Capitolul 4 - Vocaţie de autor (partea I)

Poate că Autorul asistase la discuţia dintre administratorul Stroe şi tatăl său, sau poate că tatăl său îi împărtăşise îndoielile pe care le avea în privinţa carierei pe care el, Autorul, şi-o alesese, întrebându-l, în fiecare zi de leafă, când se întorcea de la "Drumeţul": "Măi Liţă, te-ai gândit tu bine? Nu ţi-ai ales o meserie prea grea?" Cert este că întrebări privind drumul ales, acela al scrisului, bântuiau şi mintea Autorului.
 
Cum putea fi el sigur că va ajunge un autor cunoscut? Cunoscut, nu unul oarecare, cu cărţile zăcând nevândute în librării, despre care nu se vorbeşte niciodată la Radio, la emisiunea "Viaţa cărţilor", despre care nu pomeneşte niciodată vreo revistă literară şi care, răul maxim cu putinţă, n-are nicio şansă să ajungă în manualele şcolare. Şi nici şansa ca portretele sale să fie atârnate în şcoli, lângă clasicii literaturii române. Îi era clar: nu ţintea să ajungă un astfel de autor, obscur şi neştiut de nimeni. Celebritatea - sau nimic! Tocmai de aceea dăduse cu piciorul carierei de fotbalist. Era el talentat, aşa cum remarcaseră şi Stroe, şi toţi portarii adverşi, marca goluri, dar nu prea alerga. Iar, dacă sta să socotească, numai pe terenul de lângă "Troiţă" erau cel puţin 5-6 la fel de buni ca el la fotbal. Dacă înmulţea acest număr - să zicem, 5 - cu numărul de cvartale din capitala ţării noastre, apoi cu numărul de oraşe din ţara noastră, ajungea la un număr ameţitor. Nu se vedea ajungând primul dintre atâţia fotbalişti de viitor. Ori ca autor, era singurul din Ţiglina 6. Pe de altă parte, un fotbalist pune ghetele în cui pe la cât? Pe la 30 - 35 ani. Şi, dacă şi-a băut, până atunci, la zi, toţi banii câştigaţi, nici n-o să aibă ce bea pentru tot restul vieţii. Nu toţi ajung antrenori, sau arbitri, sau mari mahări la Federaţie. Când nu-i mai vede jucând, lumea îi uită. Îşi aduce aminte de ei abia atunci când mor. Abia atunci devin ei, din nou, mari şi buni; chiar mai buni decât fuseseră în realitate, mai buni decât atunci când jucau. Nu era, oarecum, târziu? Şi încă un lucru: câţi fotbalişti aveau statuie sau bust? Dembrovschi în Mexic, Cămătaru - la Craiova. Hai, să mai fie unul-doi. Pe când scriitorii?! Scriitorii umpleau parcurile şi holurile şcolilor cu statuile lor. Tot jucându-se şi alergând cu tricicletele în jurul lor, copiii îi învaţă încă de la vârste fragede. Sau, mai târziu, trecând pe lângă busturile lor din holul cancelariilor, când sunt chemaţi la director pentru vreo boacănă. Hotărât lucru, era mai bine ca autor. N-or să strige 20 mii de oameni "Bravo, Autorule!", nu-l vor aplauda 20 mii de perechi de palme, când înscrie, dar îl vor citi mult mai mulţi. Numai dacă punea la socoteală primele ediţii ale cărţilor sale, apoi ediţiile revizuite şi ediţiile critice. Nemaivorbind - bârr! - de ediţiile postume. Nemaivorbind de exemplarele din bibliotecile orăşeneşti şi judeţene, din bibliotecile şcolare, din căminele culturale. Pe acestea le şi vedea rupte şi înnegrite pe la colţurile paginilor, de atâta citit. Exemplare pe care numele lui, Autorul, abia dacă se mai putea citi pe copertă sau pe pagina de titlu sau în partea de sus a paginilor. Abia dacă se mai vedea data de "Bun de tipar" sau data imprimării sau dacă imprimarea fusese făcută la "Combinatul Poligrafic Casa Scânteii", sau la "Întreprinderea Poligrafică 13 Decembrie, Bucureşti". Pe unele exemplare - se gândea zâmbind - aveau să troneze, în susul paginii, scrise cu pixul sau cu creionul chimic, obişnuitele indicaţii: "Du-te la pagina 69 şi vei găsi acolo ceva frumos." Iar la pagina 69 - altă trimitere: "La pagina 101 am scris ceva special pentru tine." Şi, la pagina 101 - altă notiţă. Şi tot aşa până când, pe ultima pagină, la ultima trimitere, autorul notiţelor va scrie, triumfător: "Te-am purtat pe peste tot / Ca pe-un simplu idiot." Asta nu însemna deloc că volumul lui era luat în derâdere. Nu. Păţiseră la fel şi autorul Mihail Sadoveanu, şi autorul Victor Hugo, şi autorul Jules Verne. Şi nu se supăraseră. Şi nici el n-o să se supere: o va lua ca dovadă a intrării sale în rândul autorilor consacraţi.
 
