Capitolul 3 - Şi tu poţi fi ca El

Nu era de mirare că din Salonta dispăruse în acea perioadă orice urmă de biograf al autorului. Se repeziseră cu toţii la locul unde avea să se desfăşoare nunta. În Ţiglina 6, curtea dintre blocurile C13 şi C14.
 
Această curte, fost şi viitor loc de joacă a autorului, nu se deosebea prea mult de curtea dintre blocurile C11 şi C12 sau dintre B14 şi B15. Nu era nici mai mare, nici mai mică. Poate doar puţin mai murdară. Aici băltoacele rezistau de la ploaie la ploaie. Copăceii sădiţi primăvara nu apucau niciodată toamna. În afară de păpădii nu înflorea nicio floare. Dacă n-ar fi fost grădiniţele îngrădite de locatarii de la parter, şi coteţele pentru păsări, porci şi alte animale folositoare pe lângă blocul omului - coteţe care închideau careul pe celelalte două laturi - curtea aceasta ar fi arătat ca un teren al nimănui. Aşa ar fi zis un biograf grăbit.
 
Însă, de data aceasta, niciun biograf nu era grăbit. Aici avea să se întâmple ceva. Şi ei ştiau că locul sau cadrul acţiunii sunt cruciale în desfăşurarea evenimentelor. Astfel că majoritatea venise să se documenteze şi să cerceteze temeinic acest loc crucial. Veniseră cu scăunele pliante, table, colecţia ziarului "Sportul", ţigări Carpaţi fără filtru, BT sau Kent - după cum îi ţineau punga şi plămânii. Se instalaseră cu toţii pe locul unde ar fi trebuit să fie Peluza I, în dreptul porcăriei lui Stamate şi lângă cişmeaua care ţinea loc de vestiare. În locul acestor repere aproximative, am putea spune că se instalaseră cu toţii lângă "Troiţă". Pentru că "La Troiţă" i se spunea locului. Şi chiar era, sau mai bine zis, fusese acolo o troiţă. Înainte de demolare, troiţa adăpostea, sub acoperişul ei de tablă ruginită de vreme, pe Sfânta Fecioară cu Pruncul.
 
Nicio echipă de demolatori nu îndrăznise să o scoată de acolo, de la intersecţia străzilor Jiului şi Ecaterina Teodoroiu. Străzile dispăruseră, dispăruseră şi casele, dar troiţa tot acolo era, printre P+10. Doar că Fecioara devenise din ce în ce mai tristă. Unii locatari povesteau că o văzuseră chiar lăcrimând. Nimeni, nici măcar vreun biograf, nu putuse să înţeleagă de ce nu se molipsise ea de la optimismul vieţii noi care colcăia în jurul ei. (Repetarea chestiei cu colcăiala nu este deloc întâmplătoare. Este ştiut faptul că monografiile mai repetă unele lucruri, mai înfloresc altele, mai au şi pagini de umplutură. Biografii aceştia nu s-ar fi ocupat ei de viaţa Autorului dacă ar fi putut să scrie aşa, fără cusur. Şi-ar fi scris în acest caz operele lor, ar fi devenit ei înşişi autori şi ar fi lăsat biografia lor şi a Autorului în seama altor biografi, mai puţin dotaţi cu talent scriitoricesc.)
 
Sectorul de partid, ca organ împuternicit ce era, nu rămăsese indiferent la pesimismul mistic al icoanei scăpate în mod miraculos de la demolare. "O transformi în gazetă de perete" - îi indicase Sectorul, lui Stamate. Da, chiar Stamate, cel cu geamul spart de un autor necunoscut de el. "O racordezi la vremurile noi şi la curentul electric. Răspunzi de conţinut şi o păzeşti ca pe ce ai tu mai sfânt pe lume."
 
