Şapte zile în lumea artei

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Piaţa de artă a explodat. Numărul de vizitatori ai muzeelor este în creştere. Tot mai mulţi oameni se proclamă artişti. Arta contemporană a devenit o distracţie de masă, un bun de lux, un punct din fişa postului pentru unii sau un soi de religie alternativă, pentru alţii.

Într-o serie de naraţiuni descrise într-o cadenţă excelentă, Sarah Thornton investighează dramatismul unei licitaţii la Christie's, procesul de creaţie din atelierele lui Takashi Murakami, elita colecţionarilor de la Târgul de Artă de la Basel, excentricităţile revistei Artforum, competiţia din spatele unui important premiu artistic, viaţa în cadrul unui faimos seminar la o şcoală de artă şi minunăţiile Bienalei de la Veneţia.

Prezentând într-un stil savuros instituţiile care au puterea de a modela istoria artei şi având la bază sute de interviuri cu actori importanţi ai domeniului, studiul etnografic al lui Thornton ne va schimba radical felul în care privim cultura contemporană.

Una dintre cele mai bune cărţi despre lumea artei. (The New York Times)
Un portret memorabil al unei lumi aparte. (Vogue)
Sarah Thornton este un ghid inteligent şi informat, care înţelege pe deplin dinamicile subtile ce animă toate mediile artistice interconectate. (The New York Times)
Thornton excelează atunci când îşi foloseşte spiritul critic, scriind cu pasiunea feroce a unui autor satiric. (The Telegraph)
Thornton este o Jane Goodall a lumii artei. (Washington Post)


Este ora 16:45, într-o după-amiază de noiembrie la New York.

Christopher Burge, comisar principal de licitaţie al casei Christie's, face o verificare a sistemului de sonorizare. Pe podea, în genunchi, cinci muncitori cu rigla în mână măsoară distanţa dintre scaune, în aşa fel încât să facă să încapă cât mai mulţi clienţi bogaţi cu putinţă. Tablouri semnate de artişti foarte bine cotaţi, precum Cy Twombly şi Ed Ruscha, sunt agăţate pe pereţii tapisaţi cu stofă bej. Pentru detractorii săi, sala evocă o "firmă de pompe funebre de lux", altora însă le place atmosfera ei retro-modernistă din anii '50.

Sprijinit de pupitrul de lemn închis la culoare, Burge lansează preţuri în gol, cu un accent britanic relaxat. "Un milion o sută. Un milion două. Un milion trei. La licitatorul prin telefon al lui Amy. Nu cu dumneavoastră, domnule. Nici la dumneavoastră, doamnă." Zâmbeşte. "Un milion patru sute de mii de dolari la doamna din spate... Un milion cinci sute. Mulţumesc, domnule." Priveşte şirul imaginar de telefoane care, peste două ore, vor fi mânuite de angajaţii Christie's şi pare că se întreabă dacă va supralicita cineva. Aşteaptă răbdător, confirmă cu un semn din cap că persoana care licitează prin telefon nu va oferi mai mult şi îşi îndreaptă atenţia către spatele sălii pentru a vedea ce au de gând ceilalţi doi cumpărători imaginari ai săi. "Gata?", întreabă el pe un ton blând. "Adjudecat... Cu un milion cinci sute de mii de dolari domnului de la culoar" şi ciocănelul său cade cu un zgomot atât de sec şi de violent, încât tresar.

Ciocanul subliniază şi înregistrează adjudecarea. Acţionează ca un punct la sfârşitul fiecărui lot, iar Burge se serveşte de el şi pentru a-i pedepsi pe cei care nu au licitat suficient de mult. Cu un sadism subtil, Burge agită morcovul: Această operă de artă unică ar putea fi a dumneavoastră, nu-i aşa că e minunată, ia uitaţi-vă câţi oameni o doresc, nu mai staţi pe gânduri, deşteptarea, nu vă mai gândiţi la bani... Şi apoi brusc, după speranţă, verdictul îi loveşte violent pe toţi - cu excepţia celui mai bun ofertant -, ca şi cum întreaga seducţie şi violenţă a pieţei de artă ar fi rezumate de ritmul unui singur lot.

Comisarii de licitaţie şi actorii au un punct comun: pentru ei, o sală goală este scena unei angoase. Şi unii, şi ceilalţi visează că sunt surprinşi goi în faţa spectatorilor. Doar că, în coşmarul său recurent, Burge nu reuşeşte să încheie vânzarea, pentru că notiţele sale de licitaţie sunt un talmeş-balmeş indescifrabil. "În sală sunt sute de oameni care încep să se impacienteze. Pentru actori, acesta este momentul în care ar trebui să intre în scenă, însă rămân paralizaţi în culise. În ceea ce mă priveşte, eu nu pot să încep, pentru că nu reuşesc să pricep ce am scris în carneţelul meu", îmi explică el.