Ca autor, mai avea şi avantajul că putea debuta oricând. Nu trebuia neapărat să treacă întâi pe la pitici, apoi pe la juniori, ca să ajungă să joace într-o echipă mare. Putea să debuteze tânăr, dar putea să debuteze şi la 35 ani sau la 40 sau la 47, adică la vârste la care un fotbalist s-a retras şi şi-a băut deja jumătate din apartament şi jumătate din ficat. A, că şi scriitorii beau? Asta era perfect normal. Cum să suporte ei altfel chinurile creaţiei, stresul pe care îl simt - cum îl simţise şi el, adeseori, la teze şi extemporale - la vederea paginii nescrise? Pagină albă ca o banchiză pe care nişte exploratori polari, rămaşi fără nimic de mâncare, chiar şi fără câini, aşteaptă un dirijabil Nobile care nu se ştie dacă va veni vreodată. Pagină albă ca o floare de cireş care aşteaptă albina ca să fie polenizată şi care nu ştie, nu are cum să ştie, dacă din miile de flori albe, absolut identice, insecta izbăvitoare o va alege şi pe ea, pentru a o împlini şi pentru a o dărui oamenilor - uneori, chiar proprietarilor cireşului - sub forma unui fruct cărnos, plin de dulceaţă şi arome.
 
Când era mai mic, crezuse că vocaţie au numai cântăreţii. Se lămurise mai târziu că vocaţie au nu numai ei, ci şi profesorii - nu numai cei de muzică -, şi fotbaliştii - chiar şi cei mai slabi la cap-, şi artiştii de teatru, sau de film - chiar şi figuranţii -, şi doctorii - chiar şi cei de circă. Dacă n-ar fi avut vocaţia aceasta, de autor, i-ar fi plăcut să cânte. N-avea voce, dar nu toţi cei care apăreau la "Varietăţi", sau îi trimiteau mereu o melodie pe adresa lui, dimineaţa, sau care veneau să schieze la "Cerbul de Aur", nu toţi aveau voce. El ar fi fost, precis, un cantautore, aşa le ziceau italienii lui Bob Dylan, Jacques Brel şi Florin Bogardo, chiar dacă nu toţi erau italieni. Ar fi găsit el pe cineva să-i compună muzica, cineva atras de calitatea textelor sale. Ceea ce îl deranja însă era calea lungă pe care cuvintele sale ar fi avut-o de parcurs: de la el, adică din corzile sale mai mult sau mai puţin vocale, prin microfoane, cabluri, amplificatoare, alte cabluri şi difuzoare, până la nicovalele şi timpanele ascultătorilor. Microfoanele mai deformau vocile, cablurile se mai împuşcau, radiourile sau televizoarele se mai defectau şi ele, discurile se mai spărgeau - mai ales când te aşezai pe ele, din greşeală. Cu totul altul era cazul cărţilor. Din câteva zeci de mii, cât va avea el tirajul, hai să zicem că se distrug câteva sute. La inundaţii, la incendii. Câteva ţi le rup elevii silitori, pentru că numai ei rup cartea. Tot zeci de mii rămân. Se transmit din tată-n fiu sau din mamă-n fiică. Durează. Durează cărţile, durează şi el ca autor.
 
Era bine, ce mai încolo şi-ncoace, era bine că şi-a descoperit din vreme vocaţia...
 