Nu mult după aceea, într-o noapte, icoana dispăruse, dimpreună cu Fecioara şi cu Pruncul. În locul ei, de sub un geam glisant, din prima pagină a "Scânteii", zâmbea luminos Tovarăşul - pe atunci Gheorghiu-Dej. Stamate nu se zgârcise, pusese un bec de 100 W. Gheorghiu-Dej în vizită, cu tovarăşul lui de la Răsărit - pe atunci Nichita Hruşciov- la o porcărie mult mai mare decât porcăria lui Stamate. Porcii arătau în poză ca şi cum ar fi fost proaspăt spălaţi şi bărbieriţi. Hruşciov zâmbea şi el, al doilea din dreapta. Stamate îl pusese pe fi-su să scrie cu litere mari, STAS, titlul: "Zori de ziuă nouă". Şi dedesubt, tot cu litere mari STAS, dar ceva mai mici: "Gazetă de cvartal".
 
Anii trecuseră. Unii înainte de naşterea Autorului, alţii după. Stamate schimba des titlul gazetei, aproape tot atât de des pe cât schimba geamul şi becul. (Troiţa fusese ea bine amplasată pe Ecaterina Teodoroiu colţ cu Jiului; dar Peluza I, în spatele porţii, se dovedi un loc total nepotrivit.) Îi spusese, pe rând, "Cvartalul nostru, Universul nostru", "Ce ai făcut pentru blocul tău?", "El ne zâmbeşte de sub geam".
 
Zâmbise un timp de acolo Dej - ultima dată de la Moscova. Apoi, timp de doi ani, zâmbiseră când Chivu, când Maurer, când Ceauşescu. După aceea nu mai zâmbise nimeni în afară de Ceauşescu. Stamate schimba pagina din "Scânteia" la fiecare Congres sau Conferinţă Naţională. Zâmbetul rămânea, însă, neschimbat. Locatarii bănuiau că la mijloc trebuie să fi fost o minune a Fecioarei. Numai aşa îşi puteau explica de ce Tovarăşul nu se schimba deloc odată cu trecerea anilor. Iar Stamate, văzând că din tot ce sădea sau planta, din tot ce cultiva nu se prindea nimic, cultiva plin de abnegaţie cultul personalităţii.
 
În toamna acelui an, când biogafii ridicaseră tabăra de scăunele pliante lângă ea, Gazeta de Cvartal purta numele "Şi tu poţi fi ca El", un geam nou nouţ şi, sub el, Documentele Congresului sau, mai bine zis, atât cât încăpuse din ele pe prima pagină din "Scânteia".
 
Cu toate că trecuse prin atâtea transformări, oamenii tot "Troiţă" îi ziceau. Sau "La Troiţă". Acolo se alegeau echipele la fotbal. Pe spatele ei era tabela de marcaj. Tot acolo era locul de întâlnire. "La 6, la Troiţă, mergem să vedem Cavalerul Pardaillan." Tot acolo se strângeau, în papuci şi pijamale în culorile echipelor favorite, locatarii microbişti, după ce se încheia transmisia meciurilor la televizor. "Ai văzut ce le-a făcut Dobrin? Nu degeaba umblă Realul să-l ia cu limba scoasă." "Nu-l lasă ăsta, domnule." Astea erau singurele momente când se uitau la "Troiţă". De înjurat nu înjurau, sau nu înjurau acolo, lângă ea. La urma urmelor, Fecioara dispăruse, îşi luase mâinile de pe creştetele lor de păcătoşi, dar spiritul ei nu putea fi prea departe. Fără ea, fără o minune, Dobrin nu avea să joace la Real Madrid şi nici calificări la Mondiale nu aveau cum să pupe. Aşa că nu înjurau; mai bine făceau cruci, creştineşte. Poate o da Dumnezeu sau Fecioara Maria sau Pruncul să se schimbe odată zâmbetul de sub geam, şi să-i batem pe spanioli fără să udăm gazonul înainte de meci.
 
- Taci, că vine Stamate.
- Şi ce-o să-mi facă? O să-mi ia boii de la bicicletă?
 
Nu-i lua nimeni boii, doar bicicleta rămânea să ruginească vreo doi ani în debara, sau sub casa scării, timp în care stelistul sau rapidistul respectiv făcea ture, pe jos, de două ori pe zi, într-o altă curte interioară. La Jilava sau la Poarta Albă.
 
- Măi domnu' Stamate, de ce nu afişezi la "Troiţă" clasamentul, bă? Baremi ăla se mai schimbă de la o etapă la alta!
 