Mulţi ar plăti foarte scump să pună mâna pe "catastiful" foarte confidenţial al lui Burge. E un fel de scenariu al vânzării. Cel din seara asta are 64 de pagini, una pentru fiecare lot. Fiecare pagină conţine o schiţă a sălii cu locul atribuit fiecărui client şi diverse adnotări: cine este de aşteptat să liciteze şi dacă acea persoană este un cumpărător agresiv sau vreun "pleşcar" care umblă după chilipiruri. Pe fiecare pagină, Burge a notat, de asemenea, sumele lăsate de ofertanţii in absentia, preţul de rezervă al vânzătorului (preţul sub care lucrarea nu se va vinde) şi, pentru aproape 40% dintre loturi, garanţiile sau sumele asigurate fiecărui vânzător, indiferent dacă lucrarea se vinde sau nu.

De două ori pe an la New York (în mai şi noiembrie) şi de trei ori pe an la Londra (în februarie, iunie şi octombrie), Christie's şi, respectiv, Sotheby's îşi ţin principalele lor vânzări de artă contemporană. Împreună, ele controlează 98% din piaţa mondială a licitaţiilor de artă. Cuvântul vânzare sugerează reduceri şi tocmeli, însă obiectivul caselor de licitaţie este să obţină cel mai mare preţ cu putinţă. Mai mult, tocmai aceste sume extraordinare au transformat licitaţiile în sportul spectatorilor din înalta societate. În această seară, estimările pornesc de la 90.000 de dolari şi ajung la preţuri atât de mari, încât sunt disponibile "doar la cerere".

"Când începe vânzarea", îmi explică Burge, "merg cu toată viteza înainte. Voi fi repetat asta de cincizeci de ori, până înnebunesc, luând în considerare toate posibilităţile." Burge îşi aranjează cravata şi îşi îndreaptă jacheta costumului său gri-închis. Tunsoarea lui este atât de clasică, încât desfide orice descriere. Are o dicţie perfectă şi gesturi măsurate. "La aceste vânzări de seară", continuă el, "publicul este potenţial ostil. Este o adevărată arenă, ca la jocurile de circ din Roma antică, oamenii aşteaptă un semn cu degetul mare, în sus sau în jos. Fie vor o hecatombă, râuri de sânge şi să urle Târâţi-l afară!, fie vor preţuri-record, suspans, hohote de râs - o seară veselă la teatru."

Burge este considerat a fi cel mai bun din domeniu. Cu un farmec înnăscut, ştie să controleze bine sala. Mi-l imaginez în postura de dirijor sigur pe sine al unei orchestre sau de maestru de ceremonii autoritar, nicidecum de victimă a unei lupte de gladiatori.

"Dacă ai şti cât trac am", îmi destăinuie el. "O licitaţie este unul dintre cele mai plictisitoare lucruri pe care le-a cunoscut omenirea. Oamenii stau acolo, ascultându-l pe un idiot care vorbeşte singur timp de două ore pe un ton monoton. E foarte cald. E incomod. Lumea adoarme. Pentru personalul nostru este foarte stresant, iar pentru mine e o experienţă terorizantă."

"De la distanţă s-ar crede că te distrezi foarte bine!" ripostez eu. "Ăsta-i efectul scotch-ului", îmi spune el, oftând.

Burge are o imaginaţie ce depăşeşte cu mult preţurile pe care le anunţă. Chiar şi în sectorul mai puţin complex al lumii artei, actorii au caracter. La prima vedere, Burge pare convenţional până în vârful degetelor, dar, după cum se dovedeşte, această aparentă normalitate este - în parte, cel puţin - rezultatul unei munci minuţioase: "Există întotdeauna teama de a nu cădea în manierism şi a începe să te caricaturizezi. De asta avem noi această mică armată de formatori şi consilieri care ne observă. Suntem înregistraţi video şi după aceea băgaţi în şedinţă, astfel încât să ne putem corija ticurile verbale, folosirea excesivă a gesticulaţiei şi alte asemenea".

Presiunea publicului este relativ nouă pentru cei care se ocupă de arta contemporană. Până la sfârşitul anilor '50, nu s-au organizat niciodată vânzări publice răsunătoare pentru artiştii în viaţă. Cariera unui artist ca Picasso s-a construit în sfera privată. S-ar putea ca oamenii să fi ştiut că era un artist celebru şi să fi afirmat chestii de genul "Şi copilul meu poate să picteze asta", dar n-au fost niciodată şocaţi de preţurile cu care s-au vândut lucrările sale; şi asta fiindcă că nu le-au cunoscut. Astăzi, în schimb, un artist poate să ţină prima pagină a ziarelor naţionale, pentru simplul motiv că o lucrare a sa a obţinut un preţ foarte mare la o licitaţie. Mai mult decât atât, ecartul dintre momentul în care lucrările părăsesc atelierul şi momentul revânzării lor se reduce din ce în ce mai mult. Cererea colecţionarilor pentru opere de artă inedite, proaspete şi tinere a atins un nivel-record. Dar, după cum explică Burge, este şi o chestiune de ofertă: "Aproape că am rămas fără lucrări mai vechi; prin urmare, piaţa noastră este împinsă tot mai mult către contemporanul imediat. Ne transformăm din angrosişti la mâna a doua în vânzători cu amănuntul ai unor piese care nu au mai fost prezentate niciodată. Raritatea obiectelor mai vechi scoate la rampă lucrările mai noi".

Burge mă părăseşte pentru a participa la întâlnirea crucială ce precedă orice vânzare, unde va confirma fiecare sumă şi va adăuga detalii de ultim moment în carnetul său cu secrete ale pieţei. "Înainte de începerea licitaţiei, avem, de regulă, o idee aproape precisă despre cum se va desfăşura vânzarea", îmi spune un reprezentant al Christie's. "Am luat notă de toate întrebările cu privire la starea unei lucrări, reparaţiile sau eventualele ei restaurări. Îi cunoaştem personal pe cei mai mulţi dintre cumpărătorii noştri. Nu putem şti cât de tare vor apăsa pedala, dar ştim destul de bine cine licitează şi pentru ce."

Mai înainte, casele de licitaţie respectau o regulă nescrisă: să "încerce" să nu vândă artă cu o vechime mai mică de doi ani. Nu voiau să se calce pe picioare cu dealerii, pentru că nu aveau nici timpul, nici competenţa necesare ca să lanseze pe piaţă artişti necunoscuţi. În plus, cu câteva excepţii notabile, precum Damien Hirst, artiştii în viaţă sunt percepuţi ca fiind imprevizibili şi dificili. După cum mi-a spus, într-un moment de sinceritate, unul dintre angajaţii Sotheby's: "Noi nu ne ocupăm de artişti, ci doar de operele lor, şi asta e foarte bine. Mi-am petrecut o groază de timp cu artiştii şi sunt o adevărată pacoste". În consecinţă, moartea unui artist poate fi oportună în măsura în care ea pune capăt producţiei sale artistice, creează o operă bine delimitată şi stabileşte o piaţă bine definită.

Majoritatea artiştilor nu au participat niciodată la o licitaţie şi nici nu-şi doresc prea tare s-o facă. Sunt dezamăgiţi de felul în care casele de licitaţie tratează arta ca pe orice altă marfă ce poate fi schimbată, vorbind despre "proprietăţi", "bunuri" şi "loturi" la fel de mult ca despre picturi, sculpturi şi fotografii. Ele fac mai curând "evaluări numerice" decât "comentarii estetice". Un "Basquiat bun", de exemplu, datează din 1982 sau 1983 şi conţine un cap, o coroană şi culoarea roşie. Importantă nu este semnificaţia operei de artă, ci caracteristicile sale de vânzare unice care tind să fetişizeze urmele cele mai vechi ale "amprentei" artistului, ale stilului său specific. În mod paradoxal, angajaţii caselor de licitaţii sunt şi cei care folosesc frecvent concepte romantice precum "geniu" şi "capodoperă", incluzându-le în retorica lor de vânzare.

Pentru dealerii primari, care reprezintă artişti încă necunoscuţi, organizează expoziţii cu lucrări proaspăt ieşite din ateliere şi încearcă să le construiască o carieră, licitaţiile reprezintă esenţa lipsei oricărei moralităţi, aproape răul absolut. După cum spunea unul dintre ei: "Nu există decât două profesiuni care îţi vin în minte şi în care locul unde se efectuează tranzacţiile se numeşte «casă». "Pe piaţa secundară, în schimb, dealerii nu au mai deloc de-a face cu artiştii, lucrează strâns cu casele de licitaţie şi pregătesc cu grijă vânzările.