Aceeaşi concluzie o trăseseră şi biografii Autorului. Ei ştiau, că doar asta le era meseria, că puţini autori au realizat - la vârsta la care realizase el, adică la 11-12 ani - că vocaţia lor era scrisul. Pentru Alexandre Dumas fiul, a fost simplu: l-a văzut pe taică-său scriind, a scris şi el. Tatăl autor, fiul autor. Cei mai mulţi însă au ajuns să scrie din întâmplare. Vlahuţă a citit Epigonii lui Eminescu şi s-a hotărât pe loc: vreau să fiu şi eu epigon. Eugen Barbu l-a citit pe Ilja Ehrenberg - a început să scrie ca el. Alţii, tot corectând prin tipografiile ziarelor sau editurilor, şi-or fi zis că mai bine scriu ei şi corectează alţii. Iar alţii, citind şi văzând ce cărţi proaste se publică, şi-au zis că aşa de prost pot scrie şi ei. Pe cei mai mulţi însă i-a împins să scrie vreo iubită care se lăsa cu greu cucerită. I-au dedicat poezii amoroase şi gata, şi-au găsit vocaţia! Iar cei care şi-au găsit vocaţia de critici literari, şi-au găsit-o pentru că nu erau în stare să scrie ei înşişi. De aceea s-au apucat să critice ceea ce scriau alţii.
 
Ce s-ar fi întâmplat însă - se întrebau tot biografii - dacă Autorul nu şi-ar fi găsit la timp vocaţia aceasta de autor şi ar fi îmbrăţişat o altă carieră? S-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat adeseori în istoria literaturii. Pentru că nu şi-au dat seama de la început că vocaţia lor este scrisul, mulţi s-au făcut doctori sau preoţi sau ingineri sau zugravi, şi s-au apucat de meseriile respective. Lumea s-a obişnuit cu ei ca atare şi, mai târziu, când ei au început să scrie, le-a fost foarte greu să convingă că ei pot fi şi doctori sau ingineri şi, în acelaşi timp, pot fi şi scriitori. O percepţie formată este ca traiectoria unei planete: este greu de schimbat. Oamenii continuă să vină la doctor sau la preot, cer zugravului să le tragă dunga drept, cer inginerului proiecte precise, ignorându-i pe respectivii ca scriitori. Se afirmă şi aceştia ca autori, dar mai greu. Întâmpină piedici. Cel mai adesea piedicile le pun scriitorii filologi, pentru că ei se consideră singurii, adevăraţii scriitori. Numai ei au studiat literele, numai ei au dreptul să scrie, să fie consideraţi autori. Ce, ei s-au apucat să scoată dinţii sau apendicele sau negii? S-au apucat ei să cădelniţeze şi să predice în biserică, după ce au terminat Filologia? Au proiectat ei fabrici, uzine şi hidrocentrale? Au zugrăvit ei, au luat ei bidineaua din mâna zugravilor? Nu. Atunci de ce toţi aceştia ar avea dreptul să le ia pana sau stiloul Mont Blanc sau pixul cu pastă BIC, şi să se apuce de scris? Ce ştiu aceşti intruşi despre literatură? Au studiat ei, semestre la rând, gramatica limbii române? Au studiat ei toţi scriitorii români, de la primii, începând cu Antim Ivireanu, şi până la ultimii scriitori, adică la ei? Ce ştiau intruşii aceştia despre sămănătorism şi poporanism, despre onirism, despre textualism şi postmodernism, despre Casele de creaţie şi împrumuturile la Fondul Literar?
 
E drept că tocmai unii autori veniţi din alte profesiuni decât filologia alimentaseră uneori neîncrederea scriitorilor-filologi. Biografii cunoşteau cazul unui chirurg - unul ajuns scriitor - care obişnuia să povestească pacienţilor, înainte de operaţii, operele sale. Într-unul din romane, eroul său şi al luptei pentru colectivizare, moare stupid, după o banală operaţie de apendicită, din cauza unei foarfece uitate de un doctor în abdomenul său. Un doctor, adică alt doctor decât doctorul-scriitor. Un personaj imaginar, desigur, cum nu întâlneşti niciodată în viaţa reală, lucru declarat de doctorul-scriitor încă de pe prima pagină: "Orice asemănare cu persoane în viaţă este cu totul întâmplătoare." Dar pacientul lui, care nu citeşte cartea - ci doar o aude povestită - iese de la operaţie cu un cui în minte. Şi, chiar dacă operaţia este reuşită şi, după o săptămână sau două, nu mai simte nicio durere, el se va gândi toată viaţa dacă nu cumva poartă în pântece vreun instrument uitat acolo de doctorul-scriitor.
 