Stamate se făcea că nu aude. Schimba vorba şi-i înjura cu patimă pe arbitri. Mai precis pe arbitrii care ţineau cu Steaua, sau cu Sportul, sau cu Progresul. Până şi despre ei scria în cronicile sale a doua zi. Cronicile astea nu apăreau în niciun ziar, dar erau citite cu mare atenţie "acolo". Tot ce se vorbea lângă "Troiţă" se auzea până "departe". Se vede treaba că locul era într-adevăr miraculos. Poate de aceea şi bătrânele din Ţiglina 6 puneau mereu flori la picioarele Troiţei. "Locatarii privesc Gazeta cu un sentiment de religiozitate" - scria Stamate în rapoartele sale. "Îi sunt alături trup şi suflet." (Asta după seara în care Ferdinand al II-lea o lipise pe Reta de spatele Troiţei, dându-i posibilitatea lui Burlacu să afle scorul de pe tabela de marcaj, imprimat pe tricoul negru al odraslei. Stamate aflase şi el că Ferdinand al II-lea marcase; după zăngănitul geamului). "Mai sunt şi unii care nu ţin cu Dinamo - continua Stamate în raport -, nişte foşti de pe vremea Ripensiei sau Chinezului. Şi doar le-am zis că trebuie să înţeleagă o dată pentru totdeauna că balonul e rotund, dar roata nu se mai întoarce. Nu mai joacă nimeni 3-2-5. Aşa jucau hitleriştii. Toţi la atac."
 
- Ăia erau austrieci, băi Stamate, vezi că le cam încurci.
- Nemţi, austrieci, totuna. Când a fost să facă lipeala, au făcut-o, nu? Da' io nu mă uit spre Apus; Apusul nu ne aduce nouă nimica nou. Io mă uit mereu către Răsărit, de acolo răsare soarele la noi în ţară. În fotbal, dacă nu joci colectiv, e ca şi cum ai face agricultură fără irigaţii. Ce-i aia, avem personalităţi? Din astea găseşti cu duiumul la Inter sau la Real. Ei îl au pe Zoff, pe Plattini, pe Maldini, pe Maradona.
- Stamate, vezi că Maradona e argentinian, iar Plattini e francez, bre.
- Păi, io cum am zis? Nouă nu ne trebuie, domnule, personalităţi în fotbal. Noi venim cu spiritul nou, cu spiritul colectiv, de echipă. Aşa că mai lăsaţi-o cu Dobrin. Dobrin nu e zeu. Şi chiar de ar fi, noi nu mai credem în zei. Să coboare dumnealui de pe piedestal şi să-şi ridice jambierele. Şi, dacă mai bate singur pe Dinamo o singură dată, eu zic să se anuleze meciul. Jucăm fotbal în 11 sau ce? Ăilalţi 10 de la Argeşul pe ce iau salariu şi primă de meci?
 
Citeau tovarăşii, râdeau. Pătimaş Stamate ăsta! Dinamovist de nădejde, se putea conta pe el. Pe Dobrin îl lăsau în plata Domnului, adică la F. C. Argeş. Mai chemau din când în când câte un comentator de la "Troiţă" care se evidenţiase în rapoartele lui Stamate. Aveau cu el un schimb de idei, îl convingeau că Dinamo are cea mai tare echipă. Venea omul rapidist, sau bancar, şi ieşea dinamovist, fericit că a scăpat numai cu atât. Renunţa la pijamalele în culorile Rapidului sau Stelei sau Progresului, şi venea la "Troiţă" alb tot. Şi, măcar pentru un timp, nici nu mai încerca să vadă meciurile din divizia A la radio "Europa Liberă". Îl convinseseră băieţii aceia, într-un mod pe deplin elocvent, că acel post una că e post de radio, două, că nu transmit meciuri, şi trei, chiar dacă ar transmite, tot n-o să poată să fie mereu pe fază. Că doar nu degeaba îşi luau leafa colegii lor de la bruiaj.
 
