şi gogoşile se făceau nevăzute în burta ta. Deveneau de două ori nevăzute. Şi apoi, când terminai toată tava, tu să bei altă apă specială şi să apari iar la masă, iar taică-tău să-ţi dea o castană după ceafă şi să zică: "Mult ţi-a mai trebuit să vii. Vezi, vezi! Vezi că te pocnesc!" Şi să mai strige şi la maică-sa, de după ziarul "Sportul", pe care îl citea întotdeauna în timp ce mânca: "Nevastă, păi noi nu avem un dulce la masă? Parcă făcuseşi nişte gogoşi, sau am visat?" Iar maică-sa, întoarsă cu spatele, spălând deja vasele, să-i arunce peste umăr: "Da, sigur, domnul vrea gogoşile şi în burtă, şi pe masă!" Iar el să râdă, dar nu acolo, ci în camera lui, mângâind coperta lui Tonino nevăzutul.
 
Asta era cu semnele acelea, despre care maică-sa îi spusese că se numesc litere. Şi că atunci când e gol între ele, începe alt cuvânt. Şi când e un rotocol, mic, negru, atunci e punct şi poate să respire, că s-a terminat propoziţia. Încercase să respire numai la punct, dar era gata-gata să se sufoce. Tot maică-sa îl salvase, spunându-i că poate să respire şi la alt semnuleţ, un fel de punct cu codiţă, căreia ea îi zisese virgulă. Mai erau şi nişte litere mai mari, foarte îmbârligate. Cu o astfel de literă începea fiecare poveste sau, în alte cărţi, fiecare capitol. Uneori era colorată şi părea că nu are nicio legătură cu celelalte litere mai mici care o urmau.
 
Prinsese drag de literele acestea din care ieşeau vorbe. Numai să ştii să le scoţi, cum ştia mama. Începuse să le coloreze mijlocul, cerculeţele acelea, sau spaţiul dintre beţişoare, cu aceeaşi culoare pentru o literă. Apoi, pe cartea lui de colorat, începuse să copieze cuvinte întregi, aşa cum arătau ele pe carte. Aidoma. Învăţase astfel toate literele; chiar şi pe una care apărea rar, compusă din două crăcane de praştie, cum aveau băieţii mai mari. Copia pe caietul acela pagini întregi din cărţi, inscripţii de pe scara blocului, tot ce era scris.
 
În clasa întâi, după ce le dăduse abecedarele, învăţătoarea îi întrebase cine ştie să citească. Erau în clasă doar doi copii din aceştia. Se trezise că spune: "Eu nu ştiu să citesc, ştiu doar să scriu." Învăţătoarea nu-l crezuse, îl scosese la tablă să scrie. Gândindu-se că nimeni, în afară de cei doi şi de tovarăşa, nu ştie să citească, scrisese pe tablă ceva scurt, ca să nu se obosească prea mult, ceva ce văzuse scris, cu o zi înainte, pe pereţii liftului: "F...T PE GABI". Se întorsese mândru spre tovarăşa. Aceasta, înroşindu-se, în loc sa-l laude, se răstise la el: "Ştii ce porcărie ai scris acolo?" "Nu, v-am spus că ştiu doar să scriu, nu să şi citesc." Noroc că acei doi copii care ştiau să citească nu înţeleseseră primul cuvânt, deşi el scrisese citeţ cele trei litere. Astfel că nimeni nu chicotise. Învăţătoarea îl pusese la colţ, cu spatele la clasă, îi dăduse un "doi cât tine de mare" şi, ca pedeapsă, cinci pagini de bastonaşe. De ce? Aflase de ce abia în timpul recreaţiei, de la Ferdinand al III-lea. Acesta îi întrebase pe cei doi ce citiseră şi îi explicase că şi el i-ar face copii, ca şi Ferdinand al II-lea, lui Gabi de la apartamentul 21, care era ea abia în clasa a IV-a, dar i se vedeau deja ţâţulicile prin uniformă. Că bănuia că frate-său scrisese pe liftul lui. Asta i se păru Autorului ceva normal: copiii sugeau de la ţâţe, văzuse şi el o ţigancă alăptându-şi bebeluşul, pe o bancă, în parc; pe la ţâţe trebuie că-i aducea barza.
 
Bastonaşele îi plăceau. Şi beţişoarele, şi ouşoarele. Făcuseră şi la grădiniţă, şi educatoarea îl lăudase atunci. Avea răbdare, le rotunjea frumos, le alinia unul lângă altul, înclinate, ca la defilare. Dar la şcoală, când trecură la litere, el desenă literele tot cum le copia din carte. Drepte, fără rotunjiri, fără întorsăturile de la c şi a, şi, mai ales, fără să le lege una de alta. Învăţătoarea turba. "Cum ai putut desena beţişoarele şi bastonaşele, şi nu poţi să-l faci ca lumea pe a mic de mână, pe l mic şi le faci pe toate de tipar? Zidaru Liţă, nu treci clasa dacă nu înveţi să scrii!"
 
Ca să fie sincer, nici nu încercase să le rotunjească sau să le încline. Nu vedea nicio legătură între bastonaşele de la grădiniţă şi literele pe care se chinuiau să le scrie, pe câte cinci pagini, colegii lui. Ce rost avea să înveţe să scrie "de mână", când numai în caietele şcolare se scria aşa? Cine citea caietele şcolare? Învăţătorii, profesorii, câteodată şi părinţii. Atât. Cărţile, cu scrierea lor de tipar, erau citite însă de toată lumea. Până şi Abecedarul, care începea cu câteva pagini liniate, scrise cu litere înclinate, ca de mână, continua, scris peste tot, cu litere de tipar.
 
 
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer