Capitolul 2 - Ferdinand al II-lea

Nişte biografi grăbiţi, grăbiţi de editori sau pur şi simplu de viaţa de zi cu zi, s-ar fi oprit aici cu relatarea acestor prime etape din viaţa autorului. S-ar fi grăbit să treacă la epoca de maturitate şi la opera autorului, ceea ce ar fi fost de o superficialitate inadmisibilă faţă de complexitatea vieţii şi operei sale. Oricât de superficiali ar fi fost aceşti biografi, nu se poate să nu fi remarcat această întrepătrundere, această interconexare, unii adăugau chiar intrinsecă, între viaţă şi operă. Acestea sfârşeau prin a coincide la acest autor. Opera lui colcăia de viaţă, iar viaţa lui - aşa cum cititorii puteau să remarce încă de la primele pagini ale prefeţelor - colcăia, deocamdată prin Ţiglina 6, având însă a cuprinde în curând toate spaţiile verzi ale Capitalei, străzile, blocurile cu patru, cu zece etaje, chiar şi cele câteva blocuri turn, în drumul triumfal spre universalitate.
 
Uite, de exemplu, acum, când el stătea cu Reta Burlacu, viitoare Zidaru, cu doamna şi domnu' Burlacu, cărora le zicea de pe acum mamă soacră şi tată socrule, acum când mai era puţin până la nuntă - că nu se putea să nu găsească ţambalagiu, au găsit şi viorist, şi gurist, şi acordeonist, în plin sezon de nunţi, trebuia să găsească şi ţambalagiu pentru Nunească -, biografii ar putea să profite de răgaz şi să lărgească puţin cercul sau scena din jurul Autorului, bucătăria asta a socrilor, cu chiuveta de inox şi cu ştergarul cu "Poftă bună" brodat de viitoarea lui soacră. Şi să umble prin Ţiglina 6 şi alte cvartaluri şi cartiere din ţara în care s-a născut el, autorul, şi să declanşeze, în acelaşi timp, sute de aparate fotografice, fie ele şi Smena 6, chiar dacă mai rup filmul, ca să prindă în alb-negru - dacă filme ORWO color se găsesc mai greu - culoarea epocii. Căci peste cinci minute, sau o oră, sau 20 ani, această culoare nu va mai fi aceeaşi. Oamenii îmbătrânesc şi mor, se nasc alţii, se dărâmă case ca să se înalţe blocuri frumoase, poate chiar mai înalte decât P+10. Şi astfel ce se întâmplă azi se va pierde. Până şi el, Autorul, n-o să-şi mai amintească, peste 10 sau 20 ani, unele amănunte din viaţa lui, dacă n-o să le citească în prefeţele, recenziile sau monografiile lor bine documentate. Şi însoţite, bineînţeles, de poze.
 
Unul dintre biografi ar putea să meargă, de exemplu, tocmai lângă Salonta, la UM 01111, unde, la graniţa cu Ungaria, care bine că e acolo, ar da de Ferdinand al II-lea. Acest biograf ar putea consemna faptul că, la începutul stagiului său militar în trupele de grăniceri, gândurile lui Ferdinand al II-lea zburau adesea, nu numai noaptea, la Reta. Că el se bucura când primea o scrisoare de la ea aproape la fel ca atunci când primea pachet de acasă. Că gândurile lui, ca şi gândurile altor băieţi şi chiar bărbaţi în toată firea din Ţiglina 6, erau atrase, ca nişte particule, de sarcina Retei, fără ca vreunul din ei să aibă habar de aceasta. Având cam acelaşi conţinut şi încărcătură, gândurile acestea se ciocneau cu ale Autorului şi ale Retei despre aceeaşi sarcină, o luau aiurea prin eter, ca nişte unde deocamdată obscurantiste, şi spărgeau bolul de cristal al vreunei ghicitoare din lumea largă.
 