Organele erau din ce în ce mai satisfăcute de felul în care se desfăşura agitaţia vizuală în Ţiglina 6. Organizaseră chiar un schimb de experienţă pe întreaga capitală, chemând toate asociaţiile de locatari, comitetele de pensionari şi de femei de stradă să urmeze exemplul dat de Ţiglina 6. Dintr-o scăpare de neiertat, acţiunea aceasta de generalizare a experienţei înaintate fusese pusă sub semnul: "Şi eu pot fi ca El". Degeaba se scuzase organizatorul, secretar de partid cu propaganda, când fusese chemat la C. C. şi întrebat: "Care eu, tovarăşu' Ilie Ionel, care eu? Dumneata vrei să fii ca Tovarăşul?" Fusese trimis de urgenţă să ridice nivelul muncii de propagandă la Herghelia de Stat Jegălia. De întors avea să se întoarcă abia în alt capitol al vieţii autorului. Dar pe cai mari.
 
Eşecul schimbului de experienţă fusese spre norocul celor din C13-14. Experienţa rămăsese negeneralizată, iar gazeta lor - unică. Sectorul de partid luase totuşi unele măsuri. Aleea dintre "Troiţă" şi porcării fusese betonată şi asfaltată, iar gardurile, improvizate de fiecare proprietar de cotineaţă, fuseseră înlocuite cu un gard din prefabricate. Băieţii făceau acum pe acolo curse pe biciclete, fetele mai măricele întindeau şi ele tot felul de curse. Seara, când era prea întuneric ca să se mai poată juca fotbal, tot tineretul se strângea la lumina becului de la "Troiţă".
 
Aleea de la Peluza a II-a rămăsese tot neasfaltată, iar coteţele riverane - cu împrejmuirile vechi, improvizate. Efectele nu întârziară să apară. Porcii de la Peluza II continuau să caşte ochii printre scândurile sau ţăruşii coteţelor, cât era ziua de lungă, la meciurile de pe maidan. Şi uitau să mai mănânce. În schimb, porcii de lângă "Troiţă", de pe aleea asfaltată, se puteau concentra acum asupra lăturilor, mâncau la ore fixe şi nu mai erau stresaţi, ca înainte, de grija de a nu pierde nicio fază de gol. Gardul de prefabricate le retezase visul de a juca şi ei fotbal vreodată. Nu mai trebuiau să stea cu ochii pe cântar, păzindu-se să nu se îngraşe prea mult, ca să nu-şi iasă din formă. Dintre toţi, cel mai mult lua în greutate porcul lui Stamate. Asta îi făcea pe ceilalţi locatari să-şi dojenească porcii lor: "Ce, tu nu poţi fi ca el? Eşti tu mai prost decât porcul lui Stamate? "
 
Stamate rămânea impasibil în faţa acestor invidii fără rost. Nici măcar nu se sinchisea să le menţioneze în rapoarte. Căutase şi el explicaţia în spatele gardului de prefabricate. Şi, spre deosebire de colocatarii săi, o şi găsise. Porcul lui nu mai vedea el fazele de gol, din pricina gardului cel nou, dar tot mai vedea chipul Tovarăşului zâmbindu-i de la "Troiţă". De aceea mânca el cu drag. "Ochiul stăpânului îngraşă porcul" - filosofase Stamate. Avea grijă să-i mai citească, din când în când, pagina aceea din "Scânteia". Multe generaţii de porci crescuseră astfel sub zâmbetul ocrotitor al Tovarăşului.
 
Curios lucru, citind titlul gazetei, nimeni nu încercase nici cea mai mică dorinţă să urmeze îndemnul din titlu. Nimeni din Ţiglina 6 nu încercase să fie ca El. Prin alte părţi, poate tocmai pentru că nu aveau o gazetă vestită ca a lor, mai încercaseră când unul, când altul. Nu le mersese. Dacă i-ar fi întrebat pe cei din Ţiglina 6, ar fi aflat că nimeni nu poate fi ca El. Asta era şi cheia zâmbetului: numai El putea ridica baraje, numai El putea ascunde vederii toate porcăriile, şi numai şi numai El putea îngrăşa porcul lui Stamate.
 