Pentru a nu pierde controlul asupra preţului lucrărilor protejaţilor lor, dealerii primari încearcă, în general, să evite să vândă unor oameni care vor revinde imediat la licitaţie. Chiar dacă un preţ mare obţinut la o licitaţie îi poate permite unui dealer primar să ridice preţurile creaţiilor curente ale unui autor, această jonglerie financiară riscă să-i facă praf cariera unui artist. Mulţi consideră licitaţiile ca reprezentând barometrul pieţei de artă. Însă un artist poate fi foarte bine cotat când are o expoziţie personală la un mare muzeu, iar trei ani mai târziu opera lui să nu mai atingă nici măcar preţul de rezervă şi să suporte umilinţa de a fi "retrasă" (expresia folosită când o operă nu se vinde). Făcând public faptul că într-un an oamenii erau dispuşi să plătească o jumătate de milion de dolari, dar în anul următor nici măcar un sfert de milion pentru o lucrare similară a aceluiaşi artist, licitaţiile exacerbează fluctuaţiile de gust. Un preţ-record însufleţeşte felul în care este percepută opera unui artist, pe când o "retragere" este asemenea unei vizite a doamnei cu coasa.

Acum este ora 17:30 şi ar trebui să fiu la două cvartale de aici, pregătindu-mă să iau un interviu unui consultant de artă pe nume Philippe Ségalot. Trec în viteză pe lângă Gil, îndrăgitul portar de la Christie's, ies pe uşile turnante în Strada 49 West şi reuşesc să intru în cafeneaua cu pricina cu treizeci de secunde înaintea lui Ségalot. Acesta a lucrat la Christie's, fiind în prezent coproprietarul unei puternice firme de consultanţă, numită Giraud, Pissaro, Ségalot. Este genul de jucător care, ajutat de resursele financiare ale clienţilor săi, poate "crea pieţe" pentru artişti.

Comandăm amândoi un carpaccio de peşte şi apă minerală carbogazoasă. Ségalot poartă un costum bleumarin absolut clasic, însă părul şi l-a aranjat ca pe o creastă bine dată cu gel, nici în ton cu moda, nici demodat, ci doar conform propriului stil. Ségalot nu a făcut niciodată studii de artă. A obţinut un MBA şi apoi a lucrat la departamentul de marketing al companiei L'Oreal, la Paris. După cum explică el: "Nu întâmplător am trecut de la cosmetică la artă. Noi ne ocupăm aici de frumos, de superfluu, de abstracţii".

Ségalot se exprimă într-o frangleză rapidă şi înflăcărată. Este de mult timp consilierul miliardarului autodidact François Pinault care, în calitate de proprietar al Christie's şi de colecţionar de prim rang, mânuieşte o sabie cu două tăişuri pe piaţa de artă. (În 2007, Pinault a ocupat locul 34 pe lista miliardarilor din întreaga lume realizată de revista Forbes. El deţine numeroase holdinguri de produse de lux, inclusiv brandurile Gucci, Yves St. Laurent, Sergio Rossi, Balenciaga şi Château Latour. - n.a.) Când Pinault garantează o lucrare pusă în vânzare la Christie's, fie câştigă din vânzarea ei, fie, dacă este retrasă, adaugă o piesă nouă la colecţia sa privată. "François Pinault este colecţionarul meu preferat", mărturiseşte Ségalot. "Are o adevărată pasiune pentru arta contemporană şi un instinct unic pentru capodopere. Are un fler pentru calitate şi un ochi extraordinar." Construirea misticii colecţiilor la care lucrezi reprezintă o parte esenţială a muncii unui consultant. Până şi cea mai mică operă de artă achiziţionată de Pinault primeşte imediat o valoare suplimentară doar pentru că se află în posesia lui. La originea unei lucrări stă, incontestabil, artistul, dar mâinile prin care trece ea sunt esenţiale pentru modul în care valoarea sa creşte exponenţial. Este deci evident că, la toate nivelurile, actorii pieţei de artă se laudă cu provenienţa lucrărilor şi cu filiera pe care acestea au urmat-o.

Pinault este unul dintre cei douăzeci de colecţionari cu care Ségalot şi partenerii săi lucrează în mod regulat. "În lumea artei, cea mai bună poziţie este - de departe - cea de colecţionar", îmi explică Ségalot. "Următoarea este a noastră. Avem oameni care achiziţionează lucrări pe care le-am cumpăra noi înşine dacă ni le-am permite. Aceste lucrări fac parte din viaţa noastră câteva zile sau câteva săptămâni, dar, în cele din urmă, spre imensa noastră satisfacţie, pleacă. În unele cazuri suntem foarte geloşi, însă treaba noastră este să «mărităm» o lucrare de calitate cu colecţionarul potrivit."