Tot aşa, un preot devenit, subit, un fel de scriitor (adică, poet), începe să citească enoriaşelor din poeziile sale. Înainte. Adică înainte nu le citea, le izbăvea prompt, fără nicio zăbavă, fără vorbe, fără nicio reclamaţie. Desigur că această scurtare a timpului comuniunii avea să stârnească, după, protestele acelor enoriaşe, care nu mai veneau aşa de des. La el.
 
Biografii ştiau, că doar lucraseră la atâtea şi atâtea biografii, că un scriitor este, în general, un om distrat. Iar el, Autorul, predestinat scrisului, se dovedea distrat prin natură. Uita să-şi lege şireturile de la pantofi sau de la tenişi. Uita că trebuie să apese pe butonul liftului pentru a-l face să pornească. Intra uneori la scara B, în loc de scara C; sau la etajul 4, în loc de 3. Mă rog, lucruri de felul acesta. Alţi autori, nu într-atât de dotaţi ca el, deveneau distraţi abia după ce se apucau de scris. Cunoşteau cazul unui inginer, şeful secţiei de ştanţare dintr-o întreprindere de industrie locală, care aprobase, distrat, şi introdusese în fabricaţie o plăcuţă de tablă cu inscripţia: Păstraţi bunurile poporului. Plăcuţele, vreo mie la număr, fuseseră agăţate în toate cinematografele din ţară, cu scopul de a opri distrugerea scaunelor. Numai că matriţerul, distrat ca şi inginerul care controlase, omisese r-ul din "poporului". Era de prisos să mai precizeze că atât inginerul, cât şi matriţerul erau scriitori. Şi aceasta nu numai în timpul lor liber.
 
Dar Panait Istrati? - se întrebau biografii. Nu fusese el mai întâi mus pe vapor, chelner, zugrav, hamal în port şi câte şi mai câte, înainte de a ajunge un autor celebru? Făcuse el Filologia? Cunoştea el la perfecţie regulile gramaticale? Precis că nu - doar erau atâţia francezi care nu le cunoşteau. Iar lui, chiar dacă nu învăţase franceza de baltă, la Brăila, ci Le Français Bon pour l'Orient, în Levant, nu-i puteai pretinde să devină stilistul unei limbi adoptate, cum avea să fie Cioran. Aproape la fel va fi şi cu Autorul - se gândeau ei. Ba încă el, Autorul, avea mai multe clase decât Istrati. Franceză nu ştia, dar nici nu i-ar fi trebuit: va fi un autor român şi atât. Nu-i va încurca, nu va trebui să şi-l dispute cu biografii şi istoriografii francezi. Îi mai trebuie o excursie în U.R.S.S. - poate una prin BTT - şi gata. Se va întoarce cu aparat de fotografiat, poate chiar de filmat, cu robot de bucătărie, cu aspirator Buran, încântat de tot ce va fi văzut acolo. Când primul aparat se va strica - cel mai probabil, la prima întrebuinţare -, va începe să-i înjure pe sovietici. La fel cum s-a întâmplat şi cu Istrati. La fel cum îi înjură toată lumea pe sovietici. În Franţa nu e chip de ajuns - nu se mai dau vize nici fiilor de ştabi -, dar nici nu-i trebuie. Istrati - hamal în port, secţia "Cereale", Autorul - lucrător la ADP, secţia "Răsaduri". Se legau toate - îşi frecau ei mâinile.
 
În privinţa gramaticii, a ortografiei, a sintaxei şi morfologiei frazei, salvarea aveau să fie redactorii de carte. Redactorii şi corectorii. Erau mulţi scriitori - încă unii dintre ei, filologi - pe care îi salva, sistematic, corectura. Câţi corectori nu orbiseră sau albiseră, urmărind trăsurica aceea de unire care se plimba aiurea prin minţile unor autori, oprind când ţi-era lumea mai dragă între nici şi un sau între nici şi o? Corectaseră, nu o dată, ci de mii de ori, pe o dată şi pe odată, care făceau rocade neinspirate prin manuscrisele unor filologi cu pretenţii. Descărcaseră căruţe întregi de virgule - cele mai multe, adunate de ei dintre subiecte şi predicate - la locurile de popas potrivite cititorului, pentru ca acesta să nu gâfâie şi să nu arunce cartea, sufocat de lipsa pauzelor de respiraţie. De multe ori, după aceste intervenţii salvatoare - egale ca valoare cu salvarea ruşilor prin venirea iernii, în timpul celor două mari campanii duse de Napoleon şi de Hitler împotriva Moscovei -, după aceste intervenţii masive, inclusiv stilistice, în care complementele sau propoziţiile subordonate îşi ocupau locul firesc, stabilit de morfologia frazei, autorul respectiv nici nu-şi mai recunoştea opera. Pentru aceste "cosmetizări", corectorii se alegeau cu un pachet de ness, sau un cartuş de Kent, sau un parfum franţuzesc. După gen, şi după numărul de pagini corectate. Dar tot ei erau făcuţi răspunzători pentru toate erorile care mai scăpau totuşi. Biografii sperau ca Autorul să aibă parte de nişte corectori conştiincioşi şi cunoscători. Şi mai sperau ca, la momentul când va avea nevoie de ei, să se mai găsească ness, sau Kent, sau parfum franţuzesc.
 
A, da! Importantă era şi dactilografa! Cea care îi va bate la maşină manuscrisul. Sau, mai corect, manuscrisele. Că doar nu se va opri la o singură carte! S-au mai văzut cazuri din acestea. Dar, tehnic vorbind, un autor cu o singură carte nu prea era autor. Şi, nefiind autor, nu avea dreptul la o biografie. Or, ei, biografii, de aceea îl aveau în vizor. Ca să fie pe fază. Nici să nu-şi termine el opera, şi ei, pac: gata şi biografia! Să fie printre primii. De fapt, fiecare din ei îşi dorea să ajungă să fie primul. Ca în Vestul sălbatic american: să pună, primul, ţăruşul. Să strige: "Autorul acesta este al meu! Eu sunt biograful lui! Tot ce se va scrie, după mine, despre el, va trebui să se refere, neapărat, la ceea ce am scris eu despre acest autor." Să-l aprobe, să-l contrazică - nu conta. Important era ca, iar şi iar, numele lui, al biografului, să fie mereu asociat cu numele autorului respectiv.
 
Aşadar, dactilografa! Dactilografa de la editură nu trebuia să fie, în niciun caz, frumoasă. Dactilografele frumoase se alintă, se privesc mereu în oglindă, îşi fac unghiile cu ojă, se plâng tot timpul că maşina de scris nu le ajută, că toţi autorii au un scris imposibil. Nu, aşa ceva nu-i trebuia Autorului. El va avea nevoie de o dactilografă experimentată, nici prea tânără, dar nici prea bătrână, urâţică, şi care să aibă un bărbat care să vină mereu târziu acasă; de la serviciu sau de la cârciumă. În aceste condiţii, ea va lucra în fiecare zi, cu drag, până seara târziu, la manuscrisul Autorului. Va prefera scrisul lui puchinos, cu ştersături şi adăugiri îmbârligate, pustietăţii casei sale. Dacă nu-i va plăcea să gătească, va fi cu atât mai bine. Este ştiut că dactilografele care gătesc acasă îşi aduc din mâncarea gătită şi la serviciu. O încălzesc, pun crăticioara sau farfuria unsuroasă, pe manuscris. Asta urăsc cel mai mult biografii: un manuscris cu pete de grăsime, care strigă, cu fiecare pagină: "ciorbă de perişoare", "fasole bătută", "sărmăluţe în foi de viţă", "găluşte cu prune"!
 
Era de asemenea important ca dactilografa Autorului să fie îndrăgostită. Să-l iubească în secret pe directorul editurii sau pe vreun redactor. Disperată, fără să spună nimănui. Să-l iubească atât de mult încât nici să nu se gândească să se mute la alt serviciu. Astfel, ea va fi acolo şi la cărţile următoare ale Autorului. Şi, cunoscându-i deja scrisul şi obişnuită fiind cu greşelile pe care el le va face în mod sigur, le va detecta şi le va corecta mai uşor, şi va putea preda, la timp şi în bune condiţiuni, manuscrisele sale dactilografiate.
 
Tot bătând zile şi seri de-a rândul la manuscrisele Autorului, era foarte probabil ca dactilografa să înceapă să nutrească unele sentimente faţă de el. Nu e vorba de acele sentimente pe care avea să le producă scrisul lui ilizibil unei dactilografe. Acelea erau evidente, nici nu era cazul să le descrie; erau frustrările fireşti pe care le trezea scrisul oricărui autor. Chinuindu-se să-l descifreze, dactilografa nu-şi va mai blestema zilele, greutăţile vieţii de zi cu zi în Bucureştiul iubit, în care soarele a răsărit, venind de peste Prut, dar a uitat să mai apună, cozile la carne, la salamul de vară cu soia sau la ulei şi zahăr, înghesuiala din tramvaie şi autobuze, frigul din toamnă până-n primăvară. Toate acestea i se vor părea suportabile în comparaţie cu chinul descifrării manuscriselor lui. Nu era adevărat că dactilografele bat ca nişte automate, cât le ţine cartuşiera - adică panglica. Că nu fac niciun efort să înţeleagă despre ce este vorba în textul pe care-l dactilografiază. Şi că de aceea aterizează în pagini o mulţime de greşeli. Din plictiseală sau din curiozitate, sau din dorinţa de a cunoaşte înainte de toţi ceilalţi cartea respectivă, dactilografele nu numai bat, dar şi citesc.
 
Presupunând că Autorul va scrie un roman de dragoste, dactilografa lui va urmări cu sufletul la gură mersul întâlnirilor, ca şi cum ar fi acolo, prezentă. Va bate cu mare grijă scenele de amor, ca totul să decurgă strună în ele, măcar din partea ei. Va lăcrima la sfârşit, dacă autorul îşi va omorî personajul feminin, chiar înaintea nunţii, într-un stupid accident de maşină sau de tren, sau îmbolnăvind-o de o boală gravă, incurabilă. Şi tot aşa, dacă acela ales să moară va fi personajul masculin, îndeobşte blond, înalt şi cu ochi verzi, pătrunzători, personaj care nu vede sensul războiului, o ia pe un alt drum decât camarazii săi şi calcă pe o mină sau este prins într-un baraj de artilerie, din care scapă doar scrisoarea către viitoarea mireasă, pătată de sânge. Cum să nu lăcrimeze o dactilografă la un asemenea sfârşit? Predându-i manuscrisul dactilografiat, este posibil ca ea să-i sugereze Autorului, politicos, dar ferm, să nu-şi mai omoare eroii, că o pierde de muşteriu. Adică, de dactilografă şi cititoare, în acelaşi timp.
 
Cu totul altceva va simţi dactilografa Autorului dacă îi va bate la maşină un text umoristic. Va chicoti tot timpul, se va răsturna pe spate cu scaunul, râzând la o scenă în care soţul vine de la serviciu târziu, nevastă-sa - care îl aşteaptă - e supărată foc, iar el, surâzând, strigă: "Avem carne!" Şi scoate de la spate, de unde-l ascunsese ca pe un buchet de flori, un pachet de oase. Şi cum îl iartă nevastă-sa, şi cum îşi lasă ea capotul să-i alunece pe şoldurile cam scheletice, şi cum îi ia pachetul, ca pe o ofrandă, şi-l pune în frigiderul gol, şi cum se întoarce ea, goală, spre el, şi-i pune palmele lui pe şoldurile ei reci, să le încălzească, strigând excitată: "Cărniţă! Cărniţă!" Mă rog, scene de genul acesta, la care nu toată lumea va râde atunci când va citi cartea, dar care îi fac ei, dactilografei, munca mai uşoară.
 
Cel mai mult îl va iubi pe Autor dacă va veni la ea cu manuscrisul unui roman poliţist. Mai ales dacă detectivul lui nu va avea vreo asistentă frumoasă, care să-l ajute în orice situaţii. Sau când asistenta aceasta - deşi frumoasă - încurcă hârtiile, uită să-i spună detectivului cine a telefonat, pierde probe concludente sau îi trădează secretele la primul pistol pe care îl simte sub coaste. Într-un cuvânt, o astfel de asistentă întârzie rezolvarea cazului, astfel încât romanul se întinde pe 512 pagini, în loc să se termine - odată cu rezolvarea promptă a cazului - după 98 pagini. Atunci intervenea ea, dactilografa, furnizând indicii, regăsind hârtiile rătăcite de matracuca aia sau apărând la timp, la colţ, într-o Dacie, tocmai când detectivul avea nevoie de maşină ca să-i urmărească pe spărgătorii care dădeau să fugă într-un Porsche. Şi cu câtă plăcere le va spune ea cunoscuţilor cine e criminalul, fălindu-se că a fost prima cititoare a acelui roman poliţist.