Ascultând poveştile acestea, mai noi sau mai vechi, biografii Autorului se cam plictiseau. Ca să-şi omoare plictiseala, mai dădeau din când în când la porci. Mai trăgeau cu coada ochiului la fetişcanele care se fâţâiau pe alee, doar-doar le-o fluiera cineva. Nu le prea fluiera nimeni. Mai întâi, pentru că meciurile se desfăşurau fără arbitri. Apoi, pentru că băieţii erau serioşi ziua, nu-şi pierdeau vremea cu astfel de prostii. Jucau fotbal de dimineaţa până seara. Rapidul, Steaua, Progresul, Sportul Studenţesc, Ştiinţa Craiova jucau pe rând contra lui Dinamo. Erau singurele meciuri pe care Dinamo le pierdea în România. Şi încă la scor. Nimeni nu vroia să joace la Dinamo. Auziseră că El ţinea cu Steaua. Cum ar fi putut ei să ajungă ca El dacă ar fi jucat la Dinamo? Cei care cădeau la sorţi să joace la Dinamo făceau cruci pe lângă "Troiţă", ca şi cum ar fi vrut să fie iertaţi de un mare păcat.
 
Tot chibiţând la meciuri, sau ţinând scorul, biografii încercaseră să afle cum juca Autorul: pe ce post, cu care picior şuta, dacă marca goluri şi din ce poziţii anume. Aflaseră cam cu mirare că Autorul nu prea alerga, nu dădea pase, nu dădea fuga să aducă mingea sărită peste gardul grădiniţelor sau peste gardul de prefabricate. Nu făcea nimic din toate astea. Dar când era de dat gol, nu era nimeni ca el. Trăgea întotdeauna dintr-o bucată. Îi ziseseră, într-un timp, Gerd Muller. Asta până îşi dăduseră seama că un nume nemţesc nu era potrivit pentru un autor român. Golurile semnate de Autor erau comentate la "Troiţă" de parcă ar fi fost vorba de golurile lui Cămătaru sau Marcel Răducanu sau Balaci.
 
- Păcat că s-a apucat de scris, domnu' Zidaru, ieşea din el un mare fotbalist. Cât o să câştige ca autor? Pe când ca fotbalist, hă-hă, păi un fotbalist din cinci goluri îşi ia o Dacie, nu? Sau video din astea care le aduc aviatorii sau vaporenii. Ar fi scris şi de mata în "Sportul", om erai! Nu zic, ca autor o să vorbească despre el revistele literare. Dar spune şi matale, cine citeşte la noi revistele literare? Poate d-ra Jeanette, că am văzut că-i aduce nea Ghiţă şi "Piff", şi "l'Humanité". Poate mamzela, zic poate, dar câţi ca ea? În afară de noi, ăştia din Ţiglina 6, care îl ştim ca pe un autor consacrat, câţi or să mai ştie de Liţă al matale? Adică, să nu mă înţelegi greşit - făcea administratorul Stroe - o să fie el cunoscut. Cărţile lui vor fi în toate librăriile, în toate bibliotecile. Dar pe el, el ca persoană în carne şi blugi, n-o să-l ştie nimeni cum îl ştiu toţi pe Ricanu sau pe Mopsu sau pe Constantin ăla de-a ratat penaltiul la Tokio. Ştiu, domnu' Zidaru, e nedrept; la talentul lui de autor, s-ar cuveni mai mult. Şi câţi n-ar da să fie ca el. Dar şi mai mulţi şi-ar arunca operele din librărie în stradă numai să fie recunoscuţi pe stradă ca Ricanu, asta ca să dau un exemplu.
- Ce să fac, domnu' Stroe, ce să fac dacă i-a plăcut cartea?
 
Avea dreptate Stroe, gândea tatăl Autorului. Nu degeaba l-au ales administrator pe două blocuri. Era mult mai bine ca fotbalist, decât ca autor. Dar băiatului lui îi plăcuseră cărţile, nu mai era loc de întors. Cât timp Autorul mersese la şcoală, când îl vedea cu câtă grijă îşi punea el cărţile în ghiozdan (biografii notau, furibunzi), cum le păstra el neatinse, tatălui Autorului îi creştea inima de bucurie şi uita de gloria fotbalistică căreia feciorul său îi dăduse cu piciorul.