Dar, de vreo patru luni, Ferdinand al II-lea nu mai primise nicio scrisoare de la Reta. În acest timp primise totuşi cinci pachete de acasă. Şi mai avusese şi permisii duminicale în Salonta. Nu chiar în fiecare săptămână, că mai avea de făcut şi gărzi, mai stătea şi pe la bulău, şi nici pachetele nu le putea da toate sergentului, pentru permisii. Cum viaţa e scurtă şi armata lungă, se grăbise să o cunoască pe Ilona. Mai întâi numai atât cât i-a permis un film cu Brigada Diverse în acţiune. Un film de acţiune, la care Ferdinand al II-lea a stat tot timpul cu mâinile în sân. Tot timpul, adică vreo două ore, incluzând şi Jurnalul de Actualităţi şi scurt-metrajul Coloana Infinitului.
 
Mai apoi, în permisiile următoare, o cunoscuse ceva mai mult, adică s-ar putea spune destul de mult, sau atât de mult încât gândurile lui începuseră să zboare divergent, când la Reta, când la Ilona, pe traiectorii care semănau cumva cu traiectoriile gloanţelor pornite din pistolul lui mitralieră AKM. Inconstanţa lui la trageri avea să-l coste Şcoala de sergenţi de la Oradea. Caporalul Ferdinand al II-lea n-a fost selecţionat, şi rămăsese să-şi perfecţioneze precizia tragerilor cu armamentul din dotare, aşa cum făceau şi camarazii săi de batalion, beneficiind de ajutorul plin de patriotism al Ilonei şi al colegelor ei de muncă de la Fabrica de confecţii "Precizia". De multe ori, el şi camarazii lui se întorceau din permisie abia luni dimineaţa, direct la raportul batalionului, nedormiţi, dar cu simţul datoriei ostăşeşti împlinite.
 
Urma o altă săptămână de gărzi şi patrulare pe frontieră. Pentru că, desigur, în afară de perfecţionarea la trageri, scopul şederii lor acolo era apărarea graniţelor ţării de elementele duşmănoase care ar fi încercat să le violeze.
- Bă - le zicea locţiitorul politic al comandantului -, voi să fiţi mândri că scrie de voi până şi în Constituţie. Graniţele României sunt in-vi-o-la-bi-le, băgaţi bine la cap. Bă, voi aici aplicaţi Constituţia, băi, nu ne jucăm. Nu se trezeşte nimeni să le violeze aşa, când i se scoală.
 
Locţiitorul vorbea aşa, popular, că mulţi camarazi erau băieţi de la sate, pricepeau mai bine când le vorbea pe limba lor.
- Bă, nu zice nimeni să nu tragi o ţigară, te mai adăposteşti pe unde poţi când plouă, las' ce scrie la Regulamente. De alea vă întreb, n-aveţi voi grijă, la examene. Dar să nu vă pună dracu' să vă luaţi ochii de pe arătură. Să staţi cu ochii pe ea ca pe fetele de la Confecţii. Numai pe ele puteţi să le daţi pe brazdă. Mă, a luat-o cineva pe arătură şi tu n-ai văzut sau ai dormit, se cheamă că ţi-a vi-o-lat gagica, s-a înţeles? Cu ungurul de dincolo ai voie să vorbeşti. Nu ştii ungureşte, îi zâmbeşti frumos, te apleci aşa cum te apleci la biserică, a închinăciune, şi-i zici: "Du-te mă-n mă-ta." Că şi el tot aşa o să-ţi zică, tot politicos, da' pe limba lui. Bă, aţi înţeles, bă, ăla care moţăi: faci două plantoane la rând la noapte, că ai dormit destul aici. Să ştii că vin în sectorul tău şi să dea dracu' să vă găsesc la creţ, lasă că vă ştiu eu, bă, graniţa şi gagica sunt in-vi-o-la-bi-le, aţi băgat la cap?
 
Ferdinand al II-lea îl asculta întotdeauna cu atenţie. La armată, ordinul comandantului e sfânt. Aşa îi zisese taică-său când plecase. "Fii atent şi tu, măi al III-lea, că n-o să spun de două ori. Şi peste doi ani îţi vine şi ţie rândul. Să te ai bine cu sergentul, sergentul e Dumnezeul vostru acolo."
 
Amintindu-şi, pe Ferdinand al II-lea îl încerca regretul că nu ajunsese şi el Dumnezeu. Ar fi primit şi el, cum primea sergentul lor de companie, parte din pachetele trupeţilor. Şi ciocolată, şi brânză, şi cârnaţi de casă, şi slană, mă rog, cam ce puteau trimite părinţii pentru feciorii aflaţi la cătănie.
 
Din ordinul comandanţilor nu ieşeau nici el, nici camarazii lui. Aveau locuri, ştiute numai de ei, în care ascunseseră un fel de greble. După ce dormeau toată noaptea într-o văioagă sau o căpiţă de fân, făceau în zori un tur rapid de sector. Pe unde găseau urme de tălpi, greblau repede, să nu rămână nicio urmă că frontiera scumpei noastre patrii fusese violată. Mai veneau comandanţii în inspecţie, îi mai găseau dormind pe sector, se mai alegeau cu trei zile de bulău. Ferdinand al II-lea răbda, ce era să facă, aşa-i zisese taică-său. Armata nu era de joacă.
 
Dacă ar fi putut fotografia urmele de pe brazdele graniţei, biograful autorului ar fi văzut că, la toate, urma tocului era spre partea românească şi şpiţul ţintea mereu spre cea ungurească. Greblând, Ferdinand al II-lea se gândea că, de fapt, nu frontiera românească fusese violată, ci aia ungurească. Păi, el ar fi făcut moarte de om, că aveau la ei două încărcătoare, arma pe poziţie de foc automat şi glonţ pe ţeavă. Başca două grenade ofensive şi baioneta aia cu zimţi care intră ca-n brânză, dar nu mai iese. Numai să fi îndrăznit să se lege cineva de Ilona lui.
 
Deşi le schimbau mereu sectoarele, ajunsese să-i cunoască pe mai toţi grănicerii unguri. Ziceau ei ceva pe limba lor, zicea şi el:
- Nem tudom. Şi zâmbea, că aşa era ordinul de la comandant.
- Pe mă-ta că-nţelegi - îi zise odată unul. Şi-i aruncă peste arătură un pachet de Camel. Lasă, ţine-ţi Amiralul ala, e numai aşchii.
 
Ungurul vorbea binişor româneşte. Cu un pic de accent, cam ca ardelenii.
- No, zici ca nu înţelegi? Da' cu Ilona cum te înţelegi în pat?
- Bine - îi zise Ferdinand al II-lea-, o rupe foarte bine pe româneşte.
- Ba Ferdinand - pe ă nu putea să-l pronunţe - pai tu nu ştii că unguroaicele noastre o rup bine pe orice limba? Cum e ţigările? Faine? Alt tutun! No, tragi la ei ca la Ilona, ha?"
 
Nu se miră că ştia că-l cheamă Ferdinand. Se miră că ştia de Ilona. Ajunsese brazda asta ca bulevardul gării din Salonta. Te pomeneşti că se circulă pe ea în ambele sensuri! Auzi ai dracu' unguri! Dacă ştiau de el şi de Ilona, ştiau tot. Precis că puseseră mâna pe secretele României, din moment ce ştiau până şi cu cine se plimbă el în permisie.
 
Se încruntase. Dar Pişta, că Pişta îl chema, râdea mereu.
- Pe ma-ta, ma! - asta era la el un fel de bună ziua, spus apăsat şi cu plăcere, fără răutate, de care parcă i se umplea gura. Pe ma-ta, pai, eu m-am ţinut cu Ilona pana acum un an. Pana când m-au luat la grăniceri. Treceam la voi în fiecare noapte, încalţat cu nişte pantofi cu talpa speciala. La dus, spre Salonta, le încalţam cu tocul în faţa. La întors la mine în sat, le încalţam normal. De-aia nu vedeţi voi niciodata urme de paşi venind din Ungaria. Ramaneţi mereu neviolaţi. Hai, nu te încrunta aşa, am terminat cu Ilona. Ma rodeau al naibii pantofii aia. Acu' mă ţin cu o vaduva din sat de la noi. Dar ma mir de Ilona, ca zicea ca s-a saturat, ca: "sa nu mai auda de graniceri, fir-ar brazda ele a naibii. În afara ca vedea toate filmele, şi asta printre pipaieli, ea cu ce se alegea? Ca vin ei tari ca piatra, cu toată bromura aia de le-o toarna în ceai, da. Dar taria aia se termina repede, ca-s tare grabiţi, oricât ar încerca ea sa-i ia mai pe îndelete şi sa-i înveţe meşteşugul. Şi când pleaca, duşi a fost. Sa scrie şi ei o vedere de pe litoralul Marii Negre, sa scrie ca-i frige nisipul cum îi frigea trupul lui, de se aprindeau şi ardeau dintr-o dată. Ţi-ai găsit!" Aşa zicea ea, vad ca nu s-a ţinut de vorba. Norocul tau, mai Ferdi. Sa vezi şi tu ce înseamna un muiere care cunoaşte la barbaţi. Fire-ar ai dracu aştia cu frontiera lor - înjurase aşa, neutru şi de încheiere, Pişta.
- Las', mă Pişta, lasă tu frontierele în pace. Ţi-ar fi convenit să mergi cu încălţările tale speciale până la Braşov, nu? Aşa că hai să n-o dăm în politică. Că şi tu ai încărcătoarele pline, după cum le am şi eu. Hai să le descărcăm fiecare la noi în ţară. Îi spun Ilonei salutări de la tine şi să-ţi trăiască şi ţie văduva. Bune cămilele astea, băi Pişta, ne mai vedem pe aici. Şi mai daţi şi voi cu grebla pe brazde, ce numai noi?
- No, pai asta-i buna - făcu Pişta, cam fără chef. Ai voştri trec, voi trebuie sa greblaţi. Da' io cred ca în curând n-o să ramana nici ataţi cat sa paziţi voi aici, la graniţa.
- Stai că vine Congresul, să vezi circulaţie pe sens unic - îl aprobă Ferdinand al II-lea. Călăuzele au deja programate câte două-trei grupe pe noapte.
- Am auzit şi eu. Sa fii atent, caporal Ferdi, ca o sa aveţi la controale...
 
S-ar putea ca, plictisit de sporovăiala celor doi, biograful autorului să se fi grăbit să încheie, notând pe fugă câteva concluzii. Cum că acesta ar fi un model de urmat de statele vecine şi neprietene, în tratarea problemelor de frontieră. Sau, dimpotrivă, că paza acestora trebuia serios îmbunătăţită. Că dacă o ţineau tot aşa, să nu se mire nimeni că vor rămâne fără cea mai de seamă gimnastă a ţării.
 
Ori una, ori alta, nişte concluzii tot trebuiau să tragă. Şi dacă nu acum, poate altă dată. Să nu uităm că şi Ferdinand al III-lea, şi Viorel, şi Uscatu, ba însuşi Autorul urmau să cunoască încercările vieţii ostăşeşti. Poate la marină, poate la artilerie, poate, cine ştie, chiar la aviaţie. Şi nu neapărat pe lângă o fabrică de confecţii de mare precizie. Mai erau atâtea fabrici de ciorapi sau de conserve sau CAP-uri, în care munceau tot atât de avântat, cu gândul la permisiile duminicale ale militarilor în termen din unităţile apropiate, alte şi alte Ilone. Sau, Ilene.
 
Aşa că biograful nostru va lua frumuşel trenul de dimineaţă şi va rata momentul în care Ferdinand al II-lea va primi telegrama lui al III-lea. Şi dacă Ferdinand al II-lea va afla nu chiar imediat, dar destul de repede despre ce era vorba, el, biograful, nu va afla decât târziu, mult după ce-şi va fi publicat recenzia sau monografia despre viaţa şi opera autorului, şi asta din monografia unui alt biograf care tocmai sosise la Salonta în acea dimineaţă ca să-l studieze pe acelaşi Ferdinand al II-lea. Acest al doilea biograf va citi peste umărul lui Ferdinand al II-lea telegrama trimisă de Ferdinand al III-lea, cam plină de STOP-uri:
 
"Nunta mare. STOP. pe 15 noiembrie. STOP. Sa nu te STOP. mire Autorul. STOP. Rog comandamentul unitătii STOP. sa-i dea STOP. Permisie Caporalului STOP. Ferdinand al II-lea STOP. sa fie Alaturi STOP. de familie si Reta pe care o STOP. stie. Cu ea se însoara STOP. Fratele Ferdinand al III-lea. STOP."
 
şi va înţelege mai repede decât caporalul Ferdinand al II-lea, şi asta pentru că, din deformaţie profesională îşi notase, fie că văzuse deja, la o documentare anterioară, invitaţia de nuntă; mă rog, va înţelege că Reta se mărita cu Autorul, la data indicată în telegramă, la locul şi cu naşii menţionaţi pe invitaţie.
 
Nici lui Ferdinand al II-lea nu-i trebuise prea mult ca să înţeleagă cine se însoară, de fapt, cu cine, şi de ce fratele şi urmaşul lui firesc la domnie scrisese aşa în telegramă. Se grăbise să iasă la raport şi să ceară permisie ca să meargă la nunta lui frate-său. Ar fi putut să spună că se mărită iubita lui, că doar Reta îi fusese timp de un an mai apropiată decât un frate. Fusese, asta era! Ce a fost, a fost. Păcat că pierdea o permisie cu Ilona. Cum dracu' de ajunsese Reta la Autor? Numai ca să vadă şi minunea asta şi tot merita să o lase singură pe Ilona la Salonta.
 
Biograful proaspăt sosit, ştiind toată povestea, ar fi putut să-l ajute, spunându-i de bolta lui Uscatu şi de careul acela de popi. Sau să-l întrebe ce ar fi scris el, Ferdinand al II-lea, în scrisorile acelea pe care nu le trimisese în ultimele patru luni, cam de când îl văzuse toată lumea din Salonta în acţiune cu Ilona. Dar rolul unui biograf este să nu interacţioneze, Doamne-fereşte, cu evenimentele şi personajele pe care le cercetează. Şi lucrul acesta îl ştiau şi îl respectau cu toţii, cu sfinţenie.
 
În consecinţă, biograful se mulţumise doar să-l însoţească pe Ferdinand al II-lea la raport.
- Zici că se însoară frate-tu? - zise maiorul, citind telegrama. Se vede treaba că în dinastia voastră nu e nicio regulă. Ăl mai mic se însoară primul? D-aia n-o să vă restaureze Casa Regală, în veci. (Aici, biograful notase, amuzat, prorocirea maiorului, curios să vadă dacă avea să se confirme.) Ai 6 zile, caporal Ferdinand al II-lea. În 5 te îmbeţi şi în a 6-a te trezeşti. Te prezinţi marţi seara la raport, treaz şi cu un deca de vin. Şi zi-i lui frate-tu, dacă n-o fi prea ocupat, să vină la armată tot aici. Tare aş vrea să mă laud că am făcut instrucţie cu o întreagă dinastie.
 
Alţi biografi ai autorului nu se mai arătaseră, în zilele următoare, prin Salonta. Ar fi pierdut timpul degeaba. În afară de o creştere, pe deplin explicabilă, a circulaţiei pe arătură şi de steagul de fruntaşă în producţie câştigat de Ilona, nimic deosebit nu se întâmplase în Salonta până la plecarea lui Ferdinand al II-lea la nunta fostei sale iubite, Reta, cu Autorul.