Cum ştie Ségalot când a găsit o lucrare de calitate? "O simţi", spune el cu fervoare. "Nu citesc niciodată cărţi despre artă. Nu mă interesează literatura despre artă. Primesc toate revistele de artă, dar nu le citesc, pentru că nu vreau să fiu influenţat de recenzii. Privesc. Mă las invadat de imagini. Nu serveşte la nimic să vorbeşti atâta despre artă. Sunt convins că o operă importantă vorbeşte de la sine." Încrederea în instinct le este comună celor mai mulţi dintre colecţionari, consultanţi şi dealeri, şi le face o plăcere extraordinară să vorbească despre asta. Rareori însă întâlneşti un profesionist al artei care recunoaşte că nu citeşte în domeniul său. Îţi trebuie curaj să o faci. În imensa lor majoritate, abonaţii revistelor de artă se mulţumesc să se uite la fotografii şi mulţi colecţionari se plâng că limbajul criticii de artă, mai ales cel întâlnit în revista dominantă în branşă, Artforum, este indescifrabil. În schimb, cei mai mulţi dintre consultanţi se mândresc cu cercetările lor aprofundate.

Oricine cumpără la licitaţie îţi va spune că este o experienţă inegalabilă: "Inima îţi bate mai repede. Adrenalina curge prin tine. Până şi pe cei mai duri cumpărători îi trec apele". Când licitezi în sală, faci parte din spectacol şi, dacă vei cumpăra, asta devine o victorie publică. În jargonul caselor de licitaţie, de fapt "câştigi" o lucrare. Ségalot spune că el nu se teme niciodată, dar recunoaşte că simte ceva ce seamănă cu o cucerire sexuală: "Să cumperi este foarte uşor. Să rezişti tentaţiei de a cumpăra este mult mai dificil. Trebuie să ştii să selecţionezi, să fii exigent, deoarece actul cumpărării este o exhibare a masculinităţii, o sursă de plăcere foarte intensă".

Psihologia cumpărării este complexă, dacă nu chiar perversă. Ségalot le spune clienţilor săi: "Achiziţiile cele mai scumpe, cele care te fac să suferi cel mai mult, se vor dovedi a fi cele mai bune". Fie din cauza competiţiei intense, fie din cauza efortului financiar pe care îl implică, arta conţine ceva irezistibil, greu de identificat. La fel ca dragostea, ea alimentează dorinţa. "Daţi-mi o limită, dar să ştiţi că risc s-o depăşesc", îşi avertizează Ségalot clienţii. "Am trecut prin situaţii în care, după o vânzare, m-am grăbit să vorbesc cu colecţionarul, deoarece cheltuisem de două ori mai mult decât fusese agreat pentru achiziţii majore."

Încerc să formulez o întrebare despre legătura dintre a câştiga bani în calitate de consultant şi a plăti în exces pentru o operă de artă. Când consultanţii lucrează pe comision, ei nu câştigă nimic dacă nu cumpără. Când primesc un onorariu fix, atunci nu mai există niciun astfel de conflict de interese. Dar, în timp ce eu îmi caut cu disperare cuvintele pentru a aborda acest subiect delicat, Ségalot se uită la ceas şi se schimbă la faţă. Îşi cere scuze, se ridică, plăteşte nota şi îmi spune: "Plăcerea a fost de partea mea".

Rămân aşezată, îmi termin apa şi-mi adun gândurile. Ségalot este molipsitor de zelos. Am petrecut împreună aproape o oră, fără ca el să înceteze o clipă să vorbească cu aceeaşi convingere, un talent esenţial în meseria sa. La un anumit nivel, piaţa de artă este percepu tă ca o chestiune de cerere şi ofertă, dar, pe un alt plan, se poate vorbi despre o economie bazată pe încredere. Un clişeu bine-cunoscut spune că "o operă de artă valorează atât cât este dispus cineva să plătească pentru ea". Deşi asta ar putea sugera o escrocherie, cei care o duc bine cred fiecare cuvânt pe care-l rostesc - cel puţin în momentul în care îl spun. O licitaţie este un joc al încrederii la toate nivelurile: încredere că artistul este şi va continua să fie semnificativ din punct de vedere cultural, încredere în calitatea lucrării sale, încredere că ceilalţi nu-şi vor retrage sprijinul financiar.